Harmony

& other dreams…

Culianu, Psihomagie, Jodorowsky, Castaneda etc.

JODOROWSKY EXORCIZEAZA LA NEW YORK O “SOCIETATE DE SUPEREROI”

Elizabeth Coll, La Jornada (Mexic)

ALEJANDRO JODOROWSKY *, regizor de film, inventator al psihomagiei si co-fondator al Movimiento Panico [1], si-a facut aparitia la New York cu un set de carti de tarot pentru a face terapie de grup unei societati “inveninate de supereroi”.

In sala Bolivar de la Americas Society, bratul cultural al Consejo de las Americas (Consiliul Americilor) si-a facut prezentarea in fata unei audiente obisnuite. Cele trei reguli ale tarotului sau: “Gratis, fara prezicerea viitorului, fara sfaturi.” Explicatia este ca tarotul reflecta prezentul, pentru ca a da un sfat inseamna a da putere: “Eu nu sunt magul, iar tu esti micul consultant. In cinematografie am un ego enorm. Dar in tarot sunt servitorul tau, carpa de care-ti stergi picioarele. Nu sunt lumina, dar pot sa-ti spun unde se afla comutatorul. Este o arta umila, pentru a ajuta.”

Tarotul ca oglinda

Le cere tuturor sa scoata afara din sala recipientele cu alcool, avertizand ca alcoolul impiedica imaginile pentru ca nu te lasa sa visezi. De indata ce sala se elibereaza de tequila, Jodorowsky invita publicul sa intrebe tarotul, explicand ca este un limbaj optic care vorbeste de idei, de emotii, de dorinte, de necesitati.

In fata unui public de exilati, entuziasmati si curiosi, o artista se apropie si intreaba: ”Cum poti sa privesti si sa auzi ceva ce nimeni nu a auzit si privit mai inainte?” Alege trei carti si Jodorowsky diseca simbolurile si pozitiile lor: indragostitul, catargul central al unui vas care este “forta astrala” si “energia originala”, si preoteasa, reprezentarea divinitatii. “Unicul pe care nimeni nu-l vede este interiorul tau”, explica Jodorowsky. Ii vorbeste de auto-iubire. Impartaseste aceeasi opinie cu publicul ca a vazut si el femei tinere care nu se pun in valoare. Din psihomagie, Jodorowsky prescrie si reteta: “Cum te vei pune in valoare? Unu, fa-ti autoportretul cu sangele tau menstrual. Il dai cu lac, il pui intr-o rama argintata si il faci cadou tatalui tau, sau daca nu, il agati in sufragerie pentru ca toata lumea sa-l poata vedea, sau daca nu, ii pui un fir si-l porti la gatul tau. Doi, cand ai o reuniune importanta si te simti timida, fara valoare, si nu stii sa vorbesti cu lumea, cumpara sapte monezi mici de aur, pune-le intr-un prezervativ si introdu-le in vagin. Asa vei avea un vagin care valoreaza mult.”

Jodorwsky spune ca lectura tarotului este absolut logica, singurul lucru magic este ca, totdeauna, consultantii sa aleaga cartile corecte.

Se apropie un chilian. Jodorowsky, el insusi nascut la Tocopilla, Chile, in 1929, exclama: ”O! Un chilean! Foarte dificil, are numai nord si sud, nu est si nici vest.” Intrebarea chileanului: ”Ca artist chilean la New York, care este calea pe care trebuie s-o urmez?”

“Intai trebuie sa prelucrez intrebarea” incepe Jodorowsky. “Sunt doua cuvinte in plus: ‘artist’ si ‘chilean’. Artistii nu trebuie sa aiba nationalitate. Daca eu funtionez ca un artist chilean intr-o tara, imi scurtez drumul. Daca sunt artist universal, drumul meu este toata planeta. Nationalitatea este ca o coada pe care o miscam pentru a spune, Sunt chilean! Sunt chilean! Suntem ca primatele. Intr-o zi vom fi oameni, nimic mai mult.”

Psihomagia

Dupa ce priveste cartile, un tanar ii arunca direct o intrebare lui Jodorowsky. “Cum se omoara frica?”. “Invatand sa mori… De ce iti este frica?” “L-au ucis pe tatal meu… A disparut”. “Atunci trebuie sa fii si tu disparut, raspunde. Roaga trei prieteni sa te faca sa dispari sapte zile. Sa te sechestreze si sa imite torturile la care a fost supus tatal tau. Cand te intorci, schimba-ti numele. Spune-le oamenilor ca ai disparut.”

Psihomagia, creata de Jodorowsky, cauta sa vindece blocajele material-corporale, sexuale, emotionale si intelectuale. Explica Jodorowsky ca mintea accepta metafore, si el propune acte pe care persoana poate sa le faca pentru a se elibera de traume. Numai Jodorowsky, sotia lui, Mariana Costa, si fiul sau, Cristobal Sol, fac psihomagie, practica terapeutica ce are la baza trei premise fundamentale: ”Nu exista esec, la fiecare esec schimbam drumul. Pentru a ajunge la ceea esti trebuie sa mergi pe unde nu esti. Ca sa ajungi sa fii ceea ce esti, este cea mai mare fericire.”.

Cinematografia este sfanta

“Il cunoasteti pe Steven Spielberg?”intreaba el publicul in partea a doua a prezentarii. “Spielberg este fiul rabinului care l-a prins pe Mickey Mouse. Cinematografia de la Hollywood este pentru spectatori prosti si infantili. Intra, vad, mananca, se ingrasa si ies mai prosti.”

“Eu credeam ca cinematografia era cea mai mare arta. Credeam ca cinematografia era sfanta. Credeam ca lumea se poate ilumina vazand un film.Vroiam sa creez o expansiune, si am facut-o, in cadrul unei industrii putrede, pentru ca Hollywoodul este stapanul industriei cinematografice. Cinematografia este in serviciul bancnotei de un dolar. Banul este sfant ca si cinematograful, dar banul valoreaza cand circula.”

In cele doua seri ale prezentarii sale, Jodorowsky a povestit un eveniment care l-a marcat profund. In Franta, s-a dus sa-l viziteze pe scriitorul suprarealist Andre Breton la casa de la tara si l-a gasit cu pantalonii in vine, pana la genunchi, ghemuit pe vine, pe closet. A iesit plangand din casa, alergand cu cainii dupa el, pana in Mexic.

“Aici s-a terminat suprarealismul!” striga Jodorowsky. Si argumenteaza, “Hristos si-a facut nevoile 33 de ani, ceea ce inseamna 5 mii de kg de excremente. La fel si Fecioara Maria. Va trebui sa facem un templu al excrementelor in care toti preotii sa se imbrace in muste.”

Declara ca uraste realitatea mediocra si de asemenea si ne-realitatea,dar proslaveste o realitate pe care a cunoscut-o in Mexic, unde a studiat cu vrajitorii din capitala. “Am vazut miracole, nebuni, sfinti, eroi. Mexicul adora eroii negativi. Daca esti un erou negativ, in cele din urma devii erou national.”

Povesteste ca atunci cand a filmat El topo (Cartita) in Mexic, a avut loc o campanie guvernamentala de genul “pune gunoiul la locul lui” si alta mediatica de “pune-l pe Jodorwsky la locul lui”. In timpul filmarilor a rupt-o cu toate sindicatele.

Dupa macelul de la Tlatelolco [2], secretarul Apararii i-a transmis urmatorul mesaj: ”Presedintele te stimeaza mult. Este prietenul tau. Dar daca devine dusmanul tau, va fi periculos pentru tine.” In acea noapte a auzit soimii susotindu-i-i la ferestre “Te vom ucide”. Si-a strans toate lucrurile si negativele si in masina sa proprie a pornit spre Tijuana si de acolo spre New York, unde a terminat El topo. Vazand elogiile cu care a fost intampinat filmul in Italia si Franta, spune Jodorowsky, guvernul Mexicului i-a oferit totul pentru a face La Montana sagrada (Muntele sfant).

De 15 ani, Jodorowsky nu a mai turnat niciun film, dar se entuziasmeaza acum cand cunoaste posibilitatile noii tehnologii, mai ales manipularea culorii. Declara ziarului La Jornada ca anul viitor va reincepe sa filmeze, de data aceasta in tot continental sud american. Are in vedere sa-si prezinte peliculele pe zidurile marilor orase, gratis, deoarece “Cinematografia este arta. Cinematografia nu este pentru a face bani. Este pentru a o face cadou oamenilor.” (trad. si adapt. Nicusor Gliga, dupa La Jornada (Mexic), editia din 13 nov. 2005)

************

“La emisiunea Si j’ose écrire de pe TV5, truculentul, intratabilul Alejandro Jodorowsky – “aventurier cultu(r)al”, autor de benzi desenate, poet & regizor, caruia cinefilii ii datoreaza cateva filme uluitoare precum La montagna sagrada, El Topo sau Santa sangre – explica de ce Lumii ii merge rau, din cele mai vechi timpuri si pana astazi: pentru ca este prost condusa, fiind lipsita de elementul feminin…

Ar fi nevoie – crede el – nu de o intoarcere la matriarhat (vinovat, in opinia lui, de aceleasi greseli ca si patriarhatul), ci de o punere in drepturi a ideii de Cuplu: alaturi de orice presedinte – o presedinta care sa conduca efectiv, alaturi de orice rege – o regina, alaturi de Papa – o papesa! si acelasi Jodorowsky, recitand un poem de-al sau care zice-asa:

“Se indragostise nu de ea, ci de umbra ei / Si de-aceea astepta cu infrigurare zorii / Cand umbra ei era cea mai lunga…”

deci, pe mine m-a sedus definitiv…

**********

Si pt. ca tot sunt aici, o sa mai prind un comentariu al „Montagna Sagrada” care mi-a placut…

The Holy Mountain

Aseara am avut o experienta unica, pe care cred ca îmi era menit sa o traiesc în momentul respectiv. Ati simtit vreodata cum primiti mesaje atât de profunde si de importante ca nu mai puteti suporta? Sau ca ceva v-a derutat si v-a încercat atentia atât de tare încât ati simtit o bucurie în oportunitatea de a va exersa inteligenta?

Cam astea sunt doar câteva dintre starile pe care si le poate da o opera de arta executata cu grandoare, asa cum este filmul pe care l-am vazut aseara. si sa stiti cs nu exagerez! Filmul se numeste “The Holy Mountain” si este regizat de Alejandro Jodorowsky. Citisem undeva ca filmele sale sunt experiente artistice cu adevarat revelatoare, ca cele ale lui David Lynch, în acelasi ton suprarealist, însa nu reusisem sa pun mâna pe unul.

Cine este Alejandro Jodorowsky?

Nascut în 1929 în Chile, Jodorowsky este filozof, licentiat în religii comparate, dramaturg, regizor, producator, compozitor, actor, mim, autor de benzi desenate, istoric, cititor de tarot si psihoterapeut. Adica veritabilul om-orchestra de care ati auzit în legende. Alaturi de Fernando Arrabal si Roland Topor a initiat în anii ‘60 la Paris propria miscare artistica intitulata “El movimento Panico” (influentata de ideile lui Alfred Korzybski) – bazata pe trei elemente primordiale: teroare, umor si simultaneitate. A regizat la Paris piese de teatru scrise de Eugen Ionesco, Samuel Beckett sau Leonora Carrington, dar si propriile sale piese de teatru. Fiind un artist desavârsit, Jodorowsky a creat si mai multe serii de benzi desenate, cea mai apreciata fiind “Incal”, inspirata de simbolistica tarotului. Sa ne limitam însa la filmografia unicului regizor (mai multe informatii despre Jodorowsky – aici):

1968 – Fando y Lis – debutul de la Festivalul de Film de la Acapulco a cauzat o adevarata revolta în sala de cinema, multimea înfuriata încercând sa îl linseze pe Jodorowsky pentru exprimarea extrem de libera a filmului

1970 – El Topo – este primul film (devenit film-cult) care îl face pe Jodorowsky faimos, fiind produs cu ajutorul lui John Lennon si Yoko Ono

1973 – The Holy Mountain- finantat în întregime de Lennon si Ono, ramâne cel mai scump film mexican pâna în prezent – 1,5 milioane USD – si el devenit un film-cult)

1989 – Santa Sangre

1990 – The Rainbow Thief – Peter O’Toole si Omar Sharif în distributie (despre care încep sa cred ca au fost mai mult decât prieteni, desi nu am citit înca nimic pe tema asta )

Muntele Sfânt (The Holy Mountain)

Filozofie cinematografica sau cinematografie filozofica? Pare a fi una dintre întrebarile (inutila desigur) pe care ti le pui dupa ce te calmezi un pic în urma vizionarii filmului.

Tulburator, grandios, superb, incredibil… sunt doar cuvinte ce devin clisee în contactul cu o astfel de forma de expresie artistica. Se poate ca “Muntele Sfânt” reprezinta un demers epistemologic (epistemologia – teoria cunoasterii) catre mai multe teme / probleme majore de discutie ale umanitatii: arta, sufletul, viata, divinitatea, evolutia. Ce face Jodorowsky este sa ne smulga total din scaunul în care vegetam cu berea în mâna si floricele molfaite în falci si sa ne puna în fata unei scene de vast efort: vizualizarea existentei umane spirituale în 114 minute (durata filmului). O însiruire de simboluri si metafore, pe alocuri ermetice, dar adesea usor de depistat, se desfasoara sub ochii nostri, solicitându-ne permanent simturile, mai ales pe cel al observatiei, dar si inteligenta. Nu exista cadru în “Muntele Sfânt” care sa fie lasat la voia întâmplarii, fara sa ofere un simbol de descifrat publicului.

Desi este un film intens, mistic, cu un scenariu extrem de concentrat în propozitii ce pot fi supuse unei analize logice (cred; nu îl am în fata ochilor, dar as vrea sa îl am), filmul lui Jodorowsky reuseste sa ramâna carnal, frust, izbitor. Atât imagistic, cât si conceptual. Cel mai important aspect este, tind sa cred, faptul ca reuseste sa ramâna extrem de clar, desi utilizeaza un melanj de culturi si elemente religioase / mistice extrem de variate. Cel putin în aparenta. Pentru ca miturile si visele umane fundamentale ramân aceleasi în fiecare cultura. Mai mult, în ciuda tendintei de a evolua pe mai multe planuri narative, calatoria în care ne duce regizorul suprarealist reuseste sa îsi urmeze constant drumul, gasind, parca, o logica a magiei.

Desi reuseste sa avânte publicul într-o jungla de simboluri culturale si semnificatii filozofice, “Muntele Sfânt” ramâne mereu nefardat, mereu atât de real. Atât de palpabil. Finalul absolut socant ne face sa întelegem mai multe decât suntem pregatiti sa întelegem. Trebuie sa recunosc ca nu am mai trait o experienta mediatica asemanatoare, simtind o puternica revelatie la finalul peliculei.

Ar fi un sacrilegiu sa va povestesc “actiunea” unui film de o asemenea anvergura artistica care se cere a fi o experienta individuala, intima, unica, în care poti ajunge la un dialog cu propriul suflet. Exista riscul sa nu întelegeti absolut nimic din film si sa renuntati la vizionarea sa, însa sper ca un ochi de cinefil antrenat va aprecia macar socul cinematografic la care este supus si va continua. “The Holy Mountain” este un film desavâsit ca muzica, imagine, conceptie si, mai ales, viziune regizorala.

“Muntele Sfânt” este, fara îndoiala, mai mult decât o simpla productie cinematografica, obligând la vizionare multipla. Chiar si asa exista riscul ca ideile marelui Jodorowsky sa nu fie exprimate asa cum trebuie si sa fie înteles total gresit. Asa cum declara regizorul o dat?: “Nu pot sa arat frumusetea vietii fara violenta acesteia”. Cu alte cuvinte, fericirea în absenta tragicului este ca binele în absenta raului.

Simpla mea recenzie a filmului aduce o defavoare acestuia, deoarece este un film care nu merita “recenzat” de nimeni pentru ca nimeni nu poate avea calitatile necesare. Filmul este dincolo de cuvinte… Asa ca ma voi opri aici, desi temele de discutie ce pot fi desprinse din filmul lui Jodorowsky sunt pur si simplu infinite. Va voi da doar câteva exemple de teme surprinse de marele regizor:

– transformarea Mântuitorului Iisus Hristos într-o reclama, pervertirea naturala si inevitabila a binelui în societatea occidentala (si nu numai)

– lipsa de limite a voyerismului uman si a decadentei spiritului si trupului (sau mai bine zis decadenta spiritului din cauza trupului – vehicul si purtator de slabiciuni – se naste întrebarea: de ce se spune în Biblie ca am fost facuti dupa chipul si asemanarea Domnului?)

– problematizarea nevoii de libertate individuala în raport cu societatea în sine si cu valorile si institutiile acesteia (familie, colaborare, prietenie) (care sunt nuantele libertatii?)

– imposibilitatea naturala a umanului de a asimila divinul, de aici si inutilitatea cautarii mântuirii (mai ales în timpul vietii)

– tema budhista a integraii individului în univers, a renuntarii ritualice la sine (poate genera promisiunea reîncarnarii un paradox în acest principiu?)

– realitatea în fictiune si fictiunea în realitate (relatia celor doua în consumul unui produs mediatic, asa cum este si filmul în sine)

Cautati si vizionati “Muntele Sfânt”. Va va oferi o noua perspectiva asupra vietii. Unica.

9 comentarii »

  1. zodiile de inteligenta:

    gemenii, fecioara, sagetatorul si varsatorul.

    restul sunt : de vointa (4

    Berbec, Capricorn, Leu, Balanta

    ) si de sentiment (inca 4 –

    Pesti , Rac, Taur, Scorpionul

    ).

    Comentariu de harmonique | Noiembrie 13, 2007 | Răspunde

  2. DE TI-AR SPUNE STEAUA TA

    La sfârsitul mileniului doi astrologia ramâne, indubitabil, un subiect fierbinte, suscitând fie o adeziune totala si entuziasta, fie o repulsie declarata.

    Arta? Stiinta de granita? Religie? Cenusareasa în casa încapatoare a disciplinelor riguros stiintifice? Limbaj simbolic? Domeniu multidisciplinar (psihologie, matematica si medicina, câte un pic din fiecare)? Sau, pur si simplu, o superstitie infantila? Ce este astrologia?

    In anii â80 majoritatea astrologilor au fost nevoiti sa admita ca ei nu practicau o stiinta. Ceea ce nu i-a împiedicat defel sa-si vada linistiti de treaba, întocmind de zor – la cerere – zodiacuri si horoscoape.

    Era imposibil ca omul – preocupat de descifrarea viitorului sau – sa nu vada câta coerenta exista în Univers, câta rigoare si ordine îl domina, ce arhitectura fara cusur are.

    Scorpion la Miss Franta

    In Franta, cea carteziana si iluminista, publicul a fost totusi socat, în anii 1999 si 2000, de revelatia ca Mitterrand si de Gaulle nu faceau nici o miscare politica fara a-si consulta astrologul de taina, primul pe frumoasa doamna Elizabeth Teissier, celalalt pe un membru al Rezistentei (de la prima ora), care i-a stat aproape generalului din 1944 pâna în 1969.

    De fapt, Franta este tara în care 10 milioane de francezi apeleaza la horoscopul propriu. Surpriza apare numai în cazul binomului politica-astrologie. Daca factorii de decizie întreaba astrele pentru a orienta soarta tarii lor, atunci unde ne sunt reperele? In cine sa ai încredere? Mai are sens conducerea cetatii, daca în momentele de decizie ea „merge la ghicitori în stele”?

    Cine a guvernat Franta între 1989 si 1995 (când d-na Teissier l-a consiliat pe presedinte)? François Mitterrand sau astroloaga lui?

    Recent, o doamna astrolog din Bucuresti declara ca are clienti deja dependenti de previziunile ei astrologice, care, în fata unei hotarâri importante, ies din sedinte si o suna.

    Dar frumoasa d-na Teissier, fosta Miss Franta prin anii â50 (1,75 cm si 56 kg), s-a aparat: ea nu a avut nici pe departe rolul de eminenta cenusie. „Mitterrand nu voia decât sa se informeze, sa-si satisfaca o curiozitate. Vroia sa stie ce era aceea astrologia, cum functiona ea. De fapt, era foarte pragmatic si prea putin influentabil. Cred ca ceea ce îi spuneam îl interesa, mai ales când îi vorbeam despre marile cicluri planetare, dar considera predictiile mele simple indicii, niste repere cu un caracter mai aparte… Ma consulta, cum îl consulta pe Attali sau un alt expert, pur si simplu pentru a avea toate cartile în mâna. François Mitterrand era un spirit suficient de deschis, de rational si critic pentru a lua astrologia ca parametru suplimentar în deciziile sale. N-am pretins niciodata a fi condus Franta. Niciodata nu mi-a spus: ÇV-am urmat sfatulÈ. Dar de facut a facut-o uneori.”

    Nimeni nu poate spune cum a folosit fostul presedinte francez predictiile pe care le solicita în întrevederile sale, la micul dejun sau dejun în biroul de la Elysée cu d-na Teissier, cea care a publicat recent extrase din convorbirile cu „remarcabilul scorpion”. De altfel este greu de cuantificat cât din miscarile unui om politic este irational, aleatoriu, imprevizibil. Cert este ca Mitterrand si-a consultat frecvent astroloaga, cu deosebire în atât de criticul an 1991. In momentul razboiului din Golf, de pilda, presedintele i-ar fi cerut tot timpul la telefon d-nei Teissier sa-i compare zodiacul cu cel al lui Bush, Saddam, Kohl si sa îi indice care ar fi cea mai buna zi a interventiei Frantei în conflict. El ar fi fixat chiar si data referendumului de la Maastricht în functie de configuratiile planetelor.

    Inca din iunie 1991, la Crans-Montana, Elizabeth Teissier prognozase lovitura de stat de la Moscova pentru aproximativ 20 august. Mitterrand o rugase sa îl tina la curent cu evolutia situatiei lui Gorbaciov, sa-i prezinte coordonatele astrale si harta primului sau ministru, Michel Rocard, a altor doi interlocutori politici, Edith Cresson si Edouard Balladur. „Cum îmi merge mie si cum îi merge Frantei”, o întreba fostul presedinte de fiecare data, cu o curiozitate tinereasca – precizeaza d-na Teissier -, dar amestecata cu scepticism.

    Boala – pe care a tinut-o secreta 14 ani – i-a accentuat aplecarea spre horoscopul ajutator.

    Mag senegalez la Elysée

    Pentru oamenii atinsi de maladii incurabile, refugiul în magie si paranormal este aproape o constanta. Daca mai adaugam si ca politicienii sunt în genere, prin natura, persoane foarte nelinistite, care au nevoie în mod special de afectiune, de certitudini, de perspective si un viitor previzibil, ca în politica totul se desfasoara sub semnul întrebarii, este în continua miscare, îl putem întelege mai bine pe fostul presedinte al Frantei.

    In 1981, în timpul ceremoniilor de învestitura la Elysée, un mag senegalez s-a strecurat în multimea invitatilor, purtând amulete, pentru ca „puterea sa curga bine”. Mai târziu, întrebati de efectul amuletelor, socialistii au raspuns ca le-au fost de folos. De altfel, în epoca aceea oamenii politici francezi care mergeau sa-si petreaca week-endul în sudul Tunisiei se opreau de regula pe aeroportul din Tozeur si mergeau sa consulte un celebru astrolog. Dupa care, la fel de invariabil, se grabeau sa explice ca se duceau din distractie, nu-i luau în serios predictiile.

    Desi e larg raspândita, astrologia ramâne o practica daca nu rusinoasa, cel putin ascunsa. Politicienii nu-si afiseaza legaturile cu astrologii si prezicatorii. Se tem ca-si pierd credibilitatea, ca-si nemultumesc electoratul. Asa ca legea tacerii se respecta. Dar sa revenim la d-na Teissier: „Daca un om atât de inteligent ca François Mitterrand ia în calcul asa ceva, de ce sa nu fie reintrodusa în scoli astrologia ca stiinta? E singurul lucru pe care i l-am cerut.” Un rateu. Probabil conjuctura astrala n-a fost bine calculata.

    General la general

    In august 2000, Maurice Vasset, astrologul generalului de Gaulle, mai cunoscut sub numele de Regulus, la cei 85 de ani ai sai, s-a hotarât sa vorbeasca, încalcând deopotriva secretul militar (e general) si profesional. „Am pus la dispozitia Generalului informatii pe care le-am vazut pentru el.” Pe 15 septembrie 1944, în prezenta generalului de Lattre si a lui W. Churchill, de Gaulle a scris pe verso-ul hartii celeste întocmite de Vasset: „Vasset, esti un bun soldat, dar si un bun astrolog”. „De Gaulle era un om autoritar, destul de rece, foarte independent. A tinut totusi cont uneori, asa mi s-a parut, de unele elemente pe care i le-am indicat eu. Dar dupa criza din mai 1968, când m-am dus la Elysée, la cererea lui, pentru a-l sfatui sa nu organizeze referendumul pe care îl vedeam pierdut, n-a vrut sa creada. Hotarâse deja si nimic nu mai putea sa-i schimbe hotarârea.”

    Mitterrand si de Gaulle au înaintasi ilustri. Sub Republica III, Jean Jaur?s, Aristide Briand, Georges Clemenceau, Raymond PoincarŽ se ”nt‰lneau ”n cabinetul d-nei Fraya, celebra chiromantiera a vremii. Eric Hanussen, astrolog german, îi avea clienti pe Goebbels, Himmler, Hess si chiar Hitler, care l-a arestat când Hanussen a facut imprudenta sa prezica prabusirea celui de-al treilea Reich. La Londra, Churchill a consultat pe prezicatoarea în stele Barbara Harris. Alegerea Stalingradului pentru a bloca ofensiva germana ar fi fost sugerata lui Stalin de Wolf Messin, hipnotizator si prezicator. Traditia s-a pastrat în Rusia, de la Rasputin la Djuna, „vrajitoarea” care a oficiat pe lânga Brejnev.

    In 1810, Napoleon a consultat o prezicatoare de mare succes, Adela?de Lenormand, a 40-a ghicitoare din viata lui, care i-a transmis un mesaj cinic: „Adio, stapân al lumii, Waterloo si Sfânta Elena vor fi în viitor doua cuvinte absolut cumplite pentru tine!” Adelaide primea ”n cabinetul ei si pe Joséphine, – careia i-a prezis destinul de împarateasa – si pe printul Metternich, si pe Talleyrand, si pe Doamna de Staël, si pe tarul Alexandru, despre toti povestind în cartea de amintiri, aparuta în 1817. In 1843, când D-ra Lenormand a murit, în cortegiul funerar a putut fi vazut ministrul François Guizot. Carol V avea astrologul lui, pe Thomas de Pisan, Ludovic XVIII – profetul lui ocazional, pe taranul Martin de Gallardon, ale carei revelatii îl ravaseau, Pierre Laval – pe secretarul lui, Maurice Privat.

    In fapt, fiecare, papa, împarat, rege sau print avea pe lânga el mai multi astrologi, gata sa-i prezica viitorul si sa-l influenteze în succesiunea mutarilor politice. Francisc I si sora lui, Margareta de Valois, Henric II si sotia lui Caterina de Medici adusesera o puzderie de astrologi la curte, între ei Nostradamus. La fel, Henric IV si fiul sau, Ludovic XIII, cel care l-a condamnat la galere pe astrologul lui, dupa ce acesta i-a prezis ca va muri în curând. Ludovic XIV i-a comandat astrologului – nici mai mult nici mai putin – decât sa se ascunda în dormitorul nuptial pentru a nota exact momentul conceperii viitorului Delfin.

    Mai aproape de noi, Eltîn ar fi fost dirijat de astrolog când îsi anula, într-o maniera de neînteles, calatoriile oficiale si avea comportamente stranii. Data operatiei sale pe cord a fost fixata nu de medici ci de Gheorghi Rogozin, astrologul sau personal, fost general KGB, convertit la stiinta astrelor.

    In 1988 în S.U.A. a izbucnit un enorm scandal. Inainte de a demisiona, secretarul general al Casei Albe declara ca Ronald Reagan numise în momentul învestiturii sale, în 1980, trei astrologi consilieri oficiali si ca nu luase nici o decizie importanta fara sa-i consulte. Vicepresedintele Bush ar fi fost si el ales în functie de afinitatile lui astrale cu viitorul presedinte. Reagan facea adesea apel la Joan Quigley, astroloaga lui Nancy, care a prezis atentatul din martie 1981 asupra presedintelui. Ea ar fi fixat si data si ora semnarii cu Gorbaciov a tratatului de eliminare a armelor nucleare cu raza medie de actiune: 8 decembrie 1987, ora 13.30, cum au indicat astrele.

    Dupa ce în anii â30 ai veacului nostru astrologia a devenit produs de larga consumatie, în sensul ca presa, predilect feminina, publica horoscoape, s-a nascut în timp un alt tip de astrologie, o astrologie savanta, ce se vrea stiintifica, care studiaza pe computere marile cicluri planetare si ramâne strict confidentiala. In 1969, un ordinator elibera pe Champs Elysées, contra 50 franci, horoscoape personalizate. La fel se întâmpla pe principalele strazi ale Moscovei, în anii â90. In 1970, Doamna Soleil (imortalizata de Georges Pompidou, care a exclamat iritat, la o conferinta de presa: „Eu nu sunt Doamna Soleil”) avea emisiunea ei zilnica la televiziunea franceza. La 1 ianuarie 1953, André Barbault, astrolog si psihanalist parizian, anunta ca sigura moartea lui Stalin si intrarea U.R.S.S. într-un nou ciclu, ce avea sa conduca la destramarea totala a tarii în 1989. 34 de ani a predicat în desert Barbault anuntând sfârsitul comunismului în 1989-1990. Când, la 9 noiembrie 1989, a cazut zidul Berlinului, astrologul avea sa declare: „Eram atât de sigur de interpretarea mea privind conjunctia Saturn-Neptun în ce priveste Rusia, încât daca nu se întâmpla nimic în 1989, as fi abandonat astrologia politica.”

    Amenintari depasite

    Cum am vazut deja, mergând în jos pe firul vremii, astrologia s-a impus prin vechimea ei si „frecventatorii” de marca. Sa mai spunem ca leagan i-a fost Mesopotamia, acum 5 000 de ani, si ca a ajuns la noi preluata de la grecii epocii elenistice. Placute cuneiforme cu continut astrologic au fost datate în secolul XVIII î.e.n., relevând viziunea naiva a celor vechi despre univers. In prima treime a mileniului I î.e.n., marii regi ai Asiriei, Asarhaddon (680-669) si Assurbanipal (668-627) au întretinut în toata tara un numar de „informatori”, astrologi de meserie, care, fiecare în observatorul lui, scruta cerul si transmitea la palat observatiile si concluziile sale privind miscarea planetelor, eclipsele, aparitiile cometelor, pentru a-l ajuta pe suveran sa guverneze. In 410 î.e.n., în Chaldeea, era datat primul horoscop cunoscut, iar în 419 î.e.n. un text babilonian mentiona pentru întâia oara cele 12 semne zodiacale.

    Si totusi, în cei 5 000 de ani ai sai, astrologia a fost de doua ori pe punctul de a disparea: în secolul V, odata cu civilizatia crestina, când conciliul de la Toledo, din 447, a interzis crestinilor sa o studieze si sa o practice, si în veacul XVII, odata cu dezvoltarea rationalismului stiintific, care a sapat la fundamentul edificiului teoretizat de greci. Atunci stiintele oculte au fost trimise la culcare sau violent combatute de revolutia lui Copernic. Era declinul astrologiei, chiromantiei, prezicerilor de tot felul si spiritismului, aruncate toate sub stigmatul „obscurantism”.

    Trei secole mai târziu astrologia revenea în forta ajungând chiar o gigantica afacere.

    De ce? Pentru ca traim într-o societate tot mai dezideologizata si pragmatica, care face din eficienta criteriu unic de actiune si pentru ca omul se afla într-o permanenta cautare de identitate de certitudini, de sens. Cine sunt? Ce destin am? vor fi întrebarile eterne ale oamenilor. In fata incertitudinii existentei, individul simte nevoia sa nu se separe de univers, sa se conexeze la cosmos, sa se insereze în el, în acel ceva ce raspunde nevoii lui de ordine, de a alunga angoasa provocata de hazard.

    „Pentru ca Maiestatea Sa mi-a dat ordin sa observ miscarile astrelor si sa-i comunic tot ce se întâmpla, am mare grija sa-i raportez mai ales tot ce mi se pare favorabil, de bun augur si aducator de bine pentru Maiestatea Sa.

    Pe data de 14 a acestei luni se va produce o eclipsa de luna. Ea aduce vesti rele pentru vecinii nostri din sud-est sau nord-vest, dar e de bun augur pentru Maiestatea Sa. Maiestatea Sa poate fi deci linistita. De altfel, eu prevazusem aceasta eclipsa din momentul în care a aparut planeta Venus.

    Maiestatea Sa mi-a cerut sa interpretez faptul ca Marte a iesit din constelatia Scorpionului pentru a reintra apoi. Raspund ca semnificatia este: Atentie! Sub amenintarea unei nenorociri, Maiestatea Sa nu trebuie sa paraseasca orasul pe Poarta Mare fara exorcizare. Aceasta interpretare nu se afla consemnata în tratatul de astrologie: ea provine din traditia orala a maestrilor astrologi. Pe de alta parte, când Marte a parasit constelatia Leului pentru a intra în cea a Cancerului sau a Gemenilor, trebuie sa ne asteptam la încheierea domniei vreunui rege de la vest. Nici acesta nu figureaza în tratat…”

    (Asiria, mileniul I î.e.n.)

    Daca Luna, la rasaritul ei, pare furioasa cu vârful drept al patrarului rotunjit, dar cu celalalt subtiat si perfect observabil, timp de trei ani activitatea economica a tarii va stagna.

    Daca în prima zi a lunii Tesrit (septembrie-octombrie) este înconjurata de un halou, dusmanii de la sud-est (elamitii) vor ataca.

    Daca, în luna Nisan (martie-aprilie, prima luna a anului mesopotamian) se produce o eclipsa de soare, în acelasi an va muri regele.

    Daca, în timpul unei furtuni, va rasuna de unsprezece ori tunetul, o epizootie va da iama peste vite.

    Daca, pe data de 15 a lunii Sabat (ianuarie-februarie) planeta Venus, dupa ce a disparut la est devenind invizibila, timp de trei zile, reapare pe 18 la vest – debit crescut al izvoarelor; ploi abundente; multa apa în râuri; un rege îi va trimite altuia un mesaj de reconciliere…

    (Dintr-un tratat de astrologie mesopotamian, mijlocul mileniului II î.e.n.)

    Comentariu de harmonique | Decembrie 25, 2007 | Răspunde

  3. Jung si Freud in viziunea lui Culianu
    -scurt pasaj din Jocurile Mintii –

    Iată trei texte „fierbinţi” despre religie – ele trebuie analizate împreună, deoarece descriu întreaga parabolă a gîndirii moderne care se îndepărtează de moştenirea ei iluministă. De aceea, alături de două noutăţi editoriale, am introdus în acest grupaj de recenzii şi cartea lui C.G. Jung, apărută deja în 1962 în cea de-a doua ediţie adusă la zi. Nu ni se pare, într-adevăr, ca acest eveniment să se fi bucurat de un răsunet amplu în afara cercurilor de „specialişti”.
    Viitorul unei iluzii este a doua carte pe care Freud o dedică religiei. A apărut în 1927, la paisprezece ani după Totem şi tabu (1913) şi cu unsprezece ani înainte de Moise şi monoteismul (1938). Conţine puţine idei, şi limpezi. Expunerea este foarte simplă şi, ca să spunem aşa, în stil „profetic”. Nu are însă acel caracter delirant (care îl exasperează pe cercetătorul în domeniul religiilor) din Moise şi monoteismul, nici nu se mişcă pe terenul cu care Freud nu e bine familiarizat al etnologiei şi al istoriei comparate a religiilor, pentru a vehicula idei total nefondate despre originea religiei -cum făcuse Freud înainte în Totem şi tabu. Argumentarea rămîne însă defectuoasă chiar de la început, cel puţin în numeroasele referiri la cartea sa precedentă, la ideea delirantă a unui „banchet primordial” antropofagie care ar sta la originea totemismului. în esenţă, Freud afirmă că orice civilizaţie a fost edificată pe „coerciţie şi renunţarea pulsio-l”. Aceasta confirmă dominaţia unei minorităţi asupra
    majorităţii, căreia se încearcă să i se impună munca şi sacrificiul pulsiunilor necontrolate : „Oamenilor nu le place munca în mod spontan şi argumentările nu pot face nimic împotriva pasiunilor lor.” Constrîngerea la muncă şi renunţarea pulsională impuse de dominarea omului de către om sînt frustrări care produc privaţiuni. însă aflăm mai mult de la Freud: că pulsiunile la care sîntem obligaţi să renunţăm sînt incestul, canibalismul şi dorinţa de a ucide. Acum, această idee pe care o putem defini fără teamă ca „delirantă” apăruse deja în Totem şi tabu, unde Freud afirmă că şi-a tras concluziile din lucrările lui Frazer. Este adevărat, Frazer este un evoluţionist, iar evoluţioniştii privesc morala şi religia „în sens unic” : ca o trecere de la inferior la superior, de la simplu la complex, de la lipsă la belşug. Cu toate acestea, Freud nu se conformează realmente ideilor lui Frazer, pe care le interpretează în mod arbitrar, generalizînd unele cazuri particulare prezentate ca atare de etnologul englez. Vina îi este însă atribuită lui Frazer: cititorul neprevenit va fi sigur că acela care a prezentat lucrurile astfel a fost Frazer, iar cititorul cultivat va crede că Frazer a făcut o interpretare greşită pe care Freud a venit şi-a corectat-o. Dar în 1913, etnologia parcursese deja un drum lung şi Frazer era socotit un „precursor” depăşit.-Primul volum din Ursprung der Gottesidee a lui Wilhelm Schmidt apărea în 1912, iar descoperirile lui Howitt şi interpretările lui Lang datau deja de la sfîrşitul secolului al XlX-lea. Deşi contemporan cu ei, Frazer mai avea încă poziţii evoluţioniste care acum nu mai puteau fi acceptate.
    Privaţiunile majorităţii duc la distrugerea civilizaţiei. „Este inutil să adăugăm”, continuă Freud, „că o civilizaţie care lasă nesatisfăcuţi atît de mulţi dintre membrii ei, împin-gîndu-i la revoltă, nu are perspective – şi nici nu merită -să dureze multă vreme.” Orice civilizaţie poate să ofere
    participanţilor ei numai satisfacţia narcisistă a unui ideal propus de ea. În acest mod, idealurile civile devin „motiv de sciziune şi de duşmănie între diferite sfere civile, iar lucrul devine evident mai ales între naţiuni”.
    Arta este o satisfacere substitutivă pentru frustrările suferite din cauza constrîngerilor impuse de civilizaţie. Religia este unul dintre mijloacele cele mai puternice folosite de civilizaţie pentru a-l apăra pe om împotriva naturii. Mai precis, ea îi oferă omului o consolare faţă de ideea grav ameninţată pe care acesta o are despre sine din pricina umilinţelor continue suferite de el din partea naturii şi a civilizaţiei, oferind şi un răspuns, ca să-i spunem aşa „ieftin”, curiozităţii omeneşti. Astfel, omul începe prin a umaniza natura ca să obţină o uşurare imediată. Apar zeii, cu funcţia de „a alina suferinţele şi privaţiunile impuse omului de convieţuirea civilă”. Apoi, zeii se retrag din natură, asupra căreia nu mai pot avea influenţă, şi se retrag, în calitate de consolatori, în domeniul moral. Normelor civile li se atribuie o origine divină, iar lipsei de scop a existenţei în lume i se substituie un scop înalt, perfecţionarea fiinţei umane.

    I. P. Culianu – Jocurile mintii

    Comentariu de harmonique | Decembrie 27, 2007 | Răspunde

  4. Inteligenta Spirituala
    Inteligenta spirituala, asa cum o definesc psihologii, este strans
    legata de implinirea unei nevoi profunde a fintei umane – accea de a
    simti ca totul are un rost. Dezvoltarea ei este insasi garantia sanatatii psihice, spun psihologii. Ea reprezinta insa doar o modalitate de a reuni intr-un cadru stiintific concepte pe care Yoga le cunoaste si le dezvolta de milenii.
    In prezent majoritatea oamenilor isi cunosc coeficientul de
    inteligenta, celebrul IQ. Angajarea in unele domenii de activitate este
    conditionata de existenta unui anumit nivel al IQ-ului. In curand, vom putea sa ne calculam si coeficientul de inteligenta spirituala (SQ), care ne va arata ce calitati spirituale mai avem de dezvoltat.
    Psihologii spun ca exista mai multe tipuri de inteligenta…
    La inceputul secolului XX psihologii au descoperit metode prin care
    sa masoare inteligenta. Calcularea IQ-ului (coeficientul e inteligenta)
    a devenit o adevarata moda. La acea vreme inteligenta era privita doar ca o functie pur cognitiva a fiintei umane. Viziunea ulterioara s-a imbogatit luand in considerarea si planul verbal. In final, s-a ajuns ca inteligenta sa fie unanim definita de psihologi ca fiind „aptitudinea de a intelege relatiile care exista intre elementele unei situatii si de a
    te adapta in asa fel incat sa iti realizezi propriile scopuri.” (1) O
    viziune destul de limitata, am putea spune.
    In 1993, William Gardner a aratat ca inteligenta este mult mai mult.
    El a atras atentia asupra multiplelor fatete ale inteligentei, aratand
    ca nu se poate vorbi doar despre inteligenta cognitiva, ci si despre:
    – inteligenta kinestezica – legata de constientizarea corpului fizic,
    de un bun control asupra functiilor acestuia, de utilizarea lui
    diferentiata si nuantata;
    -inteligenta muzicala – legata de constientizarea sunetelor si
    armoniilor;
    -inteligenta intrapersonala – constientizarea propriilor trairi si
    ganduri si controlul acestora;
    -inteligenta interpersonala – legata de modul de relationare cu
    ceilalti si de succesul social.
    In 1995, Daniel Goleman si- a popularizat cercetarile privind
    inteligenta emotionala si a generat un nou curent in lumea psihologilor, si in acelasi timp o noua obsesesie care a inlocuit calcularea IQ cu calcularea EQ-ului (coeficientul de inteligenta emotionala). Acesta are la baza inteligenta intrapersonala si inteligenta interpersonala si presupune existenta unor calitati precum: abilitatea de a comunica si mai a ales de a-i asculta pe ceilalti, capacitatea de a accepta feed-back-ul lor, empatia, acceptarea unor puncte de vedere diferite.

    Comentariu de harmonique | Decembrie 27, 2007 | Răspunde

  5. DAN PURIC:

    – Don Quijote ii spune hangitei: tu esti iubirea vietii mele – arunca din ea virtualitati nemaivazute si femeia infloreste…

    Comentariu de harmonique | Decembrie 27, 2007 | Răspunde

  6. Clonarea – blasfemie sau binecuvantare?
    Structuri mitico-religioase, controverse etice si consecinte sociale
    Cloning: Blasfemy or Blessing?
    Mythical-religious Structures, Ethical Controversies and Social Consequences

    previous
    home
    next
    Abstract: Starting as a scientific presentation of the phenomenon of cloning, in which etymology, the definitions and some already classical examples are emphasized, this paper actually focuses on a less discussed perspective in nowadays debates on cloning. Thus, the paper aims at showing which are (if any) the mythical-religious structures of cloning, certainly without ignoring the social consequences, the advantages and disadvantages and the juridical effects of cloning. Discussing Mircea Eliade’s novella Les trois graces, the purpose of explaining the subtle reactivation of ancient mythical-religious phantasms by the means of a contemporary scientific experiment such as cloning is reached.

    1. Structurile mitico-religioase ale clonarii

    Etimologic, cuvantul clonare provine din grecescul klon, tradus în limba romana prin “germen”, “vlastar” sau “ramurica”. Clonarea ar fi, asadar, operatiunea de creare a unui germene dintr-un material genetic preexistent. În termenii literaturii de specialitate, procesul de clonare ar fi unul ce se refera la un “grup de celule sau organisme identice, derivate dintr-o singura celula sau dintr-un singur individ, printr-o modalitate de reproducere asexuata”[1]. Accentul cade pe “celula”, înteleasa ca fiind “unitatea structurala, functionala si genetica a organismelor vii”[2].

    A devenit astazi un truism clasificarea clonelor în naturale si artificiale. Primele, avand acelasi genotip, “au

    JSRI • No.8 Summer 2004 p.109

    predispozitii asemanatoare la boli si prezinta, în principiu, anomalii similare”[3]. Cele artificiale pun însa probleme mai complicate. Asupra lor nu voi insista aici, cu atat mai mult cu cat nu intentionez a aborda tema din perspectiva biologului si/sau geneticianului.

    Punctul meu de vedere este unul al cercetatorului interesat de structurile mitico-religioase si de consecintele sociale ale clonarii în lumea contemporana. Tocmai de aceea cred ca o succinta referinta la momentul “Dolly” din scurta istorie a clonarii poate fi suficient de semnificativ.

    În 27 februarie 1997, revista Nature publica un text realmente spectaculos: clonarea primului mamifer, oaia denumita Dolly. A fost “primul mamifer clona obtinut prin tehnica clonarii din celule adulte”[4]. Institutul Roslin din Scotia a fost locul istoricului eveniment, iar echipa de cercetatori a fost condusa de Jan Wilmut. Au fost necesare în prealabil mai multe încercari, însa reusita a fost urmata de clonarea a doua vaci si a cincizeci de soareci.

    Acest exepriment ultramediatizat despre clonarea primului mamifer la sfarsit de secol XX contine cateva secvente procesuale apte a fi interpretate mitico-religios. Despre ce este vorba? Modificarile structurale aduse organismului lui Dolly o aratau a fi mai în varsta decat era în realitate. E posibil ca materialul genetic sa fi “retinut” ca apartine unui exemplar ovin de 6 ani. Altfel spus, mieluta Dolly si-a facut intrarea festiva în lume “acumuland” deja de la nastere 6 ani. “Wilmut a elaborat o metoda prin care «memoria» materialului genetic trebuia stearsa”[5]. Se pare ca partial a reusit, din moment ce toate celulele ovine “au uitat ca sunt celule adulte, diferentiate si nucleul lor, ajuns în ovocitul anucleat, s-a comportat ca nucleul oricarui zigot”[6]. În concluzie, embrionul s-a dezvoltat normal. Totusi, acest procedeu celular, echivalent spalarii creierului, n-a reusit în totalitate din moment ce “Dolly, mieluseaua nou-nouta, poarta mutatiile vechi ale donatoarei sale de material genetic”[7].

    Ei bine, problema stergerii de memorie a celulei si a reprogramarii nucleului de a lua viata de la început se mentin si în cazul clonarii umane. Se stie cu certitudine ca ovulul acumuleaza proteine pe care embrionul le foloseste pana în momentul cand devine el însusi capabil, prin genele sale, sa-si sintetizeze proteine. De exemplu, embrionul de oaie foloseste proteinele acumulate pana la a patra diviziune de la fecundatie, adica pana la nivelul de 16 celule. Prin clonare, noi introducem nucleul unei celule adulte în ovocitul anucleat. Din acest nucleu deriva altele care trebuie în mod obligatoriu ca într-un timp util sa fie capabile a sintetiza proteinele necesare embrionului.

    Or, realmente straniu îmi pare a fi faptul ca aceste nuclee îsi “uita” functia! Desi mature, ele nu sintezizeaza imediat proteine. Parca cineva (sau ceva) le-a blocat, obligandu-le sa reia totul de la capat. La oaie exista însa avantajul ca intervalul de diviziune pana la nivelul celor 16 celule (cand embrionul foloseste proteinele acumulate în ovul) este suficient de mare pentru a permite materialului genetic sa se adapteze si nucleelor sa sintetizeze proteinele necesare supravietuirii.

    JSRI • No.8 Summer 2004 p.110

    În cazul omului, rezervele de proteine din ovul necesare embrionului sunt epuizate deja la cea de-a treia diviziune. Timpul e prea scurt pentru ca nucleul sa mai poata fi reprogramat pentru sinteza. Întrebarea este: se poate stimula nucleul pentru a fi reprogramat în timp util? Deocamdata, raspunsul oamenilor de stiinta nu este unul ferm.

    Toate aceste procese genetice, cu toate dificultatile pe care le comporta, mie nu mi se par a fi deloc întamplatoare. O posibila cheie a misterului amneziei poate fi cea prezentata de Mircea Eliade în nuvela sa Les trois graces. Istoricul religiilor observa un fapt elementar din lumea viului: bacteriile se înmultesc la nesfarsit, de peste trei miliarde de ani, fara sa-si fi schimbat în mod esential fondul genetic. Or, în cazul omului, fondul genetic este schimbat pentru ca, prin diviziunea celulelor, moleculele de ADN din nucleu sufera importante erori de copiere. Dupa 50-80 de diviziuni celulare, efectul acestor erori de copiere devine atat de puternic încat celula moare.

    Întrebarea ar fi urmatoarea: de ce, în cazul omului, exista o limita (50-80 de diviziuni celulare) sub care efectele erorilor de copiere sunt suportabile? Absolut semnificativ, scrie Eliade, este faptul ca exista in nuce, în potenta, o anume capacitate a ADN-ului de a-si conserva structura! Aceasta tendinta ascunsa, mascata, este deosebit de importanta caci ea permite organismului uman sa-si asigure imunitatea si informatiei genetice sa-si conserve o anume “puritate”. Tendinta mentinerii neschimbate a materialului genetic uman elimina si orice alt corp strain cu o alta structura de ADN.

    Se pare, observa Mircea Eliade, ca un efect al pierderii controlului asupra materialului genetic dupa mai mult de 50-80 de diviziuni celulare ar fi îmbatranirea. Cu cat ADN-ul nu-si mai conserva structura, cu atat organismul îmbatraneste. Or, teza realmente spectaculoasa a lui Eliade este aceea ca genele controlului sunt urme tarzii, ramasite stravechi, a capacitatii fantastice a primelor celule umane de a se regenera si de a ramane vesnic tinere. În mod normal diviziunea celulelor ar trebui sa duca la regenerarea si chiar întinerirea organismului uman. Or, acum, acest firesc proces al regenerarii este anulat – dincolo de o anume limita – chiar de ritmul demential, suspect de accelerat, anarhic, haotic, în care celulele corpului uman prolifereaza. E ca si cum am avea de-a face cu un subtil proces de creatie devenit brusc amnezic, amputat în intentionalitate, ateleologic.

    Interpretarea pe care hermeneutul Eliade o ofera acestui mister – într-o scriere literara saturata de un “realism magic” – este ca, de fapt, aceasta amnezie a celulelor umane ar fi tocmai pedeapsa data de Dumnezeu primilor oameni în urma pacatului originar. Celulele au fost pedepsite sa “uite” ca se mai pot regenera permanent si ca ca omul a avut, de la Dumnezeu, viata vesnica. O expresie a pedepsei administrate protoparintilor ar fi îmbatranirea si moartea.

    O axioma pe care si-o asuma dintotdeauna teologul este aceea ca Dumnezeu, în ipostaza sa de demiurg, nu-si distruge propria creatie. Altfel spus, omul contemporan ar avea aceeasi înzestrare biologica cu Adam si Eva, doar ca ea a trecut, prin anumite mecanisme ale ei, pe un plan secund. Eliade merge cu

    JSRI • No.8 Summer 2004 p.111

    interpretarea sa la limita: el sustine ca taina vietii vesnice se afla în continuare înscrisa în codul nostru genetic, numai ca acum, gratie pedepsei divine, ea se manifesta ca tendinta în cel mai izbitor contrariu al ei: în boala grava, chiar incurabila. Nu întamplator, cancerul este provocat de “o proliferare excesiva si anarhica a celulelor unui tesut sau organ”[8]. Procesul de diviziune si de regenerare a corpului exista, numai ca este dat peste cap de ritmul accelerat în care diviziunea celulara are loc.

    Solutia ar fi aceea de a gasi cheia reglarii normale, adica originare, a ritmului diviziunii celulare. Dereglajul este mult mai evident în cazul bolilor grave (cum ar fi cancerul) si tocmai de acolo ar trebui începuta cercetarea. În joc este o provocatoare teologie a bolii pe care un personaj din nuvela lui Eliade o expune cu maxima dezinvoltura. Ea începe cu o întrebare capitala: “de ce, foarte curand, toti bolnavii de cancer vor fi nu numai vindecati, ci regenerati si reîntineriti, în timp ce vor trece foarte multi ani pana cand biologia medicala va reusi sa identifice procesul de regenerare periodica si întinerire aplicabil oamenilor sanatosi?”[9] Pentru ca numai cel amenintat de marea primejdie are si formidabila sansa de a redobandi ceva din conditia paradisiaca a omului. (În cadrul nuvelei lui Eliade era vorba de tinerete fara batranete – nu si de viata fara de moarte.) Dusa spre o limita a ei, aceasta teologie a bolii ar reactualiza ganduri eretice de genul celor formulate de Luther care ne îndemna sa pacatuim “caci numai astfel vom fi mantuiti…”[10].

    Voi încerca sa realizez o paralela între clonare si amnezia celulelor umane din procesul bolilor grave cu scopul de a ma opri asupra unor date care mi se par realmente semnificative.În primul rand, ar fi vorba de inactualitatea acestei fascinante teologii a bolii, expusa sintetic de Eliade în nuvela amintita. Pana acum, cel putin, suferinzii de cancer – cu notabile exceptii – stau cu totii sub semnul implacabil al mortii si nicidecum al regenerarii si reîntineririi. sansa revigorarii biologice o au mai curand cei ce au acces la noile tehnologii si banii necesari unui tratament foarte special. Cat priveste calea salvarii prin pacat, chiar daca ar fi propovaduita acum într-un mediu romanesc preponderent neprotestant, ea ar avea sanse foarte mici de a fi bine înteleasa…

    În al doilea rand sunt convins ca exista o clara apropiere între amnezia procesului de creatie al celulelor si amnezia nucleelor transplantate în cazul clonarii umane. Concluzia ar fi ca ambele pot fi citite în cheie religioasa: turDumnezeu interzice omului, propriei sale creaturi, sa devina la randul sau creator. Niciodata faptura umana nu a creat ceva perfect, desavarsit, asemenea lui Dumnezeu. Atunci cand a reusit totusi sa creeze ceva durabil, omul a facut-o prin “consum de energie si substanta”, cum ar spune Nae Ionescu. A facut-o prin sacrificiu, fapt exemplar argumentat de Eliade în Comentarii la legenda Mesterului Manole.

    În al treilea rand, cele expuse pana acum cu privire la fenomenul clonarii reactiveaza anumite fantasme mitologice stravechi. Cred ca ar fi vorba de mitul eternei reîntoarceri la o stare de excelenta a trupului, o stare care îi declanseaza omului modern nostalgia dupa o conditie paradisiaca. Daca luam în calcul si motivul crearii unei mutatii spectaculoase a speciei umane prin tehnica

    JSRI • No.8 Summer 2004 p.112

    clonarii, combinata cu altele, atunci avem suficiente motive sa interpretam clonarea ca o încercare de învingere a timpului si istoriei si de recuperare a cat mai mult posibil din conditia originara a omului.

    O alta fantasma mitico-religioasa pusa în joc de experimentele clonarii este cea de ordin soteriologic. Învingandu-si servitutile trupului si conditia sa decazuta, omul ar putea atinge prin clonare eliberarea, chiar mantuirea. Cand am în atentie mantuirea ma gandesc la provocatorul fenomen al clonarii lui Iisus si a realizarii parousiei cu ajutorul superperformantei tehnici omenesti. Asupra acestor provocatoare chestiuni voi reveni însa altadata.

    2. Avantajele clonarii

    Dincolo de acesta interpretare mitico-religioasa, clonarea – indiferent de formele ei – a provocat discutii si controverse etice. Ele au fost deja anuntate într-o serie de carti si filme[11] care abordau tema într-un scenariu (pe atunci) stiintifico-fantastic. Astazi, cand realitatea bate fictiunea, polemica în jurul clonarii este centrata, din punctul meu de vedere, pe avantaje si dezavantaje, dar si pe iminenta disolutie a unor valori morale si religioase clasice.

    Voi pune fata în fata avantajele si dezavantajele clonarii, apoi voi avea în atentie argumentele fiecarei parti. O sinteza asupra avantajelor clonarii ar putea arata astfel:

    a)Prin clonare, cuplurile sterile ar putea avea copii. Imposibilul ar deveni posibil, gratie manipularii zestrei genetice a cel putin unuia dintre parinti. În acest caz, “zigotul ar rezulta din fuziunea unei celule a sotului cu un ovocit preluat de la sotia sa sterila”[12].

    b)Femeile singure ar putea avea, la randul lor, copii. Mai mult, ar putea renunta la inseminarea cu sperma dintr-o banca si s-ar putea multiplica sub chipul unei clone. Femeia s-ar naste pe ea însasi, asemenea zeilor de altadata. (Iata cum se reactiveaza prin clonare un alt motiv mitologic: cel al nasterii omului din sine însusi!).

    c)Barbatul celibatar va putea deveni si el tata.

    d)Eliminarea avortului genetic, asa ar putea fi formulat un alt mare avantaj al clonarii umane. Sotul unei femei sterile va putea avea un copil nu doar în afara familiei, prin inseminare artificiala cu o femeie fertila. Prin tehnica clonarii, el va obtine copilul inclusiv cu aportul direct al sotiei sterile, care va oferi gene extranucleare transmise prin ovocit. Iata cum mitul veterotestamentar al nasterii prin colaborarea barbatului fertil (Iacov) cu sotia sterila (Rahela) si slujnica fertila (Bilha) este reactualizat, gratie clonarii, într-o versiune postmoderna si desacralizata.

    e)Lesbienele si homosexualii vor cunoaste si ei, minoritarii, multumirea de a fi parinti. Cuplul de lezbiene s-ar putea clona în familie, în schimb homosexualii ar fi pasibili de “infidelitate genetica”: copilul lor ar primi gene extranucleare de la femeia donatoare a ovocitului.

    f)Un alt avantaj al clonarii ar avea în atentie noile sperante pe care ni le-am pune în faptul ca majoritatea

    JSRI • No.8 Summer 2004 p.113

    clonelor s-ar putea întelege mai bine cu “parintii” lor. Astfel, conflictul dintre generatii s-ar diminua si chiar stinge.

    g)Evitarea nasterii copiilor cu boli ereditare, asa suna un alt avantaj al clonarii. Astazi se stie bine ca genele responsabile de aparitia unor boli ereditare se manifesta preferential la unul dintre sexe În cartea sa Ce este clonarea?, Oana Grancea aminteste doua asemenea situatii. Prima este cea referitoare la hemofilie si are efecte devastatoare la baieti, iar cea de-a doua (distrofia musculara Duchenne) se produce la 1 din 2.600-3.000 de nou-nascuti tot de sex masculin. Or, clonandu-se partenerul sanatos s-ar putea elimina ghinionul nasterii de copii bolnavi! Mai mult decat atat, daca cuplul purtator al unei boli ereditare ar avea, totusi, un copil sanatos, l-ar putea clona pe acesta pentru a putea evita nasterea altuia bolnav. (O alta cale ar fi avortul în serie, atunci cand se depisteaza la timp sarcina cu un copil bolnav.)

    h)Clonarea pentru tesuturi si organe. Iata un posibil scenariu pana mai ieri atribuit, pe buna dreptate, unui macabru film SF: “se creeaza o clona a celui care are nevoie de un organ pentru transplant. La varsta de sase saptamani, embrionului i se extirpa telencefalul, adica partea din care se dezvolta creierul. Deci clona nu va fi umana, din cauza lipsei creierului. Embrionul îsi va continua dezvoltarea în uterul unei mame-surogat, de unde va fi extras prin cezariana. Dupa nastere, clona mentinuta în viata prin hranire intravenoasa si sustinerea artificiala a functiilor vitale, va fi crescuta cu ajutorul unor injectii cu hormoni. Organele sale ar fi perfect compatibile pentru transplantarea la «original»”[13].

    i)În timp, prin clonare somatica ar putea fi abandonata reproducerea sexuata. În acest fel, parintele ar fi în masura sa-si transmita genele în proportie de 100%.

    j)Clonarea ar face cu putinta mutatia genetica multasteptata, cea care ar duce la creearea unui om nou, cu date psihofiziologice si spirituale iesite din comun. În joc este o noua varianta a mitului eroului salvator care, gratie stiintei de ultima ora, va putea provoca mutatia superioara a întregii rase umane.

    k)Prin clonare s-ar putea rezolva nefericitele cazuri în care un copil suferind (de infectie renala, de exemplu) nu si-ar putea salva viata prin transplant. Atunci, cu ajutorul clonelor donatoare de nuclei, i se va produce un “frate” de la care i se va extirpa apoi rinichiul.

    l)Operatiunea de clonare ar putea “învinge” moartea. Iata un posibil exemplu: în urma unui accident, sotul moare, copilul intra în coma, iar sotia în imposibilitatea de a mai deveni mama. Or, sansa este ca acel copil sa mai poata trai doar prin clona sa.

    m)Tot pe lista avantajelor clonarii sunt mentionate si acele situatii în care parintii bolnavi mai pot “supravietui” mortii doar prin clonele lor.

    Toate acestea sunt doar o parte dintre avantajele în care cred partizanii clonarii. Pentru a si le sustine, ei recurg la o serie de argumente. Unul dintre ele are în atentie disolutia unor tabu-uri sociale: daca se permite avortul, atunci de ce nu s-ar putea permite si clonarea? Un altul se refera la faptul ca Dumnezeu însusi ar permite clonarea, din moment ce nu se opune “unui zigot sa se împarta în doua jumatati pentru a lua nastere doi gemeni identici”[14]. Urmatorul argument proclonare

    JSRI • No.8 Summer 2004 p.114

    ofera o alta versiune vorbei populare “pofta vine mancand”. Pe masura ce rezultatele pozitive ale clonarii vor fi mai bine cunoscute, atunci si receptivitatea sociala fata de aceasta controversata tehnica va creste. Asa s-a întamplat si cu fecundarea “in vitro”, care acum 20 de ani era interzisa în SUA, dar si cu transplantul de cord, considerat “inadmisibil” în mentalul social occidental al anilor ’60 din secolul trecut.

    3. Dezavantajele clonarii

    Imediat dupa 1997, cand au fost intens mediatizate avantajele tehnicilor de clonare si argumentele adiacente, au aparut si reactiile adverse. Adversarii clonarii si-au formulat si mediatizat convingerile, încercand astfel sa argumenteze urmatoarele dezavantaje:

    a)Din punct de vedere mental, locuitorii planetei nu sunt suficient de bine pregatiti pentru a accepta provocarile si noutatile pe care le-ar aduce noile tehnici de clonare.

    b)Exista o substantiala adversitate si chiar repulsie fata de orice noutate cae provoaca vietuirea stereotipa si canoanele simtului comun. Or, clonarea este o asemenea noutate.

    c)Fabricarea omului anencefal pentru “piese de schimb” ar putea soca opinia publica. Faptul ar putea fi interpretat si ca o limita a desacralizarii trupului uman, creatie unica a lui Dumnezeu. S-ar putea ajunge la strategii tehnice de eliminare din viata unui embrion a partilor “inutile”, pastrandu-se doar acea secventa care ar produce organul dorit. La limita, s-ar obtine “inimi fara corp, ficati fara corp, rinichi fara corp etc.”[15].

    d)Exista un imens procent al ratarilor. Aproape 98% dintre embrioni nu ajung sa fie implantati mamelor surogat. Ei mor în timpul evolutiei sarcinii, sau imediat dupa nastere.

    e)Clonele supravietuitoare mostenesc sau dobandesc anomalii de functionare. Jan Wilmut, “tatal” lui Dolly, era aproape sigur de faptul ca multi copii clonati se pot naste cu maladii congenitale, asa cum s-a întamplat si în cazul experimentelor de clonare animala.

    f)Pe moment, clonarea umana ar fi o operatie costisitoare, aproape imposibil de concretizat[16].

    g)Cultiva o fixatie genotipica, o vinovata identitate a oamenilor, fapt ce ar anula individualitatea si specificul persoanei umane.

    h)Omul, expert al clonarii, se substituie lui Dumnezeu, anuland misterul si sacralitatea iubirii.

    i)Clonelor li se poate determina destinele. Împotriva vointei lor, ele pot deveni ceea ce creatorul lor doreste. Clona ar fi, asadar, o ipostaza (post)moderna a servului desavarsit.

    j)Conform interpretarii lui Hans Jonas, clonele ar fi o expresie frusta si reprobabila a stereotipiei, situandu-se în antiteza cu minunata diversitate a naturii[17].

    k)Trupul uman ajunge o marfa vanduta pe bucati. Se încalca astfel un celebru principiu kantian: “Persoana umana devine mijloc, iar nu scop”[18].

    l)Clonand pe cineva drag, dar demult trecut în lumea de dincolo, dai curs unei vinovate iresponsabilitati si unor psihanalizabile capricii omenesti.

    JSRI • No.8 Summer 2004 p.115

    m)Pot aparea si se pot induce neasteptat periculoase anomalii ale clonarii. Se pot induce si boli genetice din partea celui ce doneaza nucleul, dar si prin intermediul ADN-ului mitocondrial provenind din partea mamei.

    n)O acuza importanta s-a adus cu privire la “fertilitatea si longevitatea organismelor clonate”[19]. Se stie ca, odata cu trecerea timpului, survine si o scurtare progresiva a secventelor de ADN situate la extremitatea cromozomilor si numite telomeri. Rezulta “banalul” proces de îmbatranire. Departe de a-l învinge, clonarea îl accelereaza, ratand, deocamdata, sansa de a împlini stravechiul mit al “tineretii fara batranete”.

    o)Exemplarele animale clonate pot produce importante dezechilibre ale ecosistemelor.

    Asadar putem observa existenta unei diversitati a dezavantajelor clonarii, fapt ce mentine caracterul problematic al temei. În momentul de fata, polemica continua. Ea are ca obiect si unele consecinte juridice si sociale pe care le-ar putea provoca generalizarea într-un viitor apropiat a tuturor practicilor de clonare umana.

    4. Posibile urmari juridice si sociale ale clonarii umane

    O consecinta semnificativa din punct de vedere social ar putea fi anticipata pornindu-se de la experimentul newyorkez al anului 1998. Trei medici universitari – Jamie Girfo, John Zhang si Hui Liu – au pus la cale un experiment stiintific[20] care a dus la inedita formula sociala a unui copil cu trei parinti biologici: doua mame si un tata. (Alteori, situatia se poate inversa, însa problema ramane.) Întrebarea este urmatoarea; cum se va raporta copilul la cele doua mame? Una dintre ele – cea care i-a dat mai putin (genele extranucleare) – l-a purtat în burta si are toate sansele de a-i crea iluzia unei mame depline. Oricum, componenta clasica a familiei este, în aceasta situatie, anulata.

    O alta posibila urmare juridica a clonarii umane ar avea în atentie strania relatie dintre parinti si clone. Sunt parintii clonelor adevarati parinti? Sunt clonele veritabili copii? Din alt punct de vedere, parintele nu are în “persoana” clonei un fiu sau o fiica, ci un alter-ego! Întrebarea este: Ce drepturi sociale si juridice va avea clona în acest caz? O complicata situatie familiala poate fi si aceea în care parintele are un copil natural si o clona. Dilema apare atunci cand se pune problema mostenirii.

    Adeptii clonarii umane si-au motivat optiunea invocand si imensa binefacere pe care o va avea umanitatea în conditiile în care va fi populata de copii ale lui Einstein, Beethoven, Newton, sau de o multime de genii precum Leonardo da Vinci. Numai ca o asemenea argumentatie este (cel putin acum) absurda. Se stie bine ca o clona copiaza zestrea genetica a celuilalt, dar absolut nimic din personalitatea sa. Poti lesne obtine un Einstein banal, sau chiar idiot, ceea ce ar fi o curata “blasfemie”. Din punct de vedere moral, se pune însa întrebarea: cine justifica nefericita conditie de cobai a unui “geniu” clonat?

    JSRI • No.8 Summer 2004 p.116

    Provocatoare prin ineditul ei este si situatia în care o femeie va da nastere propriei clone. În mod firesc, ne putem întreba – fara a avea, deocamdata, certitudinea corectitudinii unui raspuns: ce va fi clona: fiica, sora sau un alter-ego al femeii? Ce statut social si juridic va avea? În ce relatie va fi cu “fratii” ei naturali? Absolut spectaculoasa poate fi însa ipostaza în care clona poate semana perfect cu tanara mama si, prin urmare, tatal se poate (din nou) îndragosti de ea!

    Indiferent de ipostazele pe care suntem dispusi sa le concedem clonei- de fiu/fiica, “frate” al tatalui sau “sora” a mamei – relatiile clasice de tip familial sunt bulversate. În joc este modelul unei (posibile) noi familii pe care o vom întalni (frecvent?) în mileniul trei. Pentru a ajunge aici va trebui sa ne asumam avantajele si dezavantajele clonarii, efectele ei juridice si sociale, respectiv subtila reactivare printr-un experiment stiintific a unor stravechi fantasme mitico-religioase. Acesta este, în fond, mesajul principal al conferintei de fata.

    Comentariu de harmonique | Decembrie 27, 2007 | Răspunde

  7. Gyuri:

    “Binele si raul sunt colegii nostri de scoala. La absolvire ne despartzim…

    Suntem totzi aceeasi energie. Numai frecventzele ne deosebesc.

    Gandul materializat e ceamai palpabila iluzie.

    Nu nega ce nu intzelegi caci s-ar putea sa te negi pe tine insutzi.

    Este momentul sa trecem de la sintagma la paradigma sau, mai bine zis, de la science-fiction la science-fact.

    Durerea este copilul mintzii tale. Iubeste-l…

    As vrea sa am stiinta samanului de a vorbi cu ADN-ul primordial…”

    **********

    Un batran indian Cherokee, statea impreuna cu nepotul sau si-l invata: “In viata fiecarui om de pe pamantul asta se da o lupta formidabila – o lupta intre doi lupi. Unul rau: el intruchipeaza frica, mania, invidia, lacomia, autocompatimirea, aroganta, viclenia, resentimentele. Celalalt e unul bun: el aduce bucuria, linistea, smerenia, increderea, darnicia, adevarul, blandetea si mila.”
    Copilul priveste intrebator spre bunicul lui: “Si care dintre ei va invinge?”.
    Batranul il priveste in ochi. “Cel pe care il vei hrani!”

    **********

    “Taoistii spun ca la inceputul cel mare al neincepututlui, spiritul si materia s-au ciocnit intr-o lupta pe viata si pe moarte. In cele din urma, Galben imparat, Soarele cerului, a biruit pe Shubyung, demonul intunecimii si al pamantului. Uriasul, in zvarcolirile lui de moarte, a izbit cu capul bolta solara si a sfaramat in tandari albastrul acoperamant de jad. Stelele s-au prabusit din cuiburile lor, luna a pribegit fara tinta prin salbaticele prapastii ale noptii. Deznadajduit se uita Galben imparat dupa cineva care sa-i dreaga cerul. Si n-a cautat in zadar. Din marile rasaritene se inalta o regina, dumnezeiasca Niuka, incununata cu un corn si avand coada de balaur, stralucitoare in zalele ei de foc. Ea a topit curcubeul, in caldura ei vrajita, si a cladit la loc cerul chinezesc. Dar se mai povesteste, de asemenea, ca Niuka a uitat sa astupe doua despicaturi subtiri din albastra tarie. Asa a inceput dualismul iubirii – doua suflete rostogolindu-se prin vazduh, fara odihna, pana se vor uni, ca sa intregeasca Universul. Fiecare trebuie sa-si cladeasca un nou cer al sau, de speranta si pace.

    – Okakuro Kakuzo – “Cartea ceaiului”.

    *************

    “In fatza doctorului e dreu sa ramai Imparat si e greu sa-tzi pastrezi calitatea de om.. esti doar insumare de umori, jalnic amestec de limfa..”

    “A manca un fruct inseamna a introduce in tine un obiect frumos, viu, straniu..”

    “Marea noastra greseala e ca solicitam celuilalt virtutzi pe care nu le are , neglijand pe cele pe care le poseda.”

    “”Fiecare are mai multe calitatzi decat crede , dar numai succesul i le pune in valoare”

    “Batranul Euforion imi aduce de 20 de ani flaconul cu ulei si buretele dar cunoasterea mea asupra lui se opreste la slujba sa iar a lui despre mine la.. baie”

    (Marguerite Yourcenar – Memoriile lui Hadrian)

    **************

    Carlos Castaneda
    ” Lumea noastra e un construct cultural.. Trebuie sa percepem si alte lumi..”

    “Odata ce abandonam prejudecatzile de ce ne-ar mai fi teama?”

    “A vredea in mod direct minunea ordinii si haosului in Univers.. este extraordinar”

    “Este gresit sa dam si sa asteptam tot timpul ceva in schimb..”

    “Toate fiintzele umane se afla la acelasi nivel. Nimeni nu se afla intr-o situatzie mai buna decat altul”

    “Conditzia umana e o ingrozitoare stare de haos..”

    “Actul cunoasterii depinde de intuitzie, nu de perceptzie..”

    “Ceea ce se afla aici e doar momentan si ceea ce urmeaza e o frumusetze..”

    ‘” Forma umana este invelisul dur al persoanei”

    “Non-actziunea face posibile toate drumurile. Deprinderile, rutinnele sunt cele care ne inlantzuie..”

    **********

    – Morala nu e un efect al evolutiei, nu e o achizitie culturala ci o transmitere genetica a regulilor bazice ale Sistemului..

    – In pofida comoditatzii de a nu exista, confortului de a nu fi.. de unde instinctul de supravietzuire?

    – Rolul profesorului este de a starni curiozitatea.. de a provoca. Nu de a linisti prin informatzie. Profesorul autentic e un intrigant in cautare de complici..

    – Spiritul trebuie sa se insotzeasca cu durerea pt. a deveni fecund..

    (A.Onicescu – Jurnal)

    **********

    Atunci când omul se teme, e fericit sau e furios, glandele lui endocrine produc niste hormoni care nu au influenta decât asupra propriului sau corp. Se învârtesc într-un spatiu închis. I se vor accelera bataile inimii, va transpira, se va strâmba, va tipa sau va plânge. Asta-l priveste numai pe el. Ceilalti îl vor privi fara sa ia parte la trairea lui, sau luând parte pentru ca asa a hotarât intelectul lor. Când furnica se teme, e fericita sau e furioasa, hormonii circula în corpul ei, ies afara si patrund în corpul celorlalt¸i. Datorita fero-hormonilor, sau feromonilor, mii de indivizi vor tipa sau vor plânge în acelasi timp. Probabil ca e o senzatie incredibila sa simti lucrurile traite de ceilalti, si sa-i faci sa simta tot ce traiesti tu însuti…

    EDMOND WELLS,
    Enciclopedia cunoasterii relative si absolute

    Zen-isme

    ‘antreneaza-ti mintea cat de mult potzi. Bucura-te de ce-tzi aduc simtzurile”..

    CLIPA! e divina, dar ne comportam de parca n-ar fi..

    Asculta-tzi muzica interioara..

    Rezoneaza, nu trai intr-o cheie minora..

    Poate ca lucrurile nu sunt ce par a fi.. dar probabil ca nu sunt nici altceva..

    Un lucru nu poate fi comparat decat cu el insushi..

    Ai grija de ACUM, de fiecare clipa, iar restul timpului va avea singur grija de sine..

    Cand itzi faci o cana de ceai, gandeste-te doar loa cana ta de ceai..

    Spatziul gol din interiorul unui vas este cel ce-i da utilitate acestuia

    Sa privesti lumea cu o privire vesnic proaspata

    Un maestru si invatzacelul lui mergeau pe o carare. In mijlocul cararii.. un melc. Invatzacelul ia melcul din drum si-l pune la loc ferit in iarba.
    – Total gresit ce ai facut!!! zise maestrul..
    – Dece?
    – Nu ai voie sa intervii in karma lui !!!
    Invatzacelul se intoarce, ia melcul si-l pune inapoi in drum..
    – Ntz, ntz.. zice maestrul. Faci aceeashi greseala!!!!

    **

    J.D. Sallinger
    –Il cunoasteti pe Adam? Intreba Teddy.
    –Pe cine?
    –Pe Adam. Din Biblie.
    Nicholson zambi.
    –Nu personal, spuse el sec.
    [..]
    –O.K., spuse Teddy. Statea din nou lungit in sezlong, dar fata ii era intoarsa spre Nicholson. Stiti marul acela din Biblie pe care l-ar fi mancat Adam in gradina raiului. Stiti ce era in mar? Logica. Logica si fleacuri intelectuale.Asta-i tot ce era in el. Asa ca – acesta este punctul meu de vedere –, daca vrei sa vezi lucrurile asa cum sunt in realitate, ceea ce trebuie sa faci este sa vomiti marul. Vreau sa zic, daca-l vomitati, n-o sa va mai bateti capul cu trunchiuri de copac sau mai stiu eu ce. N-o sa mai vedeti tot timpul lucrurile sfarsindu-se undeva. […] Nenoricirea e ca majoritatea oamenilor refuza sa vada lucrurile asa cum sunt. Nici macar nu vor sa se opreasca din a se naste si a muri tot timpul. Tin neaparat sa vada mereu trupuri noi, in loc sa se opreasca si sa ramana alaturi de Dumnezeu, acolo unde intr-adevar sunt fericiti. Reflecta o clipa. In viata mea n-am vazut o asemenea sleahta de mancatori de mere, spuse apoi si clatina din cap.

    Teddy de J.D. Salinger

    Eliade
    Pentru un tanar, bilanturile sunt umiliri. Ce ne mai leaga acum de tot sirul zilelor si noptilor scurse in acelasi ritm meschin, cu aceleasi nelinisti mediocre, cu aceleasi dureri si aceleasi desfatari? Ce s-a petrecut vrednic de tinut in seama pentru noi, tinerii?

    […]Am fost toti mediocri, ingamfati, de o jalnica veselie. […]

    Trebuie sa intelegem cu totii ca nimic nu se poate crea fara dureri, fara cumplite renuntari, fara sobra seriozitate. Parintii si fratii nostri s-au temut de seriozitate… Vietuieste acum vreun tanar care sa le invidieze soarta?

    Hotarati-va si meditati asupra singurei opere pe care suntem datori s-o cream: constiinta, personalitatea. Opera ce nu se implineste cu zambete, cu nostalgii, cu filosofie de five of clock, cu misticism feminizat. Opera cu nesfirsit purgatoriu de patimi mediocre. Cristal luminat in pestera de izvoare repezi, de paraiele culese din experiente.

    Personalitatea se lumineaza in sufletele celor bogati in ciocniri, in nelinisti, in sinteze precipitate si mereu depasite. Iata care trebuie sa fie gandul nostru in acest ultim an pe care il mai avem de trait: sa cautam experientele, sa le intesificam, sa le desciplinam in asa fel incit nici un strop sa nu se piarda. Sa fim mereu noi – si totul sa fie al nostru.

    Daca uiti, te ratacesti. […] Ceea ce indienii numesc maya – termen pe care l-as putea traduce prin irealitatea imediata. Ati inteles la ce fac aluzie: la intamplari, la evenimente, la intalniri fortuite, la ceea ce, aparent, ar putea sa nu aiba nici o semnificatie. Zic aparent. Dar daca aparenta asta e numai o cursa pe care ne-o intinde maya, vrajitoarea cosmica, materia in devenire? […]

    Ni se intampla, fiecaruia din noi, fel de fel de intamplari, dar, din nefericire, le uitam. Iar cand nu le uitam, nu stim sa le recunoastem.

    CASTANEDA:

    “(don Huan zice..)
    -Mescalito este un protector pentru ca este la dispozitia oricuia care il cauta.
    -Dar nu este adevarat ca totul in lume este la dispozitia oricarui om care-l cauta?
    -Nu, asta nu e adevarat. Puterile aliate sunt disponibile doar pentru vrajitori, dar oricine se poate impartasi din puterea lui Mesalito.
    -Atunci de ce face rau unor oameni?
    -Nu oricui ii place Mescalito: totusi, totzi il cauta, cu gandul de a profita de el, fara sa se osteneasca sa faca ceva. Bineintzeles ca intalnirea lor cu el este intotdeauna ceva infricosator.
    -Ce se intampla cand el accepta pe cineva cu totul?
    -Ii apare sub forma de om sau de lumina. Cand ai castigat acest fel de acceptare, Mescaloto este constant. Dupa acel moment el nu se va mai schimba niciodata. Poate ca atunci cand il vei intalini din nou va aparea ca o lumina si, intr-o buna zi, s-ar putea sa te ia sa zbori cu el si sa iti dezvaluie toate tainele sale.
    -Ce trebuie sa fac ca sa ating acel punct, don Juan?
    -Trebuie sa fii om puternic si viatza ta trebuie sa fie adevarata
    -Ce este o viatza adevarata?
    -O viatza traita cu chibzuinta, o viatza buna si puternica.”
    (stau nitzel pe ganduri… pentru ca mai am eu deprinderea asta, constata si dobandita experimental, in timp… m-am obisnuit practic sa urmaresc mesajul primit de la o carte lasata neterminata si necitita zile la rand… tocmai prin aceasta sincronicitate intre momentul in care primesc mesajul cu aceea a momentului imprejurarilor mele prezente de viatza. Cu alte cuvinte, ca poate faptele, intrebarile, energiile din jurul meu de la acest moment, sa ma poata face sa intzeleg mai bine tocmai acele intrebari…)

    Huuu! Da! Parca ma simt mai aproape acum de ceea ce imi doresc!

    Desi, cand am citit prima data respunsul la intrebarea, ce este o viatza adevarata? Am zis, cum? Asta e? Asa, cum? Pai eu ma framant de ceva vreme pentru exact aceasta intrebare…voiam sa stiu ce e o viatza adevarata. Iar acu, ca cineva pune aceasta intrebare in locul meu… a stiut omul ce sa intrebe, asa de clar si de limpede, incat am sentimentul clar ca se vede si raspunsul… aveam sentimentul ca de acum raspunsul asta nu mai scapa! He! El este aici prezent!
    Citesc ce citesc, termin fraza.. si… cum sa zic, am avut impresia ca ce am citit nu erau cuvinte, ca am trecut peste raspu8ns. (optul ala asa a iesit din tastatura si il las acolo). Au fost niste cuvinte fara greutate! fara forma! Fara, urma! Mai citesc 1 data. Si, ma gandesc sa vad ce simt la aceste cuvinte daca sunt atent la ele. Si ar veni asa: cu chibzuinta, adica sa gandesti-constientizezi cele ce le faci. Porma, o viatza buna, adicatelea sa stii sa vrei numai binele, ca aste e, tot ce potzi tu sa faci in ceea ce priveste binele pe aceasta lume este sa il doresti, e singurul lucru care tzine de tine, de ceea ce potzi tu efectiv sa faci in legatura cu binele, este sa il doresti!…. si puternica… adica sa vrei cu putere acest lucru, deci convingere…. si ca ceea ce iti doresti sa iti doresti cu puterea atractziei catre cele lucuri pe care le vrei de la univers..

    Comentariu de harmonique | Decembrie 27, 2007 | Răspunde

  8. Eros si magie la Ioan Petru Culianu
    Omul e arhetipal.
    Într-un univers în care fizicul ºi metafizicul reprezintã douã aspecte ale aceleiaºi realitãþi, în care hazardul e providenþã, în care viaþa e cârmuitã de legi, fiecare fiinþã vie este în mod necesar întruparea arhetipurilor ce stau la baza manifestãrii.
    Orice viaþã e arhetipalã, începând cu omul. Microcosmos, uneori macrocosmos, unind cerul ºi pãmântul, el rezumã întreaga creaþie pe care e menit sã o numeascã; el conþine în sine cele trei regnuri ºi a fost „creat dupã chipul ºi asemãnarea lui Dumnezeu”.
    Fiecare organ, structurã, funcþie sau mecanism nu e decât manifestarea aparentã, pe un anumit plan, a unuia din arhetipurile vitale, fundamentale. A despãrþi manifestarea de arhetipul sãu înseamnã a o condamna sã rãmânã neînteleasã.
    Astfel e descris omul, de mii de ani, în cãrþile sfinte taoiste, în Vede, în Biblie, în Evanghelii, în Coran. Riturile ºi miturile omenirii ilustreazã aceastã concepþie. Va veni o vreme când vom ºti – din nou – cã Tradiþia este o ºtiinþã, este ªTIINÞA.
    Plãcerea domneºte asupra respiraþiei universale în diferitele ei grade de participare la ultima plãcere pe care o cunoaºte Omul intrând în zeificare. Ea e singura ce mai rãmâne dupã epuizarea corpurilor cãrora moartea le puncteazã ultimul spasm.
    Orice moarte care nu-l face pe om sã participe la aceastã uniune divinã îl înlãnþuie în legea inexorabilã a repetiþiei banalizante. Din aceastã perspectivã, plãcerea fizicã ºi forma absolutã de bucurie a inimii, este bunã ºi dreaptã în sine, ea fiind imaginea Cerului pe pãmânt. Plãcerea ca formã a pasiunii, reflectare a plãcerii ca formã a raþiunii, este în acelaºi timp un mijloc de a ajunge la cea din urmã.
    Omenirea, care, timp de generaþii, a fost impregnatã de moralism, cu sau fãrã voia ei, nu e nicidecum pregãtitã sã trãiascã o astfel de experienþã. Dar trebuie mãcar sã devinã conºtientã de autenticitatea plãcerii. A se lipsi de ea din moralism e la fel de greºit ca a abuza de ea din ignoranþã, ºi se dovedeºte a fi un lucru distrugãtor.
    E esenþial sã observãm cã stabilirea contactului cu Eul þine în profunzime de aceeaºi realitate ca ºi aparitia sexualitãþii la acest nivel, ca ºi erosul de pe acest palier. Aºa se explicã faptul cã, în cea mai mare parte a timpului, Omul rãmâne pe de-a-ntregul fixat aici, fie în refulãrile forþei vitale, supusã interdicþiilor, fie în izbucnirile cvasi – divinizãrii sale.
    Orice ascezã ce ar echivala cu o constrângere este falsã; orice refuz al ascezei este de asemenea fals. Dobândirea libertãþii nu se produce prin licenþa strãinã oricãrui arhetip, ci prin „justeþe” – imagine a arhetipului.
    De opt secole, creºtinismul occidental tinde spre o identificare cu morala. Pentru a justifica „lucrarea cãrnii”, al cãrei sens profund îi scapã, el ºi-a stabilit un scop pe plan moral. Aici îºi aflã sursa o mare parte din falsele probleme, a cãror rezolvare mobilizeazã, atât de inutil, multe energii. A da imaginii o valoare absolutã înseamnã a rãmâne în greºeala banalizãrii.
    Pe acelaºi plan, deºi într-o altã ordine de idei, ajungem la o înlãnþuire asemãnãtoare de repetiþii banale atunci când o tezã ºi antiteza sa dau naºtere unei sinteze ce devine ea însãºi teza unei noi antiteze etc. Suntem prinºi în capcana drumului infernal unde totul e fad ºi plictisitor. Unul din termeni e ridicat la rangul de absolut? Dovada o constituie ideologiile impuse de o religie, de un partid politic etc.
    Cum sã ieºim din acest cerc?
    Cum sã introducem acel al treilea termen, singurul adevãrat care realizeazã unitatea?
    A învinge Sfinxul sau orice paznic al „Porþii Oamenilor”, a trece Marea Roºie ca evreii, a intra în Arca lui Noe, iatã ce ne propun miturile, inspirându-ne din temele cele mai familiare ale culturii noastre.
    Toate se referã la un act ce implicã o depãºire. Acel al treilea termen de cucerit transcende lumea fizico – psihicã, perceperea sa transcende categoriile noastre mentale obiºnuite. El nu poate fi descris decât prin simbol, nu poate fi pus în luminã decât prin mit. A ajunge în inima mesajului este primul demers ce trebuie întreprins pentru a intra în cunoaºterea destinului nostru ºi totodatã calea realizãrii sale.
    Recursul la mit nu este în mod necesar condiþia pentru a trãi trecerea prin aceastã Poartã Îngustã. Atât timp cât omenirea a rãmas în starea de iresponsabilitate a copilãriei, foarte puþini oameni au fost conºtienþi de aceastã trecere. Astãzi, când se lipseºte de propriile cârje – condiþii esenþiale ale propriei existenþe -, când – asemenea lui Oedip – îºi pãrãseºte tatãl adoptiv ºi pleacã în cãutarea secretului naºterii sale, omenirea se prezintã în masã în faþa Porþii. E înecatã de apele unui potop de ignoranþã: cunoºtinþele sale universitare, departe de a o salva, o adâncesc, creînd o lume tehnicã dezumanizatã. O angoasã latentã îi cuprinde pe toþi oamenii care simt închizându-se puþin câte puþin asupra lor fãlcile implacabile ale unui monstru. Cine îi va elibera?
    Un rãspuns original ºi provocator, argumentat printr-o erudiþie derutantã, a oferit Ioan Petru Culianu în cartea sa „Eros ºi magie în Renaºtere”. Culianu ºi-a început cartea în 1969, sub forma unor studii despre Giordano Bruno, Marcilio Ficino ºi platonismul Renaºterii, ºi a sfârºit-o la Groningen, în 1981, în exil. Demostraþia lui Culianu este de o exuberanþã care nu se lasã rezumatã într-un articol de mici proporþii. De aceea voi încerca sã redau în continuare numai scheletul argumentãrii sale.
    Prima observaþie este de ordin material. E izbitor faptul cã tehnologia are în comun cu magia scopurile: comunicarea la distanþã, cãlãtoria interplanetarã, transporturile rapide nu sunt numai realizãrile tehnologiei, ci sunt ºi þelurile oricãrui magician. Magia se deosebeºte de tehnologie prin mijloace. Or, lucrul cel mai interesant este cã noi posedãm azi exact tehnologia care, pe vremuri, nu exista decât în fanteziile magicienilor. Aceastã corelaþie secvenþialã trebuie sã ne atragã atenþia la fel de mult ca ºi legãtura de acelaºi tip dintre numerologia magicã a lui John Dee ºi naºterea fizicii moderne sau faptul cã multe din temele majore ale lui Francis Bacon, care e considerat pãrintele spiritului ºtiinþific modern, pot fi gãsite în manualul unui celebru mag al Renaºterii, Cornelius Agrippa von Nettesheim ºi anume în „De Philosophia occulta”.
    A doua observaþie este de naturã explicativã. Culianu citeazã deja cunoscuta hermeneuticã aplicatã de Max Weber apariþiei capitalismului, potrivit cãreia spiritul capitalist a fost fãcut posibil de ethosul protestant. El recurge însã ºi la un text mai puþin cunoscut, dar la fel de important, aparþinând sociologului american Robert K. Merton, care a aplicat teza lui Weber la naºterea ºtiinþei moderne ºi a ajuns la concluzia cã exista în secolul al XVII-lea o translaþie a „intereselor vocaþionale” ale puritanismului religios în direcþia vocaþiei ºtiinþifice. Altfel spus, puritanismul ºi interesul ºtiinþific formeazã un grup explicativ de acelaºi tip ca ºi legãtura dintre aºteptãrile puse în seama magiei de Cornelius Agrippa ºi aceleaºi aºteptãri, atribuite ºtiintei empirice de Bacon.
    Acum, dacã renunþãm sã mai vedem în Renaºtere simpla resurecþie a filologiei clasice (ºi a unui vocabular de specialitate) ºi înþelegem în schimb cã Renaºterea a fost de fapt renaºterea magiei ºi a ºtiinþelor oculte, atunci vom avea în faþa ochilor toatã întinderea problemei pe care o are de soluþionat Culianu. Într-adevãr, dacã tipul exemplar al Renaºterii nu este, cum se crede, Erasmus, adicã raþionalismul scolastic travestit în hainele raþionalismului filologic, ci Marcilo Ficino, clericul care a fãcut un suprem elogiu erosului ºi magiei erotice, atunci chestiunea este de fapt aceasta: ce a putut elimina brusc de pe scena istoriei tipul uman al Renaºterii, înlocuindu-l în numai douã secole cu tipul raþional – laic, cel care, în golul lãsat de plecarea lui Dumnezeu, a inventat ºtiinþa modernã?
    Rãspunsul lui Ioan Petru Culianu e net: puritanismul, prin cele douã instrumente gemene ale acþiunii sale istorice, Reforma ºi Contrareforma. Ideea sa este cã Renaºterea a reprezentat, în esenþã, roadele pactului dintre creºtinism ºi filosofia pãgânã pe care Biserica ºi societatea îl fãcuserã în timpurile scolasticii ºi care ºi-a atins deplina libertate creatoare abia în ea. Totodatã, puritanismul, care a fost expresia fundamentalismului religios protestant, a reuºit sã-ºi impunã obiectivele sale ºi catolicimului, astfel cã Reforma ºi Contrareforma au acþionat în acelaºi sens, având ca obiectiv comun denunþarea pactului dintre creºtinism ºi filosofia pãgânã care a condus la ecloziunea libertãþii de spirit renascentiste. Semnul cel mai tipic al reuºitei acestui pact fusese magia, prin care Culianu, în sensul magilor Renaºterii, înþelege „facultatea ºi ºtiinþa de a manevra imaginile ºi reprezentãrile ca pe ceva existent ºi vizibil”. Erosul este magie naturalã, manifestatã direct, fãrã intervenþia voinþei sau ºtiinþei umane; convers, magia este un eros aplicat, stimulat, provocator de operator. Locul în care magia se desfãºoarã ca în lumea ei proprie este mundus imaginalis, ºi aceasta pentru cã locul în care are loc comunicarea dintre om ºi suprasensibil este lumea imaginaþiei simbolice ºi a viziunilor. Prin urmare, cum magia a fost combãtutã cu ferocitate atât de protestanþi cât ºi de catolici, inamicul numãrul unu al oricãrui creºtinism de dupã secolul al XVI-lea a devenit fantezia umanã. O enormã represiune împotriva imaginarului capabil de viziune conºtientã a fost declanºatã în Europa, prin identificarea magiei care þinea de imaginal cu formele degradate ºi vulgare ale vrãjitoriei. Extirpând prin violenþã vrãjitoria, cele douã reforme creºtine au castrat de fapt, în mod inevitabil, facultatea omului Renaºterii de a crea conºtient viziuni ºi de a dezvolta o gândire coerentã ºi efectivã prin intermediul lor. De la Renaºtere încoace, capacitatea noastrã de a opera direct cu propriile noastre „fantasme” s-a diminuat dramatic, iar raportul dintre conºtient ºi inconºtient s-a modificat substanþial. Astfel cã, deºi omul actual continuã sã semene fizic cu omul Renaºterii, el reprezintã în fond o mutaþie psihologicã a ultimului, în interiorul aceleiaºi specii.
    În ordine istoricã, semnalul represiunii împotriva gândirii imaginale a fost dat de bula „Summis desiderantes affectibus”, prin care papa Inocenþiu al VII-lea declanºeazã în 1484 vânãtoarea vrãjitoarelor. Totuºi, la acea datã, tipul uman al Renaºterii pãrea bine instalat în facultãþile noastre de cunoaºtere, astfel cã s-au gãsit imediat câþiva juriºti influenþi care sã conteste competenþa Bisericii în procesele de vrãjitorie. ªi lucrurile nu au evoluat pânã când spiritul iconoclast al celor care detestau Renaºterea nu a primit un neaºteptat sprijin din partea fundamentalismului protestant. O datã ce ideea revenirii la fundamentele pure ale credinþei a prins, s-a declanºat miºcarea care, prin lupta împotriva vrãjitoriei, viza în fond distrugerea pactului de alianþã dintre creºtinism ºi filosofia pãgânã. A urmat represiunea feroce din anii 1580 – 1610, însoþitã subreptice de accelerarea creºtinãrii satelor Occidentului (încheiatã, dupã Pierre Chaunu, în secolul al XVII-lea) ºi de modificarea tipului uman dominant pânã atunci în Europa. Atunci, între secolele al XVI-lea ºi al XVII-lea, cenzura represivã a imaginarului a transformat radical personalitatea umanã: oamenii au pierdut deprinderea de a-ºi utiliza activ imaginaþia ºi de a gândi prin intermediul „calitãþilor”, cãci acestea þineau de magie ºi erau interzise. Pierderea facultãþii de a gândi prin viziuni efective a dus în schimb la retragerea percepþiei exclusiv în domeniul lumii materiale ºi al observaþiei „cantitative”, creînd astfel condiþiile apariþiei ºtiinþei moderne. ªi Culianu conchide: „… spiritul nostru ºtiinþific s-a nãscut ca o muscã apterã care, în marile vârtejuri ale istoriei secolului al XVI-lea, a avut norocul sã treacã neobservatã ºi sã nu fie eliminatã de duritatea selecþiei naturale. Aceasta a lovit atât de puternic ºtiinþele Renaºterii, încât le-a interzis orice ºansã de redresare ulterioarã.”
    În concluzie, putem spune cã, potrivit schemei explicative propuse de I. P. Culianu, omul european a fost pus sub interdicþia propriei sale facultãþi de a genera ºi întrebuinþa viziuni, printr-o violentã cenzurã a imaginarului care, în fond, a ºi produs civilizaþia occidentalã modernã. Ne putem întreba imediat dacã tipul uman modern, produs fatal al Reformei puritane, este ºi produsul ei final? Sunt semne limpezi cã nu. Culianu însuºi, prin senzaþionalele consecinþe pe care le-a dat ideii de dezvoltare binarã a alternaticelor, în cadrul unei ramificaþii sistemice de tip fractal, a sugerat fãrã echivoc cã lumea uscatã ºi pisãloagã a puritanismului se îndreaptã spre ceva nou, care va trebui sã reintegreze exuberanþa imaginalã imaginarului renascentist.

    Comentariu de harmonique | Decembrie 27, 2007 | Răspunde

  9. Descartes rosacrucianul

    de Umberto ECO

    Am un prieten la Opus Dei, dar asta nu inseamna ca sunt membru al Opus Dei. Am un prieten mason, dar asta nu inseamna ca sunt mason. Am multi prieteni evrei, dar din pacate nu sunt evreu. Am prieteni homosexuali, dar sunt heterosexual si (cum spun ei) nu stiu ce am pierdut.

    Curiozitatea, circumstantele profesionale, simpatia pot duce la contacte de diferite tipuri, fara ca aceste contacte sa insemne insa si adeziune. La fel s-a intamplat cu Descartes. Biograful acestuia, Baillet, ne spune ca, atunci cand au aparut manifestele Rosa Cruce*), el a incercat cu orice pret sa intre in legatura cu cei ce promiteau doctrine secrete. La acea epoca, magia, alchimia si stiintele naturii, ocultismul si fizica mergeau mana-n mana si o persoana culta era indreptatita sa se intereseze de toate. Newton, parintele stiintei moderne, se impartea intre ecuatiile sale si meditatiile cabalistice.

    Nimic iesit din comun, asadar, daca Descartes, dupa ce in 1614 aparusera in Germania manifestele Rosa Cruce, incerca sa intre in legatura cu acestia. Ceea ce stim de la biograful lui este ca, dupa ce s-a intors la Paris, toata lumea spunea ca ar fi devenit un rosacrucian, dar lui povestea asta nu-i placea si, dat fiind ca adeptii Rosa Cruce erau considerati invizibili, el se facea vazut mai peste tot si mai ales la teatru, pentru ca, daca tot era vizibil, insemna ca nu era un Rosa Cruce.

    Descartes nu avea cum sa-i fi intalnit pe membrii Rosa Cruce, pentru ca acestia nu existau. Exista manifestele confreriei, dar presupusii autori ori nu si-au asumat paternitatea acestora, ori au declarat ca le-au facut in gluma. In orice caz, aceste manifeste exprimau o tensiune ideatica in directia unei concordii universale si a unei depasiri a conflictelor religioase ale epocii, si multe personaje ilustre au incercat sa-i contacteze pe autorii lor, producand o imensa literatura rosacruciana, in care fiecare spunea ca nu a reusit sa-i intalneasca vreodata pe adeptii Rosa Cruce.

    Faptul ca ulterior au aparut nenumarate confrerii ale rosacrucienilor este de la sine inteles: avand in vedere ca acestia nu existau, oricine putea sa se dea drept unul, fara teama ca ar putea fi demascat. In orice caz, toti erau convinsi ca existau si drept dovada sta splendida argumentare a unui anume Neuhaus (1623): „Tocmai pentru faptul ca ei isi schimba numele si-si mascheaza varsta si ca dupa insasi marturia lor nu se lasa recunoscuti, nu este logic sa se poata nega ca in mod necesar sa se intample ca ei sa existe“. Dificil de spus daca Descartes s-a intalnit cu cineva care pretindea ca-i intalnise pe rosacrucieni, chiar daca este de presupus ca a citit diferite scrieri cu privire la acestia si ca, in parte, ar fi putut fi un sugestionat.

    Dar dupa Codul lui Da Vinci lumea are nevoie de secrete dezvaluite, si a le dezvalui iti baga in buzunar cativa dolari in plus. Iata deci ca un matematician precum Amir Aczel (deja autor al unei carti despre „Enigma lui Fermat“) publica acum „Carnetelul secret al lui Descartes“, in care, pe langa numeroase si credibile informatii despre descoperirile matematice si viata filozofului, intentioneaza sa arate ca Descartes era un rosacrucian. Dovezile lipsesc, dar ajunge daca ii fluturi cititorului ingenuu prin fata ochilor cateva coincidente curioase si jocurile sunt facute.

    Descartes a avut legaturi cu un matematician si un mistic cum era Feulhauer: „Asadar, este demonstrat faptul ca Descartes cel putin a schimbat idei cu membrii Rosa Cruce“. Admitand ca Feulhauer ar fi fost rosacrucian, este ca si cum ai spune ca Ioan Paul al II-lea a discutat cu teologi protestanti si ca urmare ar fi fost si el protestant. Leibniz gaseste, intr-adevar, notite ale lui Descartes despre cub (sase fete), octaedru (sase varfuri) si tetraedru (sase unghiuri). Trei luat de sase ori inseamna 666, numarul apocaliptic al Bestiei, asadar Descartes cauta puterea oculta a rosacrucienilor (mentionez ca trei ori sase fac maxim 18 si ca era normal ca Descartes sa fie interesat de geometrie).

    Potrivit lui Baillet, Descartes viseaza trei vise ciudate care ii inspira lucrarile ce vor veni. Daca eu visez, pot visa si ceea ce am vazut intr-un film stiintifico-fantastic, asa incat nu este straniu ca Descartes visa imagini de care abunda literatura epocii lui. Kepler era interesat de ocultism (posibil, in acea epoca), elevul sau Burgi era un rosacrucian (nedovedit) si inventase un compas de reductie similar cu cel imaginat de Descartes – iata asadar o marturie a legaturii dintre Descartes si rosacrucieni.

    Din pacate, nu se tine cont de ceea ce Aczel chiar spune in alta parte, anume ca acest compas ii servea lui Descartes pentru problema trisectionarii unghiului si ca instrumentul lui Burgi era o varianta a unui compas al lui Galileo. Sa fi fost si acesta un rosacrucian? Mai mult, Aczel, care se bazeaza pe o bibliografie dubioasa, spune ca duplicatele originale ale testelor rosacruciene exista si acum, ceea ce este fals, si comenteaza diferite sugestii de-ale sale cu: „O coincidenta? Probabil“. Modul tipic al provocatorilor de a manipula coincidentele intamplatoare pentru a-i pacali pe fraieri. In cel mai pur stil Dan Brown.

    Comentariu de harmonique | Ianuarie 2, 2008 | Răspunde


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: