Harmony

& other dreams…

Bernard Werber

 

n “Revoluţia furnicilor” a lui Bernard Werber, am găsit două interesante dizertaţii despre comunismul şi anarhismul celulelor noastre şi despre cum s-a născut moartea. Vi le reproduc.

ORGANISMUL VIU: “Nimeni nu are nevoie să demonstreze armonia perfectă care domneşte între diferitele părţi alecorpului nostru. Toate celulele noastre sunt la egalitate. Ochiul drept nu este gelos pe ochiul stâng. Plămânul drept nu este invidios pe plămânul stâng. În corpul nostru, toate celulele, toate organele, toate părţile au unul şi acelaşi obiectiv: să servească organismul global astfel încât acestea să funcţioneze cât mai bine.
Celulele corpului nostru cunosc, în mod reuşit, şi comunismul şi anarhismul. Toate egale, toate libere, dar cu un scop comun: să trăiască împreună căt mai bine posibil. Datorită hormonilor şi impulsurilor nervoase, informaţia circulă instantaneu prin corpul nostru, dar nu e transmisă decât părţilor care au nevoie de ea.
În corp nu există şef, nici administraţie, nici bani. Singurele bogăţii sunt zahărul şi oxigenul, şi numai organismul global decide ce organe au mai multă nevoie de ele. Când e frig, de exemplu, corpul uman dirijează mai puţin sânge spre extremităţile membrelor ca să alimenteze zonele cele mai vitale. Acesta este motivul pentru care degetele de la mâini şi picioare se albăstresc primele.
Copiind la scară macrocosmică ceea ce se petrece în corpul nostru la scară microcosmică, am lua exemplu de la un sistem de organizare care şi-a dovedit viabilitatea de mult timp.” (Edmond Wells, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute)

ASTFEL S-A NĂSCUT MOARTEA: “Moartea a apărut exact acum şapte sute de milioane de ani. Până atunci, şi timp de patru miliarde de ani, viaţa se limitase la monocelularitate. Sub forma ei monocelulară, era nemuritoare deoarece era capabilă să se reproducă la fel şi la infinit. În zilele noastre, încă se mai găsesc urme de astfel de sisteme monocelulare nemuritoare în barierele de corali.
Totuşi, într-o zi, două celule s-au întâlnit, şi-au vorbit şi au decis să funcţioneze împreună, în complementaritate. Atunci au apărut forme de viaţă multicelulare. Simultan, şi-a făcut apariţia şi moartea. Prin ce sunt legate cele două fenomene?
Când două celule doresc să se asocieze, ele sunt constrânse să comunice şi comunicarea lor le duce la a-şi repartiza sarcinile ca să fie mai eficace. Ele vor decide, de exemplu, că nu mai e nevoie ca amândouă să trudească la digerarea hranei: una va digera iar cealaltă va repera alimentele.
Mai târziu, cu cât numărul celulelor adunate era mai mare, cu atât specializarea lor era una mai precisă. Cu cât specializarea lor era mai desăvârşită, cu atât mai mult fiecare celulă devenea mai fragilă şi – această fragilizare accentuându-se – celula a sfârşit prin a-şi pierde importanţa iniţială.
Astfel s-a născut moartea. În zilele noastre vedem ansambluri animaliere constituite din imense agregate de celule extrem de specializate şi care dialoghează în permanenţă. Celulele ochilor noştri sunt foarte diferite de celulele ficatului şi primele se grăbesc să semnaleze că zăresc o mâncare caldă pentru ca celelalte să poată imediat să se apuce să fabrice bilă cu mult înainte ca mâncarea să ajungă în gură. Într-un corp omenesc, totul este specializat, totul comunică şi totul este muritor.
Necesitatea morţii se poate explica şi dintr-un alt punct de vedere. Moartea este indispensabilă pentru asigurarea echilibrului între specii. Dacă o specie pluricelulară ar fi nemuritoare, ar continua să se specializeze până la rezolvarea tuturor problemelor, şi ar deveni atât de eficace încât ar compromite perpetuitatea tuturor celorlalte forme de viaţă.
O celulă canceroasă a ficatului produce în permanenţă bucăţele de ficat fără să ţină seama de celelalte celule care îi spun că nu mai este necesar. Celula canceroasă are ambiţia să revină la acea veche nemurire şi din acest motiv ucide ansamblul organismului, cam ca acei oameni care vorbesc singuri în permanenţă, fără să-i asculte pe cei din jurul lor. Celula canceroasă este o celulă autistă şi pentru asta e periculoasă. Se reproduce fără încetare, fără să ţină cont de celelalte şi, în dorinţa ei nebună de nemurire, sfârşeşte prin a ucide totul în jurul ei.” (Edmond Wells, Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute)

P.S. In aceeaşi encicopedie inserată fragmentar în “Revoluţia furnicilor” am găsit găsit şi o paradoxală şi laconică definiţie a instinctului războinic. E bine de ştiut şi nostim de aplicat…
INSTINCT RĂZBOINIC: “Iubeşte-ţi duşmanii. E cel mai bun mjloc de a-i călca pe nervi”

Martie 18, 2009 - Posted by | Uncategorized

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: