Harmony

& other dreams…

Parintii impostori, parintii proprietari de copii

Exemple

1. Daca li se sinucide copilul, in loc sa il planga, sunt preocupati sa dea vina unul pe celalalt pentru ca li s-a sinucis copilul (mama pe tata si invers).

2. Daca fiica fuge de acasa sa concubineze cu un “salvator de ocazie”, mama e preocupata de himenul ei dupa ce e recuperata de politie, daca mai e intact.

3. Daca copilul nu mai vrea sa revina in familie, “parintii” recurg la santaj sentimental “nu ti-e mila de noi, cat ne-am chinuit cu tine sa te crestem?!”

4. Daca baietelul vrea sa mearga la rau sa se scalde, mama il opreste “nu te duce sa te ineci, vrei sa raman fara tine?”
Ea se gandeste la sine, daca baietelul se ineaca, ea ramane singura, nu se gandeste ca e bine pentru baietei sa se scalde la rau.

5. Parintii merg la supermarket, copilul de 5-6 ani vrea la raionul de jucarii, tatal ii spune “mai intai mergem sa cumparam mancare si daca ne mai raman bani iti luam si tie ceva”

6. Ora mesei, copilului nu-i place mancarea, dar mama “rabdatoare” ii indeasa pe gat lingura dupa lingura copilului.

Cand intr-o familie exista sentiment autentic intre parinti, exista dragoste neconditionata si pentru copil.

Parintii care se iubesc neconditionat stiu din instinct (dirijat de sentiment) cum trebuie sa se comporte cu copilul.
Nu au nevoie de psiholog.

Instinctul matern cu care se spune ca sunt binecuvantate femeile e doar un comportament orb, care nu poate inlocui sentimentul autentic. Mama biologica care a procreat din sex (nu din dragoste pentru sot) se comporta ca si o closca care isi aseaza automat din cand in cand sub aripi niste oua imaginare. Copilul nu are nevoie de mama biologica, nevrotica, care si-a mintit sotul ca il iubeste pentru a procrea cu el. Copilul are nevoie de o mama care e iubita de sotul ei si care isi iubeste sotul. Atunci, copilul nu e folosit ca o compensatie sentimentala de catre mama nevrotica.

Cum apar parintii proprietari de copii (sau parintii impostori)

Doi indivizi (nevrotici, slabi de inger) de sex opus, incheie o relatie (concubinaj, casatorie) printr-o minciuna (contract mincinos). El minte ca o iubeste ca sa aibe acceptul ei de a se culca cu ea (numai o nevrotica are nevoie sa fie mintita pentru a se culca cu un barbat). Ea il minte ca il iubeste ca sa aibe cu cine sa isi satisfaca instinctul de a procrea. Il minte cu gandul ca mai tarziu lipsa de iubire fata de sot o va compensa prin copil (se va hrani cu afectiunea primita de la copil, care o va suplini pe cea care nu o primeste de la sot). Asa apar mamele posesive, care fac un copil din sex pe care il vor iubi posesiv sau deloc.
Cand asemenea indivizi procreaza, copilul pentru ei e o posesie. O marioneta.
Ei se ingrijesc de copil ca de o investitie. Nu sunt preocupati de nevoile sufletesti ale copilului ci de roadele care trebuie sa le aduca copilul in calitate de investitie. Le pare rau nu de copil, ci de banii investiti in copil in cazul in care acesta are esecuri pe directia trasata de parintii “proprietari”.

Copilul marionata nu-si apartine siesi. Viata lui apartine “proprietarilor”.

Parintii proprietari neavand viata de cuplu (fara sentiment, viata lor de cuplu e goala) vor incerca sa traiasca viata copilului lor in locul lui. Fenomenul e cunoscut in psihologie ca PARAZITARE.

Parintii proprietari de copii, devin parazitii psihicului propriilor lor copii.

Ei impun ce sa studieze copilul (impun cariera), ei ii aleg partenerul de viata (traseaza criteriile), daca copilul ramane fara job, ei se preocupa sa-i caute job in ziare, pe internet.
Daca copilul reuseste sa nu urmeze cariera aleasa de copil, parintii “parazit psihic” se muleaza imediat pe noua alegere a copilului lor manifestand un mai mare interes decat el. Acest comportament il demotiveaza pe “copilul” devenit adult determinandu-l ori sa paraseasca cuibul ori sa isi aleaga alta directie in cariera. Dar parintii vor fi mereu pe urma lui.

Parintii “proprietari” de copii, se adreseaza progeniturilor lor desi acestea au sa zicem 30-40 de ani cu “ala micu` al meu” sau “copilul meu”. Ei nu folosesc expresiile “fiul meu” sau “fiica mea” (ca anglofonii, “my son”,”my dother”).
Indeosebi mamele posesive folosesc expresia de “ala micu` a` meu” desi ala micu` poate avea 27 de ani si 2 metri.
Mama posesiva are nevoie sa il mentina pe “ala micu” intr-o stare de pseododebilitate psihica pentru ca ea sa detina controlul vietii lui (ea e viitoarea “soacra acra” atat de greu de inghitit de nora). Ala micu chiar se simte in prezenta parintilor ca un copil de 10 ani care nu se poate descurca fara parinti.

Parintii impostori, sunt parintii care fac copii din sex nu din dragoste.
Parintii impostori fac copii de profesie impostori (ciclul se reia).
Parintii impostori sunt mari admiratori ai impostorilor profesionali care castiga bine (magistrati corupti, medicii-”daca nu curge pica” etc).
Parintii impostori sunt cei care formeaza familiile materialiste.
Parintii impostorii sunt cei care s-au saturat de “masturbarea in doi” si continua sa se “masturbeze” prin copiii lor.

O relatie bazata pe minciuna, pe lipsa de sentiment, e o relatie in care sexul e de fapt dupa 1-2 ani o masturbare in doi.
Masturbarea pe termen scurt-mediu nu mai produce placere.
Cei doi nevrotici-impostori in relatie nemaiavand nici o sursa de placere vor incepe sa caute bucuria/placerea folosindu-se de copil.

Mama posesiva daca e agresata de sot, isi face prostul obicei de a se duce tot mai des la copil sa caute bucurie.
Copilul practic e facut total dependent afectiv de mama care se hraneste din dragostea lui pentru ea.
Dar dragostea ei pentru el nu e una curata. Pentru ca copilul cand va creste mate, in calitate de marioneta e ei, trebuie sa o despagubeasca pe ea in plan moral, sa-i ofere ce nu i-a oferit sotul ei.
Mama posesiva nu iubeste copilul pentru el, il iubeste pentru ea. Asta se cheama canibalism sentimental, sau troc cu sentimentele. “Fa asta sa-i arati la mamica cat de mult o iubesti tu pe ea” – aud copiii, dezgustator.

Parintii “proprietari” de copii nu fac copii pentru ei, pentru copii, sa-si traiasca copiii viata lor.
Parintii impostori fac copii pentru ei, pentru parinti. “Sa avem si noi un sprijin la batranete, sa ne dea un pahar cu apa, sa ne ingroape” – sa-i slugareasca pentru a mosteni casa parinteaca (obiceiul din satele romanesti).

Atitudinea parintilor impostori fata de odraslele lor e aceea de proxenet-codoasa.
Mama posesiva in cazurile extreme se comporta cu fiul ei ca si o tarfa care nu si-a primit onorariul asteptat.
Tatal posesiv se comporta cu fiica sa ca un proxenet inselat la procente.

Fiica este vazuta de tatal posesiv ca un potential partener de sex opus care trebuie sa-l despagubeasca pentru tot ce nu a primit de la sotia lui (care de mult nu-l mai satisface…).

Fiul este vazut de mama posesiva ca un potential partener de sex opus care trebuie sa-i ofere tot ce nu i-a oferit sotul egoist (ea nu e egoista, doar sotul…).

Copiii nu au nici o DATORIE fata de parintii impostori.

Singura datorie care o au acesti copii abuzati moral, emotional, psihic si de multe ori fizic e aceea de a deveni independenti material si emotional fata de parinti, cat mai repede, printr-o meserie pentru care au aptitudini si sa reduca contactul cu parintii impostori la minimum. Daca se poate deloc in cazurile grave de abuz.

La emisiunea “Supernanny” vedem cum un psiholog impune metode de dresura prin care parinti fara sentiment isi pot …totusi…stapani copiii. Copilul nu poate fi mintit. El simte ca nu e iubit. Simte minciuna, nevroza parintilor. Si atunci devine Goe. Dar vina apartine 100% parintilor.

Recunosc multe cupluri in descrierea ta. Insa, pentru mine personal, altceva e de neinteles. Prin ce mecanism copilul ajunge dependent afectiv de parinti, ajunge nevrotic cum il numesti tu, in ciuda faptului ca parintii nu au absolut nimic in comun cu ce descrii tu. Adica parintii se iubesc mult unul pe altul, iubesc copilul neconditionat, dau mereu libertate de alegere copilului, practic au eliminat din comportamentul lor tot ceea ce era defect in comportamentul parintilor lor. Asta ma nedumereste tare mult si de aceea nu cred in teorii de genul asta.Am cunoscut oameni minunati din toate punctele de vedere, oameni liberi, care proveneau din familii de ratati, alcoolici, cu mame victime. Ei nu au rupt niciodata relatia cu acesti oameni, ci i-au acceptat asa cum sunt, delimitandu-se de ei prin ceea ce au devenit. Se pare ca iertarea, acceptarea e un bun leac pentru bolile sufletului
Ce am descris eu, sunt persoane cu structura psihica slaba (introvertiti, inteligenta emotionala – sociala slaba, toleranta la frustrare redusa, orientare spre beneficii-trebuinte-instincte). Sigur ca un copil cu structura psihica puternica care a crescut langa parinti patologici isi poate lua modele din exterior si se poate recupera intr-o oarecare masura. Salvarea poate veni de la unul din bunici cu comportament normal de exemplu. Sau emigreaza de tanar intr-o tara unde se relationeaza pe alte principii decat la noi. Un copil cu structura puternica, cauta sa imite comportamentele pozitive (cele orientate spre sentiment neconditionat, nu spre trebuine-instincte). Daca e agresat, isi da seama ca nu trebuie sa agreseze la randul sau.Oamenii cu structura slaba sunt ca plastilina. Se imprima totul in ei. Sunt agesati, agreseaza si ei. Li se spune ca sunt prosti sau urati, ei cred ca asa e. Au nevoie de aprecierea celor din jur, nu se pot aprecia singuri. “Adica parintii se iubesc mult unul pe altul, iubesc copilul neconditionat, dau mereu libertate de alegere copilului…” si totusi copilul nu se descurca singur, e dependent afectiv. Vrei sa spui ca parintii sunt indragostiti mult unul de altul, nu ca se iubesc, e o diferenta. Poti sa fi indragostit(a) si sa iubesti conditionat. Nu cred ca intr-o familie unde exista sentiment neconditionat copilul poate dezvolta tulburari de comportament, decat daca se naste cu o boala psihica genetica.Copilul e facut dependent afectiv atunci cand unul din parinti se hraneste din afectiunea copilului pentru el. De exemplu, o mama nefericita (nu e iubita de sot si nu il iubeste) isi strange copilul in brate tare de tot, mult timp, ofteaza, e un abus emotional asupra copilului. Copilul e de fapt umarul pe care ea plange. Un fel de consolator sentimental. Avand o asemenea relatie, copilul nu se mai simte copil ci un fel de partener al mamei, partener care de fapt il intretine material, il indruma, ii rezolva toate problemele. Astfel ca atunci cand va creste mare, un asemenea copil, fie el baiat sau fata, i se va parea firesc sa fie intretinut material de catre partenerul de sex opus. Sa fie dirijat, indrumat, teleghidat. Asa apar fetele care isi cauta un tata in partener sau baietii care isi cauta o mama in partenera.
QUOTE(Anya2007 @ Aug 1 2007, 09:25 AM)
Dar pana la varsta de 18 ani a copiilor cum este cu datoria? Care/a cui este? Este numai a parintilor sa ii creasca corect, si sa nu ii conditioneze, sau si a copiilor sa se dezvolte astfel incat sa fie OK? Totusi, gandirea logica incepe sa se dezvolte la o persoana incepand cu varsta de 13-14 ani. Asa ca pana atunci nu are cum sa judece pe principii logice situatiile aparute. De aici as deduce ca, datoria este numai a parintilor pana la varsta de 18 ani a copilului lor, sa il ghideze corect si neconditionat spre o viata normala.
Pana la 18 ani, datoria copilului e sa aplice in viata sa principiile sanatoase (nu patologice) de viata care i le PROPUN (nu impun) parintii.Dupa 18 ani, daca parintii au dificultati, copilul isi ajuta parintii din SENTIMENT pentru ei (nu din datorie morala sau crestineasca, ce e aia? etc), sentiment nascut din sentimentul autentic care l-au avut la randul lor parintii pentru copil. Nu exista datorie, exista doar sentiment. Daca nu ai sentiment pentru parinti e pentru ca nici ei nu au avut pentru tine, de ce sa faci ceva pentru ei atunci? Pentru ca te santajeaza emotional, sau moral? Inconstient parintii impostori isi fac copiii dependenti afectiv de ei, ca sa ramana in casa parinteasca iar la final daca vor sa mosteneasca casa trebuie sa-i intretina si sa-i ingroape. Daca mama cu tata sa bat precum chiorii, ei cheama fiica sau fiul proaspat casatorit sa fie tampon intre ei ca sa nu se omoare unul pe altul. Cand viata devine insuportabila, membrii cuplului initial cheama cuplul proaspat format sa locuiasca impreuna, motivand dragostea si unitatea familiei, dar de fapt e vorba de altceva. Inconstientul parintilor care se agreseaza grav unul pe celalalt striga dupa TAMPON. E nevoie de un tampon intre ei. Evident ca parintii impostori nu spun copiilor lor veniti intre noi ca ne omoram. Ci spun, veniti la noi ca va iubim.Familia trebuie sa fie unita mai ales de Paste si de Craciun spun parintii “disperati” dupa copiii lor, dar ce bine ar fi daca in fiecare zi ar fi Paste si Craciun.

+++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++

Cum este programata mintea copilului de catre parintii agresori
(Reiau o postare modificata si completata care am mai facut-o la alt topic)

In familiile unde ambii parinti impostori sunt agresori psihici intre ei si pentru copii, iar copiii au structura slaba, cel mai grav fenomen care se petrece in psihicul copiilor (in afara de nebunie) e negarea dreptului la existenta. Parintii de fapt ar dori ei unul altuia sa isi interzica dreptul la existenta, dar cei pe care reusesc sa-i programeze in aceasta directie sunt copiii. Parintii impostori nu se mai agreseaza atat de intens unul pe celalalt dupa aparitia copiilor pentru ca ii agreseaza pe copii.

Mai tarziu, un copil traumatizat poate invata prin psihoterapie sa-si acorde dreptul la existenta pe care a fost programat sa si-l nege.Un om programat sa isi nege dreptul la existenta, distruge tot in jurul sau (relatiile, jobul sau, etc). Programarea are loc in copilarie, prin ceea ce traieste copilul in familia sa.

Iata cateva exemple de “programare”:Parintele agresor se manifesta asupra copilului prin mesaje nonverbale si atitudini care exprima:

1. Intimidare (“daca nu faci asta, vin peste tine si te fac praf, te joc in picioare”) – copilul traieste cu sabia lui Damocles deasupra capului, stie ca orice nesupunere a sa se poate solda cu executia sa.

2. Sfidare (de exemplu prin privire, cum spun englezii “the evil eye”)

3. Inhibare (isi exhiba in fata copilului buna sa dispozitie la care insa copilul nu are voie sa participe, buna dispozitie din motive pe care copilul nu le intelege si care nici nu-l intereseaza, e o exhibare agresiva, sfidatoare, ceva de genul “eu sunt mare, pot fi fericit, tu insa nu pana vei deveni adult”)

4. Ignorare – copilului nu i se raspunde la intrebari, sau i se spune “du-te ma de aici, fugi in casa…”. Copilul mic daca e ignorat, simte ca e un nimic, ca nu exista.

5. Nu cumpara niciodata jucaria dorita de copil, cumpara insa cateodata o jucarie care-i place lui (parintelui), iar cand copilul o strica il pedepseste aspru. Parintele e proprietarul jucariilor copilului sau.

6. Copil e obligat sa manance mancarea care nu-i place si la ore cand nu-i este foame. Grija fata de trup, sufletul nu exista.

7. Parintele agressor se hraneste din exercitarea autoritatii sale asupra copilului sau. I se limiteaza fara motiv timpul de joaca (“sa fi la ora cutare in casa” – fara sa i se explice de ce).

8. Nu este niciodata apreciat daca reuseste ceva.

9. In raport cu alti copii, este totdeauna apreciat negativ in auzul copilului, “altii pot, uite el nu poate” – spune tatal mamei.

10. Un parinte isi exercita autoritatea aupra celuilalt parinte prin copil:
Tata spune: “Ai crescut, e timpul sa faci caca la WC!”
Mama: “Esti inca mic, fa pe olita!”
Copilul face pe el.
Evident, e vorba de un copil cu structura slaba si de un tata agresor psihic puternic care intimideaza, inhiba.

11. Exploatare prin munca, copii tratati ca niste obiecte (parintele bea la crasma banii facuti de copilul de 10-12 ani, pe care-l bate daca nu munceste, sau nu cerseste pentru el).

12. In cazul in care copilul se revolta la abuzurile emotionale si psihice, e abuzat moral, “nu esti in stare sa faci cutare sau cutare, nu esti bun de nimic” sau si mai rau, este batut.

13. Abuz emotional, copilului i se reproseaza nefericirea parintilor. “Din cauza ta sunt eu nefericit”.

14. Copilului i se interzice bucuria, in diverse ipostaze, limitarea la joaca, la desene animate, fara sa i se explice si motivele. Tot ce il bucura pe copil, il enerveaza pe parinte. Cand iubesti pe cineva, iubesti si ceea ce iubeste el.

15. Parintele impostor ofteaza si reproseaza ori de cate ori trebuie sa faca ceva pentru copilul sau. Astfel, copilul invata simtul responsabilitatii pentru celalalt din modul in care parintele isi manifesta responsabilitatea pentru el, pentru copil. Mai exact, copilul cand va creste mare ii va fi greu sa faca orice fleac pentru altcineva fara rasplata, compensatie.

16. In familiile cu parinti impostori, bunurile nu sunt comune la modul emotional, copilul se simte ca un orfan intr-o casa straina unde orice ar atinge nu-i apartine. Astfel iau nastere oamenii umili cu capul plecat.

Astfel, in loc sa cladeasca increderea in sine copilului, parintii impostori o distrug. In loc sa cultive copilului un sentiment pozitiv fata de propria persoana, ei il fac sa-si nege dreptul la existenta.
Un om care nu are sentiment pozitiv fata de el, care nu are incredere in sine, e un om care incepe lunga si dureroasa calatorie spre neant.
Parintii impostori asta fac, neantizeaza eul, sinele copilului.

Sunt parinti preocupati sa-si supravegheze copiii daca se masturbeaza sau nu (de parca ei nu s-au masturbat si nu se mai masturbeaza inca). E o mare satisfactie pentru ei sa isi surprinda copiii intr-un act atat de “odios”, au grija inca inainte de pubertate sa le faca “educatia sexuala” de asa maniera incat sa deduca ca sexul e ceva detestabil, un pacat, o rusine. De fapt, subconstientul acestor parinti le spune ca sexul i-a atras pe ei in relatia de familie si le-a adus pe cap copii din sex pentru care nu vor sa-si asume responsabilitatea cresterii decat in conditiile in care copiii se supun “patului lui Procust”. Sa devina marioneta parintilor, astfel incat acestia sa se hraneasca din autoritatea absoluta pe care o exercita asupra copiilor.Acesti parinti se simt vinovati ca au o familie bazata pe sex si nu pe dragoste si instinctiv interzic sexul copiilor lor, mai ales ca sexul, fie ca e vorba si numai de un gest nevinovat de masturbare reprezinta placere. Ori placerea de orice fel nu e pe placul unui parinte agresor care nu-si iubeste partenerul de viata si implicit nici copiii care ii are cu el. Agresorul interzice placerea, bucuria victimei sale, pentru ca o victima care se bucura e mai greu de controlat. Inutil sa mai spun ce excese de masturbare fac copiii proveniti din familiile unde nu exista sentiment. Cazuri de fetite care se masturbeaza la varsta de 2 ani, iar la 7 ani sunt deja performere (o fac de mai multe ori pe zi). La 14 ani au deja avorturi iar la 30 de ani nu le mai suporta nimeni. La fel, baieti alcoolici la 15 ani.
Placerea obtinuta prin masturbare excesiva, suplineste la copil lipsa de afectiune, e de fapt o compensare a depresiei, a tristetii, a nefericirii. Cand durerea psihica e prea mare, apare datul cu capul in perete, leganarea, cum vedem la copiii din orfelinate. Frica ca ar putea fi descoperiti in timp ce se masturbeaza de catre parintele psihopat e o trauma in plus pentru copil. Oricum ceea ce fac acesti parinti cu copiii lor se cheama tot masturbare. S-au casatorit din sex, s-au masturbat 1-2 ani in doi, s-au plictisit, iar copiii devin unealta masturbarii parentale.Acesti copii traumatizati sunt copiii care plang in prima zi la scoala, care rad peretii cand intra in sala de clasa, timizi, sfiosi. Ei vor fi victimele de mai tarziu in relatia de cuplu sau in societate.

Existenta copilului este groaznica (psihologic vorbind). El nu are alta sansa de supravietuire decat sa se supuna, sa se adapteze parintelui psihopat (mai exista canalul, dar cati au mai iesit de acolo? Cand au fugit la 7-8 ani de casa, au fugit traumatizati cu scenariul de victima instalat in computerul cerebral). Partea tragica e ca multi din copiii traumatizati cand vor creste mari, vor proceda in acelasi mod cu copiii lor (copiii batuti, devin batausi de copii) ca sa “recupereze” umilinta personala pe spinarea altuia mai slab.Scenariul “mizerabililor” se repeta la nesfarsit. In asemenea comunitati infectate, familiile se autodistrug pe acelasi calapod. Familia patologica e ca un ghem de serpi, fiecare cu coada celuilalt in gura. Cateodata, un copil cu structura puternica reuseste sa evadeze. Dar totusi, ce e in sufletul sau! Oriunde ar pleca, ii cara cu el si pe parinti, in capul sau. O gramada de conflicte si lucruri care nu si le poate explica, care il vor tortura ori de cate ori isi va aminti de familia sa.

In momentul acesta nu pot decat sa-mi plang de mila….pentru copilul din mine. De parca nu stiam toate astea…, dar cum te izbesc cand le ai ai fata atat de clare…Imi e frica.Mi-e teama ca nu voi putea scapa vreaodata de raul provocat de parintii mei…..si chiar plang, dar e mai bine asa, poate voi intelege mai bine totul si voi scapa de tortura psihica

Parintii care se iubesc intre ei si implicit isi iubesc copilul, il inteleg pe copil in realitatea lui.

Parintii care nu-si iubesc copilul (pentru ca nu se iubesc intre ei) il inteleg pe copil in realitatea lor, a parintilor, nu a copilului (si atunci au nevoie de metode de dresura “supernanny” pentru a ajunge toti la un numitor comun).

Parintele schizoid NU IL POATE intelege pe copil in realitatea copilului, doar in realitatea sa, a parintelui.
Pentru a supravietui, copilul nu are alta alternativa decat sa se adapteze la realitatea parintelui, iar daca realitatea parintelui e patologica, copilul devine patologic.

Cum era in filmul “Sunetul Muzicii”? Un tata incapabil sa comunice cu copiii sai, folosea un fluier de arbitru, fluiera odata, copiii veneau la masa, fluiera de doua ori, copiii plecau de la masa. Ceva de genul asta…sau cum am vazut la stiri, fetita aia de 13 ani care dusa la un centru de ocrotire minori stia 3 cuvine: “apa, paine, lant”

O emisiune interesanta e si cea de pe Prima, “Curat murdar” unde apar tot felul de familii patologice, cu copii ingroziti. Cea care am vazut-o ieri, dumineca (06.07.07) a fost de pomina. Sarmanii copii, erau paralizati, ingroziti, nu plangeau, nu vorbeau, nu scoteau un sunet, erau impietriti (aveau cam 5-6 ani) pentru ca tata spargea tot in casa, cesti, farfurii, geamuri, dupa care spunea nevestei, “vezi fa ce murdarie e, de cand nu ai facut curat?” femeia doar se dichisea, blugi stramti, parfumuri, sandale fainute, subconstientul cauta metode de evadare prin atragerea vreunui salvator. Viata era infernala alaturi de capul familiei. Motivatia femeii de a face curat, sau mancare pentru familie era aproape absenta.

m si eu o poveste. Care se termina cu mine, din pacate. Tocmai am realizat ca 10 din 20 de ani, i-am trait degeaba. Dar sa incep cu inceputul, e ceva ce tine de trei generatii.

Strabunica mea a fost femeie lipita pamantului, taranca. Nu stiu in ce conditii s-a maritat cu strabunicul, cert este ca el era bagat in munca pana peste cap, nu stiu in ce masura a avut si viata de familie. Tot el i-a blestemat pe doi dintre ei, muribund fiind, doar cu fiica mijlocie se intelesese. Adica bunica mea. Sa-i spunem E.

Aceasta E era dezghetata, in zodia varstatorului, si s-a descurcat mai mereu, copil fiind; imi povestea cum facea tumbe si alte prostii pentru ceferisti, pentru a primi bani. In plus, pozele dintotdeauna o arata izbitor de frumoasa la trup. La 20 de ani i se propune casatoria cu un ofiter (nu stiu gradele, oricum ceva mare), tipul fiind cu vreo 14 ani mai mare decat ea, sa-l numim S. Presata de saracia de acasa si fiind taranca necoapta, accepta. Evident, tipul s-a comportat groaznic cu ea in viata familiala, incepand din noaptea nuntii cand si-a cerut dreptul de barbat, pana la viata personala cand a tratat-o posesiv. Ea s-a dezvoltat mereu social, a aratat lumii o poza, casa ei era mereu de invidiat, si toti membrii familiei imbracati exemplar. In plus, a stiut sa se comporte cu oamenii frumos, sa-si castige prieteni de societate. In schimb prieteni intimi nu cred ca a avut. Ah, da, in schimb S a fortat-o sa faca 8 sau 9 avorturi, pentru ca nu voia sa foloseasca contraceptive. Au ramas doi copii in viata, din cei 11, iar unul are intarziere mentala, fiind nascut cu forceps.

Ambii copii au crescut sub privirea draconica a lui E. Tot ce era cearta sau scandal se inabusea la iesirea pe usa apartamentului, nimeni in zeci de ani n-a ghicit ce se petrecea in sufletul lor. S. a realizat destul de repede ca sotia luata pe post de “insigna” nu este docila, asa ca s-a refugiat in a cheltui banii casei pe poze amatoricesti. Copilul nascut cu probleme, sa-l numim U., a fost mutat din scoala in scoala, pe pile si bani, pana a terminat liceul fara sa se fi lipit nimic de el. Apoi tot pe pile a facut si armata, si s-a trezit cu livret militar. Tanar adult de capul lui, nu i-a luat mult pana sa i se para ca este indragostit de o femeie (de clasa joasa, oricum), si in trei saptamani s-au casatorit. U., fiind pana atunci crescut de mami, a ascultat docil de ce-i spunea sotia, prin urmare a schimbat serviciul pe unul mai prost, a renuntat la a-si vedea parintii, si a trait exclusiv cu sotia. Din pacate, ea era dupa interes, dorea bani sau daca se poate sa locuiasca mai in centru. U n-a fost in stare s-o convinga pe mami sa-i indeplineasca dorintele, asa ca dupa 6 (?) ani urmeaza divortul, si el revine sub acoperisul mamii, unde traieste pana in ziua de azi.

Al doilea copil, A, este mama mea. Zodie de apa, introvertita, a gasit toata viata refugiul in munca, si cred ca a urat tot ce este legat de viata de copil. La E era mizerie, mama este obsedata de curatenie. Excesele dictatoriale ale lui E o fac pe mama sa prefere neamestecul, chiar si acolo unde este cazul. Daca a preluat de la E o chestie, este fobia fata de sexualitate, care in casa este subiect tabu. S-a maritat, dupa un an m-a nascut pe mine, dupa 8 ani de casnicie a venit divortul. El era violent, indolent in familie, iar cand venea de acasa (de la sat ), venea cu idei de superioritate a masculului in familie. Cand a inceput divortul aveam 7 ani, asa ca ne-am mutat la bunica (E.) pentru scoala primara. Rani vechi s-au deschis, si cata ura poate suporta un copil? In loc sa ma preocup de prieteni, de colegi, de a descoperi lumea, veneam acasa si gaseam atmosfera tensionata intre doua femei. In scoala generala am revenit la casa noastra, dar trebuia sa fac vizite ritualice saptamanale bunicii, lucru care s-a perpetuat 3 ani. In toata vremea asta am trecut pe langa viata, nu stiam ce-i aia prietenie, sentiment, dragoste. Acasa nici cablu TV nu aveam, ca sa vad lumea cum este ea drept. Abia liceul m-a scos din amortire, si acum am realizat ce departe sunt. Am doi prieteni apropiati, si o apropiere incipienta de o fata. Dar e prea putin.

Multa vreme nu am spus cuvantul Mama, ii spuneam mamei pe nume. Asa este si intre mama si bunica. Abia recent am retrait copilaria, am regasit momentele fericite. Dar pot recupera o adolescenta pierduta? Nu ma pot distanta fizic de mama, locuiesc cu ea, doar de bunica incerc, in casa ei este o cloaca de ura inimaginabila. Plus ca este o femeie puternica, zodia dragonului, stie sa manipuleze si convinga excelent, plus o infocata credincioasa in Dumnezeu (ipocrizie mai mare n-am vazut); daca se supara pe cineva, persoana aceea resimte un soc energetic toata ziua, de obicei. Vreau sa scap

scuze ca am scris atat, dar chiar sper sa primesc un raspuns aici. daca e nevoie de lamuriri suplimentare, vi le dau

Din postarea lui Wishfullife, se vede inca odata ce rezulta din familiile formate din femeia luata pe post de obiect sexual (dar cu pretentii de prima doamna, ca de, deaia si-a luat ofiter) si un barbat luat pe post de bou care ar trebui sa traga la jugul familiei dar care nu vrea sa traga pentru ca … nu a fost castrat, adica a ramas taur. Cine ar indrazni sa puna un taur la car? O vaca fara minte.

In familiile fara sentiment, nu exista comunicare pentru ca e blocata de minciuna (cei doi se mint ca se iubesc). De fapt unul voia numai sex, alalalt numai trai bun si de, sa se inmulteasca din instinct (“Elaine, you gotta have a baby…” – Seinfeld)

Singurul mijloc prin care cei doi comunica sunt copiii, prinsi la mijloc. Si “comunicarea” asta-i distruge. NU? Personajul E era dictatoriala cu copiii, pentru ca nu putea sa fie cu ofiterul.

Educatia de “prostituata” a femeii nu dispare pentru ca intr-o societate saraca ea aduce beneficii rapide celei care o aplica. Beneficii care altfel nu le-ar putea obtine. Dar nici barbatul nu sta cu mana in san. Se simte el fraierit (in parte cu complicitatea lui) si plateste politele, fizic si psihic. Pana la urma au de suferit copiii, pentru ca mami a lor a iesit pe piata la pret mare. Dupa cat de puternic e orientat barbatul spre sex, tot asa si femeia spre material. Ce spunea Eclesiastul (Solomon), “dintr-o mie de oameni – voia sa zica barbati, am gasit unul bun”, “dintr-o mie de femei n-am gasit nici una buna”, Solomon avea 400 de amante in palatele lui, de la Ierusalim. Voia sa spuna ca toate au un pret. Pe vremea aia nu era AT…desi eu raman la parerea ca AT-ul fara bani nu schimba nimic. Ca desteptul cu stomacul gol, nu poate gandi flamand.

Ma da ce e asa de aratat cu degetul? Pana la urma e a matter of instinct. Masculul sa insamanteze si femela sa aibe cuib si sa procreeze. N-avem frate acelasi obiectiv, e clar.
Si nu ma pune acum sa bazez lumea intreaga pe iubire, ca sa fim seriosi…ori e instinct sexual, ori e nevoia de satisfacere a altor instincte, ori e nevoia de reparatie iubirea aia de zice lumea ca e. Pana se ajunge la iubirea neconditionata, poti sa-ti iei un caine.Linistit.

Si ca sa fiu si on topic:

Wishfullife, din ce scrii vad ca stii sa vezi, mai bine, mult mai bine ca altii, ce se intampla cu tine. Nu pot sa te sfatuiesc decat sa-ti construiesti propria viata cu multa incredere in mintea ta. Ca e buna.

Nu au acelasi obiectiv, e clar. Dar de ce trebuie adevarul mascat in minciuna iubirii? E rusinos sa vii ca femeie cu jalba in protap la un barbat potent material si sa-i propui afacerea: “uite, eu arat super bine, vreau in vila ta si sa-ti mai fac vreo doi pui, daca accepti beneficiezi de sex la calitate maxima, ce zici, batem palma?” Si el ca un barbat puternic care suporta adevarul in fata zice:”OK, pune laba pe raboj sa nu te razgandesti, si sa ma lasi sa mai am vreo 2-3 accesorii ca tine ca supliment” N-ar suna mai bine? Sa faca si un contract de intretinere a jupanei si a copilasilor pana la majorat…si daca nu sunt indragostiti unul de altul nici sa nu mai treaca pe la biserica…ritualurile false nu sunt acceptate de Programator.

Seductie, ce cuvant dubios, se soldeaza cumva cu divorturi multiple si recasatoriri ala Elisabeth Taylor&Richard Barton? Unul ademeneste dar nu iubeste, alalalt e dominat de patima…

Bunica (E) m-a tratat mereu ca favorit, facandu-i de rahat pe proprii ei copii in fata mea – insa ma priveste ca pe o investitie, un “ceva” care s-o tina la batranete .. lucru care mi l-a spus in fata. Mi-am vazut mama si bunica batandu-se, odata, in scoala primara – si intr-o zi i-a spus “nu te recunosc de mama. preferam sa nu ma fi nascut”. Ceea ce era cel mai greu, era faptul ca bunica se astepta sa-i dau dreptate, mereu era gata sa-mi povesteasca cum s-a sacrificat ea pentru copiii ei, si cum ei au fost si sunt nerecunoscatori, dar cum este ea gata sa-i ierte daca revin pe calea cea buna. Nu puteam s-o contrazic, eram pe teritoriul ei. Si asa, daca ma intreba cineva pe cine iubesc mai mult dintre ele, raspundeam cu jumatate de gura: “pe amandoua..”.

Pff. Cum ziceam, mintea, teoretic, merge. Dar am o lipsa, un blocaj, un ceva pe care nu pot pune mana si care se afla indeajuns de adanc incat am apelat la voi pentru ca eu nu-l pot atinge. Terapia iese din discutie deocamdata, n-am niciun chior in buzunar

Wishfullife,

Eu cred asa: esti un copil crescut bine, dar fara prea multa afectiune, si ca orice copil crescut in asemenea balamuc ca cel pe care-l descrii, a trebuit sa faci fata cumva. Ca sa nu te pasca nebunia, inexistenta, moartea. Una peste alta nu ti-ai ales caminul si a trebuit sa te descurci cum ai putut ca sa supravietuiesti la cap.
De obicei, cand un astfel de copil trebuie sa fie ce vrea mama, ce vrea tata, ce vrea bunica si niciodata ce vrea el, cand un astfel de copil nu a primit niciodata vreo farama de intelegere fata de sentimentele si emotiile lui, fata de autenticitatea lui , lumina lui interioara de om, la un moment dat , se zice ca el dezvolta un sine fals, altul decat cel adevarat (care nu mai poate face fata deprivarii). Acest sine fals este compliant, este ceea ce vrea sa fie mama, bunica, tata si , mai apoi, restul lumii din jur care incearca sa modeleze omul dupa nevoile personale.
Pe masura ce omushorul traieste cu acest sine compliant, uita de propria autenticitate, se pierde in ganduri despre trecut, viitor, niciodata despre prezent, mananca ca mecanism de coping si de mentinere in viata reala, e deprimat , sta neras, nu se spala, refuza sa faca lucruri “neplacute” care il pot urca in sus pe scara sociala, pentru ca, de fapt, ce rost are? Sa depun un efort sa inteleg analiza matematica pentru ce? Ca sa am grija de bunica?
Problema e ca pe masura ce inaintezi in varsta, Wishfullife, te indepartezi tot mai tare de tine, daca nu faci un efort sa te regasesti, iubesti pe tine. Esti amenintat de catre tine insuti sa ramai invartindu-te in cercul vointei celor din jur.
Ai calculator, ai google, treci la treaba. Fa exercitii de constientizare, surprinde-te cand cazi in self absorbtion, cauta cauze, cauta ce ti se potriveste, trebuie sa reusesti. Trebuie.

Seductia este o alta fata a manipularii, manipulare care este o arma a controlului, deci a raului absolut !

Exista o singura categorie de femei care au renuntat la seductie (adica la expunerea personala ca o marfa), calugaritele. Unele au renuntat motivate din dragoste pentru Dumnezeu (o fiinta asexuala, dar cu multa barbatie), altele pentru ca se simteau incapabile sa reziste concurentei, altele pentru ca urasc sa “ispiteasca” partea animalica din barbati pentru a obtine o “familie”, un copil facut din sex. Am intalnit o fata care umbla cu pantaloni mai mari cu 1-2 numere ca sa nu “excite” barbatii. Chiar voia sa se calugareasca. Pana la urma s-a “rezolvat” in MISA. In schimb prietena ei chiar s-a calugarit, desi era ceva manager, nimeni nu isi poate explica de ce. Cred ca a obosit-o piata.
Nici macar femeile care nu au ce expune nu renunta la seductie si vor sa fie seduse.

In orice caz, femeia nu stie de cale de misloc. Ori “se vinde” (ceea ce ea numeste seductie), ori se retrage de pe piata (temporar, sa isi linga ranile dobandite in bataliile cu masculii sau definitiv in calugarie).
La a treia cale femeile ajung prin spalarea creierului, vezi MISA. Acolo de fapt femeile sunt manipulate a.i masculii sa obtina ceea ce isi doresc, sex cu cat mai multe femei, iar ele, femeile, cred ca astfel ating “integrarea in absolut”.

Daca as fi femeie as alege munca, m-as considera egala cu barbatul si social si in pat. Am fost cu femei gen Anni Frid. Vai ce diferenta e fata de latino. Din pacate atunci eu eram pepe latino. Daca stiam eu atunci ce stiu acum…altfel stateau lucrurile.

Foarte bine punctat ! Una sa porti o rochie scurta, alta sa porti o rochie scurta si sa te tot apleci intentionat dupa diverse chestii pe jos… 80% din fetele care poarta scurt au picoare nasoale, asta-i alta problema. Calea de mijloc ? Ce cale domne atata vreme cat oamenii nu stiu ce dracu cauta pe pamantul asta ? De cat banuie si urmeaza directiile unor arhitecti sociali – nici nu-i de mirare ca in aceasta lume goala de adevaruri esentiale, dar umpluta doar de mister apar fenomene gen MISA si alte manifestari ale manipularii ale Flautului Fermecat (Shrine, Scottish Rit, Masonerie, Rotary Club etc)…

Iosofat banuiesc ca ai vazut Eyes Wide Shut ? daca nu ti-l recomand – are de aface exact despre ceea ce vorbim manipularea femeii pentru sex de catre societatile asa zis initiatice. Kubric regizorul (Odisea Spatiala, Portocala mecanica etc) a murit in timpul filmarilor !

Mai aveam aici o discutie despre frumusetea divina vs. frumusetea demonica daca vrei sa arunci o ochi aici »

Wishfullife,Eu cred asa: esti un copil crescut bine, dar fara prea multa afectiune, si ca orice copil crescut in asemenea balamuc ca cel pe care-l descrii, a trebuit sa faci fata cumva. Ca sa nu te pasca nebunia, inexistenta, moartea. Una peste alta nu ti-ai ales caminul si a trebuit sa te descurci cum ai putut ca sa supravietuiesti la cap. De obicei, cand un astfel de copil trebuie sa fie ce vrea mama, ce vrea tata, ce vrea bunica si niciodata ce vrea el, cand un astfel de copil nu a primit niciodata vreo farama de intelegere fata de sentimentele si emotiile lui, fata de autenticitatea lui , lumina lui interioara de om, la un moment dat , se zice ca el dezvolta un sine fals, altul decat cel adevarat (care nu mai poate face fata deprivarii). Acest sine fals este compliant, este ceea ce vrea sa fie mama, bunica, tata si , mai apoi, restul lumii din jur care incearca sa modeleze omul dupa nevoile personale. Pe masura ce omushorul traieste cu acest sine compliant, uita de propria autenticitate, se pierde in ganduri despre trecut, viitor, niciodata despre prezent, mananca ca mecanism de coping si de mentinere in viata reala, e deprimat , sta neras, nu se spala, refuza sa faca lucruri “neplacute” care il pot urca in sus pe scara sociala, pentru ca, de fapt, ce rost are? Sa depun un efort sa inteleg analiza matematica pentru ce? Ca sa am grija de bunica? Problema e ca pe masura ce inaintezi in varsta, Wishfullife, te indepartezi tot mai tare de tine, daca nu faci un efort sa te regasesti, iubesti pe tine. Esti amenintat de catre tine insuti sa ramai invartindu-te in cercul vointei celor din jur. Ai calculator, ai google, treci la treaba. Fa exercitii de constientizare, surprinde-te cand cazi in self absorbtion, cauta cauze, cauta ce ti se potriveste, trebuie sa reusesti. Trebuie.
Cu asta ai pus punctul pe i la postarea asta. Ce fac dictatorii in societatile totalitariste, asta face omul de rand in familia sa. Totul e fals.Societate falsa, familie falsa, copii falsi. Impostura generalizata.Evident, SUPRAEUL se revolta. Si atunci apare suferinta, fie autoprovocata, fie transferata tuturor celor din jur. Si uite asa are OTV-ul viata lunga.
QUOTE(o_blonda @ Aug 11 2007, 10:09 AM)
din pacate m-am regasit in acest articol.mama mea este exact cum a descris userul iosafat mai sus.desi am 25 de ani ma trateaza ca pe un copil mic,ma controleaza in permanenta.mi-a ales liceul pe care l-am urmat,mi-a ales facultatea.acum mi-a ales si locul de munca.s-a bagat de fiecare data in relatiile mele.acum m-am logodit impotriva vointei ei dar face tot posibilul sa ne strice relatia.nu s-a casatorit din dragoste cu tata,s-a casatorit doar ca sa se razbune pe parinti.au avut o casnicie esuata,au divortat acum 3 ani si de fiecare daca cand vreau sa fac ceva independent de ea ma santajeaza sentimental : nici tu nu ma iubesti,nici tu nu ma mai vrei.esti la fel ca taica-tu.niciodara nu m-ai ascultat,niciodata nu ai fost un copil bun.eu te-am crescut,m-am sacrificat pentru tine,esti obligata sa ai grija de mine.eu te-am facut eu te omor daca nu faci ce vreau eu.mi-a gasit un loc de munca intr-un domeniu care ii convine ei (e mai banos) si care pe mine nu ma atrage de nici un fel si ma forteaza sa merg acolo.acum jumate de ora am avut o discutie cu ea.ma obliga sa-mi scot de la deget inelul de logodna ca ii vine sa verse cand il vede,pentru ca nu ii place de logodnicul meu.nu e suficient de bogat si se gandeste ca in viitor nu o vom putea sprijini cu bani.si in public ma trateaza ca pe un copil.cand mergem pe strada ma tine de mana sa nu ma calce masina,nu pot sa merg nicaieri singura ca ori vine cu mine ori ma suna din 5 in 5 minute ca poate patesc ceva si ce face ea fara mine ca nu vrea sa ramana singura. e teroare ceea ce traiesc eu..
maicata s-a transformat in “demon”, traieste posedand pe altii.
QUOTE(Broscuta_Fermecata @ Aug 11 2007, 07:04 PM)
despre ce egalitate vorbim noi aici? zau, suntem atat de diferiti, cum naiba sa putem fi egali. e ca si cum ai vrea sa fie egala lebada cu vulturul (comparatia este aleatorie ). cand o sa faceti si voi copii si cand se va naste o femeie “Mozart”, atunci poate vom putea vb de egalitate. Pana atunci, nu suntem, nici social, nici in pat, nici unde mai vrei tu sa fie.
Sa inteleg ca iti place “negustoria”? Dar cele care se nasc fara moneda de schimb ce optiuni au?Hai, ca barbat iti mai faci de-a lungul vietii monetarul, dar daca esti cat toate zilele la 18 ani ca femeie, sau cu infantilisme sexuale vizibile, ce te faci? Fumezi 2-3 pachete de tigari pe zi si iti blestemi zilele ca nu te “cumpara” nimeni, sau daca te “probeaza” nu te “poarta” prea mult?
QUOTE(Kallisti @ Aug 11 2007, 07:14 PM)
Ei , cred ca prin egalitate s-a referit la supra si subsituarea preconceputa.Si in fond de ce nu am fi egali? Social si in pat? Orice complex de superioritate este de fapt unul de inferioritate proiectat in ceilalti. Sa fim egali ca lebada cu lebadoiul si ca vulturoaia cu vulturoiu’.
O fata imi spunea ca e justificat pentru ea sa intre in casa unui barbat cu sexul pentru ca ea fiind femeie e mai slaba si nu poate munci asa de mult ca un barbat ca sa aiba o casa. I-am zis: du-te la produs si scoti cel putin 150 mil pe luna, mult mai mult decat un amarat care si-a distrus coloana la serele din Spania. Sunt diverse optiuni in asa fel ca sa nu faci un compromis pe toata viata, ci pe o perioada determinata. Sau sa se apuce de afaceri, cate femei destepte nu sunt, etc.
QUOTE(azalee @ Aug 11 2007, 07:30 PM)
o_blonda , ce face mama ta , este santaj sentimental dar nu trebuie sa uitam ca fiind parinti chiar ne tremura inima pentru copilul nostru care merge la scaldat , la prima intalnire …etc .Numai ca de la a incerca sa-i explici copilului de ce nu este bine sa faca una alta ( imi cer scuze eu vorbesc de copii doar de 12 ani ) si sa-i explici si de ce, si pana la santaj sau interzicere ……e cale lunga .Imi pare rau pentru acei parinti si mai ales pentru copii si ma bucur din suflet ca eu si fetita mea suntem prietene
la Prima intalnire? hm…miroase a proxenetism. Cand fetita ta o sa devine femeie atractiva sexual pentru multi barbati (sper sa nu o supraalimentezi intre timp) o sa mai fi asa buna prietena cu ea?
QUOTE(ana_liza @ Aug 12 2007, 12:02 PM)
ideea de egalitate s-a nascut ca o contrapondere la comportamentul barbatilor pana in secolul 18-19, atunci cand au inceput manifestarile de tip feminist; de ce nu exista si “masculisti” sa zicem…? pentru ca lor nu prea le-a incalcat nimeni drepturile; nu suntem egali si nu vom fi nicioadata, important e sa ne respectam si sa ne recunoastem unii altora rolurile in societate…iar in pat…fiecare cu egalitatea lui…
Exista, in Pakistan, erau pana de curand talibanii…
QUOTE(ana_liza @ Aug 12 2007, 12:02 PM)
ideea de egalitate s-a nascut ca o contrapondere la comportamentul barbatilor pana in secolul 18-19, atunci cand au inceput manifestarile de tip feminist; de ce nu exista si “masculisti” sa zicem…? pentru ca lor nu prea le-a incalcat nimeni drepturile; nu suntem egali si nu vom fi nicioadata, important e sa ne respectam si sa ne recunoastem unii altora rolurile in societate…iar in pat…fiecare cu egalitatea lui…
Cum poti sa ai orgasm ca femeie daca nu te simti egala cu barbatul in pat? Daca te simti “folosita” fara ca tu sa ai puterea de a-l folosi pe el in pat? Doar asa sa stai si sa astepti sa pice para…De unde a inceput postarea si unde a ajuns…dar ma rog, daca a tot a zis wishfullife ca 3/4 din copiii apar din sex nu din dragoste, adica sunt rodul unei negustorii intre un barbat si o femeie ce sa ne mai miram ca sunt femei care nu vor sa fie egale cu barbatul in pat.Pai daca ar fi egale, n-ar mai putea cere rasplata, ori educatia de “prostituata” tocmai asta presupune, rasplata. Nu merge gorila mascul cu 3 banane la femela gorila inainte de a se contopi cu ea? Frumos, 3 banane…din pacate alea 3 banane au devenit 1 masina+o casa+un iaht

pe scurt fiind prieten cu copilul tau,el are curajul sa-ti povesteasca orice , poate vorbi despre orice boacana , prostioara , nu-i este teama ca o sa fie pedepsit .
In cazul meu , afland din vreme despre cate o nefacuta ,am putut sa-i dau un sfat de ce nu este bine sa procedeze asa si alta data nu s-a mai repetat.
iosafat ce legatura are proxenetismul cu faptul ca un parinte se poate teme de prima intalnire a unui copil ?
teama mea spre exemplu este ca ar putea sa fie dezamagita , sa sufere .

Dupa logica ta sunt doua optiuni:

1. O iei de mana si te duci cu ea la fiecare prima intalnire, decizi care e bun si care o poate dezamagi dupa criteriile tale. Cu alte cuvinte, traiesti tu viata ei in locul ei, ca un parazit psihic.

2. O inchizi in casa si nu-i mai dai voie sa aiba relatii pentru ca TIE iti este teama sa nu fie dezamagita. Ei nu ii este teama, TIE iti este teama. Si teama ta devine si teama ei cu timpul, toate temerile tale devin temerile ei, iar ea, fiica ta devine altceva decat ceea ce e, devine purtatorul temerilor tale, astfel ca tu vei fi din ce in ce mai usurata, iar ea din ce in ce mai ingreunata cu “datoria” ta. Perversa strategie! Ca sa vezi cum il usureaza subconstientul pe om in dauna altor oameni.

Legatura cu proxenetismul

Tu vrei ca fiica ta sa nu fie “dezamagita”, ea trebuind sa aleaga dupa criteriile tale nu ale ei, ba mai mult ai dori sa mergi cu ea la prima ei intalnire, de fapt tu esti cea care nu vrea sa fie dezamagita de alegerea fiicei tale.
Din cate stiu proxenetul merge de fiecare data cu “posesia” sa la intalniri ca sa nu fie “dezamagit”, inselat la procente de posesie.
Copilul e posesia parintilor, prin urmare nu are dreptul in calitate de posesie sa isi dezamageasca proprietarul facand altceva decat ce doreste cel care il poseda.
Un asemenea copil e o victima, ca si prostituata care are nevoie de proxenet, pentru ca de fapt nu are nevoie.
Drama copilului cu un parinte “proxenet” e ca pana la o anumita varsta chiar are nevoie de acel parinte.

O sa fie destui care o sa-ti raspunda direct cu ce anume urmeaza sa faci. Unii te vor indemna sa parasesti relatia, altii sa mananci mai multe fructe si legume sa rezisti, iar altii sa iti scanezi irisul sau sa mergi la o baba sa iti ghiceasca in palma ce te asteapta (apropo, mama omida Rodica si-a facut site si blog, cautati cu google).

Acum simt nevoia sa mai fac o paranteza.

Cand persoanele care sufera (victimele) au citit postarile facute de mine, mi-au dat dreptate pe loc.

Cand alte persoane, in etate, suferinde de depresii (care evident au o via__ de familie duplicitar_) au citit la rândul lor post_rile în cauz_, le-au catalogat drept abera_ii, “extrapol_ri”, generaliz_ri, “crea_iile” unei min_i bolnave, pe scurt, fara nici o tangen__ cu “adevarul” (“adevarul” creat de mintea lor).

Prin urmare singura salvare vine in opinia acestor persoane “in etate” din tratamente psihiatrice, naturiste, bioenergetice si cine stie ce alte gaselni_e ale atâtor excroci care sunt specializa_i in exploatarea unor nevrotici plasa_i pe lan_ul agresiunii in postura mai avantajoasa, de agresor sau in orice caz de victim_ cu certe beneficii din relatia ei cu agresorul (motiv pentru care nici nu doresc sa taie in carne vie ci cauta rezolvari mincinoase la fel ca viata lor).

Nevroza “batrânilor” experimenta_i in manipulare e greu de demolat pentru ca mai mult de 50% din ea e rulata cvasiconstient. Din cauza asta se ajunge la situa_ii dramatice cand vorbele devin inutile si sunt inlocuite de violen__ crud_ asa cum vedem aproape zilnic la _tiri, p_rin_i b_trâni prezenta_i ca inocen_i, zdrobi_i in b_taie de proprii lor copii, copii care sunt 100% produsul educa_iei acestor p_rin_i, p_rin_i care în final culeg roadele a ceea ce au sem_nat în copiii lor.
Ace_ti p_rin_i vedete tv la diverse jurnale de _tiri sunt plân_i tot de nevrotici încon_tien_i care urm_resc cu savoare _tirile respective (nevroticii a_tia cand plâng p_rin_ii deveni_i victimele copiilor lor au trairi afective de “moralitate în_l__toare” pentru c_ se simt solidari cu niste oameni care sufera, nu-i asa?). O persoana care are ni_te cuno_tiin_e de psihologie urm_re_te asemenea scene cu totala circumspec_ie, fara sa acuze pe nimeni. Dar concluzii pentru sine poate trage si aceste concluzii sunt totdeauna mai aproape de adevar decat ceea ce poate intelege un nevrotic inconstient de sine.

p.s. nevroza e tulburarea dezvoltata de o persoana care traieste in minciuna de sine. Nevroticul nu suporta adevarul. E trasatura lui cea mai marcanta. El face excese de corectitudine in exterior, dar in interior, in familie, e impostor fata de ceilalti membri ai familiei. Nevroticul devine impostor in familie pentru ca mai inainte de a avea familia respectiva e impostor fata de sine insusi (se automanipuleaza inconstient). Nevroza e startul pe lungul drum al ratacirii de sine, care se numeste popular nebunie si psihiatric, psihoza.

Scenariul (scriptul) de excroc _i prostituat_

M-am tot intrebat de unde vine scenariul asta al parintilor impostori (familii incheiate printr-un contract mincinos “de iubire” dar care in realitate se bazeaza pe sex si interes material sau pur si simplu pe asortarea a doi indivizi fara stima de sine, fericiti ca au “companie” in sfarsit desi la modul sincer nu se plac deloc).

Am intrebat si eu pe cineva profesionist in domeniu si mi-a raspuns râzând: “naiba stie de unde vine scenariul asta, din evul mediu, cine stie de cate sute de ani si cate generatii” – ceva de genul asta.

Cert e ca in familiile false un membru cauta beneficiu de la ceilalti membri, ceea ce-i uneste e negustoria. Asta e principala trasatura a familiilor fara sentiment, hranirea din beneficii, cautarea continua a unui beneficiu la celalalt. Fie ca sotia cauta la sot, parintii la copii, copiii la parinti, toate combinatiile coexista simultan si toti membrii familiei sunt exasperati de acest fenomen. Nu pot insa renunta la el fiindca e singura sursa de bucurie care-i hraneste si-i tine “uniti” .
Aceasta negustorie inseamna “a da ceva si a astepta altceva (evident pentru sine)”. Niciodata nu se da ceva fara a astepta si o rasplata.

De ce el-tatal e negustor in familia sa? De ce ea-mama e negustoreasa in familia ei?

M-am uitat si la familiile celor din inalta societate. Acolo se da dar nu se cere nimic in schimb. Nu exista negustorie in interiorul familiei dar in schimb sunt mari negustori in afara familiei (ca sa aiba de unde da in interior).

Zice-se ca astia din inalta familie sunt de neam boieresc (de zeci de generatii ei tot bine o duc).

Dar astia mititei si daca reusesc vreo 2 generatii sa stranga ceva, a treia face praf tot.

De ce in mediile joase, el si ea sunt negustori in familia lor? Ajung sa faca troc pana si cu sentimentele.

Chiar daca sa zicem au ajuns sa aiba studii inalte, avocat, medic, inginer, etc. Scenariul se pastreaza.
Ei desi sunt medici sau avocati, au bani destui sunt aceeasi, scenariul lor nu se schimba.
Ba inca se si lamenteaza cat de cinstiti sunt si morali (vor de fapt sa spuna cat de greu le e sa mimeze cinstea si moralitatea).

De exemplu mama poate sa spuna copilului: “puteam sa am 100 de barbati dar pentru tine am fost cinstita si morala si am stat langa taicatu sa te cresc”. De fapt voia sa spuna “ce greu mi-a fost sa nu-mi fac de cap”.

Acesti negustori in familie sufera de complexe de moralitate, adica de complexe de imoralitate proiectate in exterior catre ceilalti drept complexe de moralitate (camuflare).

Ce ar putea sa fie cei doi parteneri negustori in familie la origine daca ne-am intoarce acum 2 mii de ani? Iata un scenariu posibil.

El, excroc m_runt _i pribeag prin coloniile imperiului roman, decis s_ î_i fac_ un viitor ca mercenar în legiunile romane. E repartizat s_ lupte la N de Dun_re. Nu simte nevoia de a-si intemeia o familie sau de a arata unui copil ce inseamna sa fi tata. Il atrage solda cu care isi permite destule prostituate.

Ea, prostituata de centura pe drumurile pietruite ale imperiului roman, incapabila de a mai avea o relatie “gratis” cu un barbat, sau in orice caz nu fara a fi rasplatita constant si consistent. Din pacate modul vulgar de comportament nu-i permit decat “relatii” scurte contracost cu centurionii romani.

Acesti doi pana la urma se intalnesc, fac copii, societatea mai evolueaza, iar odata cu ea si urmasii lor. Unii vor deveni avocati, altii medici, altii judecatori, dar scenariul stra-stra-stra-bunilor lor s-a transmis. Acesti urmasi se prostitueaza in orice loc i-ai pune. Ajunge judecator, nu-si uita fratii de sange si-i scapa de pedeapsa contra cost. Ajunge medic, el un fost gunoi acum 2 mii de ani, isi opereaza semenul doar daca acesta achita valoarea operatiei care el singur si-o stabileste si si-o insuseste fara ca spitalul sa aiba vreun beneficiu. Ajunge preot, lupta cot la cot cu Mama Omida contra r_ului cu aceleasi mijloace de “magie”.

Sa mai continui cu exemplele?

Ceea ce nu stiu acesti stra-stra-stra nepoti ai excrocului mercenar si ai prostituatei de centura cubic_ roman_ e ca sunt niste marionete, ei ruleaza un program ramas intact de mii de ani.

Unii sunt mai slabi, nu le rezista creierul ruland mereu in paralel cate 3-4 adevaruri ca sa iasa cu fa_a curata. Si atunci au probleme in familie, se plang de anxietate, de depresie, de esec profesional, de conflict cu autoritatile si legea, de esec in educarea copiilor care nu mai suporta clonarea scenariului de excroc si prostituata de la tata si mama si ori evadeaza ori fac la randul lor tulburari de afectivitate (distimice), neurovegetative (palpitatii, furnicaturi, transpiratii, atac de panica cu sufocare), cutanate (psoriazis, alergii),etc. etc

p.s.
E o ipoteza, orice asemanare cu personaje reale e pur intamplatoare si neintentionata.
Nici un excroc si nici o prostituata nu au fost raniti cu adevarat in aceasta postare.

Te contrazic, si in familiile acestea se asteapta rasplata. Ca daca totul ar fi dat neconditionat, nu ar mai avea marii bogatasi fii si fiice drogati, alcoolici, nu ar mai avea depresii si psihoze la ei in casa. Diferenta intre “inalta” si “joasa” societate este numai modul in care parintii traseaza copiilor scenariul….in familiile bogate ii invata cel mai adesea sa relationeze pe principiul Eu sunt OK – Tu nu esti OK, adica principiul arogantei, la ceilalti reactia sociala cel mai des intalnita este pe principiul Eu nu sunt OK – Tu esti OK , sau chiar Eu nu sunt OK – Tu nu esti OK.

Nu face in familie negustorie unul ca Tiriac sau Patriciu.
Prin familii inalte ma refer la oameni cu foarte multi bani si foarte sus in plan social. Oameni care in primul rand de toate sunt psihologi inascuti, cu structura psihica extrem de puternica.

Posibil. Atunci de ce Tiriac jr. consuma droguri in disperare? Din placerea de a cheltui banii dati neconditionat de senior?! Ca ma indoiesc ca seniorul i-a implementat un scenariu tragic in mod deliberat, si i-a mai aratat si cum sa se sinucida…..

Da` de unde, a prizat si el asa de curiozitate la niste petreceri.
Arata Tiriac Jr a om drogat sau distrus de droguri?
Cat despre Tiriac senior, mai diplomat om greu de gasit.
Nu s-a dus cu el la fiecare proces, a negat tot, l-a sustinut.
Nici nu are nevoie Tiriac Jr de o viata falsificata de droguri cand e vazut numai prin Monaco si alte statiuni de lux.

Ce ar fi facut un tata impostor de conditie joasa-medie daca fiul lui ar fi fost acuzat de consum de droguri?
Se ducea la tribunal sa-l altoiasca in plublic si sa-i sifoneze si mai rau imaginea fiului in speranta ca el tatal impostor va fi socotit fara pata si moral de gura targului.

Una e moralitatea si dragostea celor de jos si alta e a celor de sus. Din cauza asta cei de sus raman sus si cei de jos raman jos. Pentru ca cei de jos sunt primii care dau in cap copiilor lor sa nu se mai ridice, de unde sa le urce neamul? Doar prin chemare divina probabil.

Uite, asta nu-mi place mie la tine. Combati bine pana la un punct si hop, cand sa te admir, o dai de-a dura!
Adica unul care stie sa fie agresor si sa foloseasca victimele deja devenite din jur , ajunge acasa si iubeste neconditionat? Cand mai are si bani la indemana?

Cum AT-ul se bazeaza pe principii crestine dau un citat din Isus:

Matei 7
9. Sau cine este omul acela intre voi care, de va cere fiul sau paine, oare el ii va da piatra?
10. Sau de-i va cere peste, oare el ii va da sarpe?
11. Deci, daca voi, rai fiind, stiti sa dati daruri bune fiilor vostri, cu cat mai mult Tatal vostru Cel din ceruri va da cele bune celor care cer de la El
12. Ci toate cate voiti sa va faca voua oamenii, asemenea si voi faceti lor, ca aceasta este Legea si proorocii.
13. Intrati prin poarta cea stramta, ca larga este poarta si lata este calea care duce la pieire si multi sunt cei care o afla.

Diferenta intre cei de jos si cei de sus tocmai asta e, cei de jos dau o paine copilului lor dar si o piatra in cap (la figurat, ca sunt unii in script care nu pricep metaforele).

Celor de sus, sunt sus fiindca li s-a dat mult genetic si prin educatia de la p_rin_i (dar nu stiu sa faca bine cu ce li s-a dat decat celor din familia lor). Li s-a dat un nivel inalt de con_tien__ (a nu se in_elege morala), structura psihic_ puternic_, inteligen__ emo_ional_ si social_ ridicat_.

Celor de jos li s-a dat pu_in, structura psihic_ slab_ (toleran__ redus_ la frustrare, orientare spre beneficiu nu spre sentiment), inteligen__ emo_ional_ _i social_ sc_zut_ _i ni_te p_rin_i care i-au inv__at sa nu gândeasca tocmai pentru ai putea supune. De fapt cum sa isi dezvolte copilul inteligenta emotionala intr-un mediu familial falsificat emotional, unde domina ambivalenta si comunicarea disociata.
Copilul iese suficient de _ifonat dintr-un asemenea mediu familial ca sa-i fie greu toata via_a sa mai aspire la cei de sus.

Si asa cei de sus raman sus si cei de jos raman jos.
Doar hazardul genetic poate aduce in schema un copil cu o structura psihica suficient de puternica (mostenita de la a nspea generatie in urma) ca sa poata razbi afara din cercul mizerabililor.

Patriciu si Tariceanu mi se pare ca au pedigree de boieri.

Bombonel e parvenit deaia s-a si dat in stamba cu tablourile si ouale. Sau cand l-a scos pe fiusu la inaintare sa starneasca mila cu el pentru a nu fi perchezitionat la termopane. Jigodia tot jigodie ramane. Dar are putere de procesare a 20 de adevaruri paralele (e multi core).

_iriac senior, hm, asta e self made man in mare proportie desi s-a avut bine cu toti si in trecut si in prezent. Dar e si lingau-vulpe (vezi pariul cu salile de sport ale lui Bombonel care au servit de pretext sa-i faca lu Bombo cadou un Mercedes scump).

Nu e unul sa faca abstrac_ie de la “a fi român nu e o na_ie ci o profesie”.

Totu_i e o mare diferen__ între modurile în care î_i formeaz_ familiile _i se comporta in interiorul lor opincarii parveni_i _i cei cu pedigree de boier (nobil). Nobilii sunt nobili in familiile lor dar daca e nevoie trag cu tunu in __rani. Tunurile din ultimii 20 de ani le-au sim_it mul_i prin buzunare.

Agresorul tot agresor ramane. Nu stie el sa faca alta, clar. De aceea am si pastrat citatul tau legat de profesia de “roman”. Insa stie el sa faca altceva mai bine, decat cei de jos. A invatat el in familie, de generatii si generatii incoace, cum sa se valorizeze pe sine. Si stie ca nu se ridica pe sine, devalorizandu-si rudele de sange( cu atat mai mult copilul) …are el destula zestre genetica sa stie instinctiv, ca dandu-i in cap progeniturii sale, se coboara tot pe el. Asa ca isi “iubeste” chipurile neconditionat produsul biologic, in care isi vede propria-i imagine, il apara neconditionat in procese( asa cum aratai ), chit ca progenitura e cu probleme, in ochii lumii nu face nimic care sa ii “manjeasca” imaginea copiilor( ca doara stie ca inseamna a-si cobori valoarea lui de sine). Atat. In rest, tot agresori, si in familie si afara. Insa stiu cu mult mai bine cum sa isi creeze incredere in sine, si cum sa o apere sa nu se distruga. Tot pe ei se apara, nu isi apara copiii. Asta nu stiu sa faca cei din clasele de jos….sa isi dezvolte increderea de sine si sa o tina pe linia de plutire….de-aia si sunt unde sunt, si de-aia isi dau si piatra in capul copiilor, pentru ca prin asta, tot pe ei cauta sa se devalorizeaza, asa cum au invatat ei procedura asta de generatii si generatii incoace

Cand isi apara inversunat fii, indiferent ce ar face ei( lucru ce ar induce in eroare vis-a-vis de sentimentul neconditionat oferit in familie), se apara tot pe ei…pentru ca orice le stirbeste imaginea de sine, e un lucru ce trebuie eliminat indiferent de pretul platit. Dar au bogatie materiala, tocmai pentru ca au avut din familie incredere in sine, nu s-au lasat ‘cenzurati’ de nici o norma morala sau sociala( dar au stiut si sa le ocoleasca cu abilitate, ca la o adica , sa nu pice in plasa justitiei, precum cei ‘mici’), au invatat ei sa faca orice e posibil pentru bunastarea propriei persoane. Dar nu au avut cum invata iubirea neconditionata….ca nu s-au nascut toti in neam de psihterapeuti, agresori s-au nascut, asa si pier…..vezi multele cazurile de alcoolici, drogati, decompensati psihici din familiile cu script “boieresc”….cei care au rezistat, au facut asta pentru ca aveau ei intamplator o structura psihica mai puternica, sau poate ceva noroc de o agresiune mai slaba.

Neamul “boieresc” schioapata…o generatie compensata, una decompensata….ca doar fiii decompensati de parintii agresori, nu mai pot educa copiii cu incredere de sine intacta, atunci intervin bunicii puternici, preiau conducerea, ca de fiecare data in viata si,…. uite cum ia nastere un nou set de mici agresori. Insa de fiecare data bunastare materiala exista, pentru ca au grija agresorii compensati sa nu risipeasca fiii ‘posedati’ tot avutul neamului. Daca au ghinion, si nu au nepoti cat timp mai pot agresa ei, se stinge neamul ‘boieresc’….se duc pe apa sambetei achizitiile fabuloase…..asa avem ramasitele ‘glorioase’ ale unui neam ‘de fala’.

Daca aplici aceasta ecuatie in acele familii, ai sa vezi ca nu ramai cu rest la calcul. Eu am vazut-o clar si la mine in familie…stra-strabunica mea paterna era principesa Ghica….deci neam de asa zisi “boieri”….insa cu agresiunile mari din familie, s-a ales pe acea ramura( din care a derivat strabunica mea paterna) praful si pulberea de material. Si copii ei au uitat cum e cu increderea si cu stima valorii de sine…si asa au transmis ei scriptul mai departe.
Bine ca a aparut psihologia clinica, ca cine stie unde mai pleca scriptul.

Da, agreseaza jefuind subtil (gulerele albe) eu insa îi admir pentru ca stiu, îi duce mintea sa tranzactioneze destul de bine in familiile lor. In interior nu se agreseaza pentru ca au familii intemeiate pe sentiment. Important e sentimentul barbatului fata de femeie, atunci e si fata de copil, nobilul stie sa iubeasca neconditionat, pe cand taranul nu stie. Din cauza asta i-l ia apa.

Femeia oricum are instinct matern fata de copil dar daca barbatul nu are sentiment in relatie si apar copii, “familia” e o catastrofa. Barbatul va agresa si femeia si copilul, de aceea divortul se impune de urgenta, de aceea exista centre de ocrotirea a mamelor cu copii mici.

noiembrie 11, 2007 Posted by | Uncategorized | Scrie un comentariu

Analiza Tranzactionala

Ce este analiza tranzactionala?

Analiza tranzactionala este, in primul rand, o filosofie, un punct de vedere asupra oamenilor. In al doilea rand, este o teorie a personalitatii, a functionarii intrapsihice si a comportamentului interpersonal, deci si o teorie a comunicarii. In al treilea rand, este un instrument creativ si puternic folosit pentru a facilita schimbarea si dezvoltarea in plan personal si profesional, avand aplicatii in patru domenii fundamentale: consiliere, educatie, organizational si clinic.

Fondatorul analizei tranzactionale este Eric Berne, medic psihiatru, care, dupa 15 ani de training (formare) in psihanaliza (unul din psihanalistii sai fiind Erick Erikson), decide sa urmeze un drum propriu. Lui i se alatura mai tarziu Claude Steiner, Robert si Mary Goulding, Aaron si Jacqui Schiff, Taibi Kahler, Stephen Karpman, fiecare dezvoltand cate un concept din teoria deja construita de Berne.

In prezent, exista sase scoli importante de analiza tranzactionala (AT), prin scoala intelegand un subgrup care a dezvoltat o abordare psihoterapeutica bazata pe experienta clinica, are contributii specifice la teorie si practica si este recunoscut ca un centru pentru training,tratament si cercetare. Aceste scoli sunt: Cathexis Institute, Huron Valley Institute, The Miniscript School, Radical Psychiatry, Scoala Tranzactiilor Sociale si Institutul de Vest pentru terapie de grup si de familie.

Principiile care stau la baza analizei tranzactionale situeaza oamenii pe pozitii egale, capabili sa gandeasca pentru ei insisi si sa-si gaseasca propriile solutii. “Eu sunt ok – Tu esti ok” este cea mai cunoscuta expresie a scopului AT de a stabili si intari pozitia care recunoaste valoarea fiecarei persoane. AT considera oamenii ca fiind ok, deci capabili sa se schimbe, sa se maturizeze si sa interactioneze adecvat.

Pentru a intelege comportamentul unei persoane in AT sunt descrise trei stari ale eului: Parintele, Adultul si Copilul, care difera de supraego, ego si id, prin aceea ca ele nu sunt manifestari ale eului, ele reprezentand comportamente vizibile si nu constructe ipotetice.

Modelul lui Freud si modelul starilor Eului nu se suprapun si nici nu sunt acelasi lucru, dar nici nu se contrazic, sunt doar doua maniere diferite de a prezenta Personalitatea. O stare a Eului este un ansamblu coerent de comportamente, ganduri si sentimente. Este modul nostru de a ne exprima Personalitatea la un moment dat.

Cand gandesc si simt asa cum faceam cand eram copil, spun ca sunt in starea de Copil. Cand ma comport, gandesc si simt intr-un mod copiat de la parinti sau de la o alta figura parentala, spun ca sunt in starea de Parinte. Cand ma comport, gandesc si simt intr-un mod care este o reactie imediata, aici si acum, la evenimentele care se intampla in jurul meu, utilizand toate capacitatile mele de adult, spun ca sunt in starea de Adult.

Pentru a avea o personalitate sanatoasa si echilibrata, avem nevoie de aceste trei stari ale Eului. Avem nevoie de Adult pentru a rezolva problemele aici si acum si pentru a aborda viata intr-o maniera adaptata si eficace. Pentru a fi in armonie cu societatea, avem nevoie de acel ansamblu de reguli ale Parintelui. Iar in Copilul nostru regasim spontaneitatea, creativitatea si intuitia de care ne bucuram cand eram copii.

Comportamentul unei persoane este mai bine inteles in termenii starilor egoului, iar comportamentul intre doua sau mai multe persoane este mai bine inteles cand este examinat in termenii tranzactiei.

O tranzactie consta dintr-un stimul si un raspuns intre doua stari specifice ale Eului a doua persoane.

Comunicarea intre indivizi ia forma unui lant de tranzactii de acest fel. In functie de tipul de tranzactii stabilit, comunicarea continua, este intrerupta sau are loc la doua nivele, unul social si altul psihologic.

Unul din motivele pentru care oamenii tranzactioneaza (comunica) este acela de a face schimb de stroke-uri.

Stroke-ul sau nevoia de recunoastere (stimulare) este o nevoie fundamentala a fiintei umane pentru supravietuire si dezvoltare. Acesti stimuli pot fi verbali sau nonverbali (de exemplu: zambet, gesturi, mimica), pozitivi (mangaiere) sau negativi (lovitura). Dar nevoia de stimul este atat de puternica, incat oamenii prefera sa primeasca stimuli negativi decat sa nu primeasca nici un fel de stimul.

Intelegerea modului in care oamenii dau si primesc stimuli negativi sau pozitivi si schimbarea pattern-urilor neadecvate de recunoastere sunt aspecte importante in consilierea AT.

Un concept important in AT il reprezinta asa numitele jocuri psihologice manipulative. Aceste jocuri psihologice sunt definite ca niste pattern-uri sociale disfunctionale, cu scopul de a obtine recunoasterea celorlalti (stroke-uri), dar de fapt intaresc conceptia negativa despre sine si mascheaza exprimarea directa a gandurilor si emotiilor. Jocurile au un caracter repetitiv si blocheaza comunicarea, determinand in acelasi timp sentimente negative de o parte si de cealalta.

Conceptul fundamental al AT este “scenariul de viata”. Comportamentul disfunctional al unei persoane este rezultatul deciziilor limitative, luate in copilarie cu scopul supravietuirii. Aceste decizii culmineaza in scenariul de viata, care limiteaza potentialul unei persoane. Deciziile au la baza niste injonctiuni cu caracter distructiv pentru personalitatea copilului (de exemplu: nu exista, nu fii ceea ce esti, nu gandi, nu simti, nu te maturiza etc.). Fiecarei injonctiuni ii corespunde o permisiune (de a exista, de a se maturiza etc.).

Taibi Kahler a descoperit ca scenariul se poate derula sub forma a cinci secvente comportamentale foarte scurte, pe care le-a numit drivere: Fii perfect, Fa placere, Straduieste-te, Fii puternic, Grabeste-te.

Toate aceste notiuni stau la baza psihoterapiei de tip AT, in urma careia pacientul renunta la scenariu si redecide sa devina o persoana libera, capabila sa-si realizeze potentialul.

de Carmen Musat
psihoterapeut

noiembrie 11, 2007 Posted by | Uncategorized | Scrie un comentariu

Relatia Agresor-Victima

RELATIA AGRESOR – VICTIMA- tu ce esti, un agresor, o victima, un salvator, sau neutru?

V-ati dorit vreodata sa nu va fi nascut, sa nu mai existati, sa iesiti din aceasta lume si nu stiti de ce?

Toate acestea se intampla atunci cand esti o victima (in familia ta, in societate), cand ai cele 4 coordonate ale vietii tale desfiintate de catre agresorul din preajma ta (sot, sotie, parinti) care de obicei se presupune ca reprezinta persoana/persoanele care ar trebui sa te iubeasca NECONDITIONAT dar care de fapt sunt IMPOSTOR/IMPOSTORI, fara ca tu sa stii.

Activitatea unui individ normal psihologic contine OBLIGATORIU urmatoarele 4 coordonate

Cele 4 coordonate ale vietii umane sunt:

1.activitatea (locul de munca, de unde iti castigi existenta)
2.relatia (viata sentimentala, cu sotul, sotia, copiii tai)
3.viata sociala (cercul de prieteni, altii decat cei de la servici)
4.viata personala (hobby-urile, ceea ce faci pentru sufletul tau, singur, in spatiul tau privat, in timpul tau privat), ea nu se poate suprapune cu punctul 1, adica fac bani distrandu-ma, delectandu-ma sau invers).

Un AGRESOR interzice ultimele 3 coordonate din viata victimei si limiteaza avansarea ierarhica in ce priveste prima coordonata, activitatea.

Cum?

Distrugand cele 4 mijloace prin care victima isi atinge un obiectiv situat pe cele 4 coordonate.

Cele 4 mijloace prin care un om isi atinge un obiectiv in viata sa sunt :
1. Increderea in sine, stima de sine, valorizarea personala
2. Simtul responsabilitatii fata de propria persoana si fata de familia ta, fata de sociatate, comunitate
3. Comunicarea, modul in care comunici cu ceilalti pentru a-ti atinge un obiectiv
4. Sentimentele, cu rol de busola, care te orienteaza si te motiveaza spre un anume obiectiv

Agresorul doreste si el sa moara, atunci cand nu mai are pe cine agresa. Cand nu i se mai permite sa agreseze.
Atunci, daca mai are energie, agresorul va alerga flamand dupa alta victima, daca nu o gaseste in timp util, face depresie si se sinucide, se autoagreseaza.

Cand situatia se impute intre victima si agresor, iar victima ameninta ca va parasi agresorul, asistam la MITUIREA VICTIMEI DE CATRE AGRESOR. Agresorul se duce dupa victima, ii face mici cadouri si mari promisiuni, pentru a o aduce inapoi in cercul VICTIMA – AGRESOR.

Cum recunoastem de la inceput un AGRESOR?
1. Are o activitate monotona, stereotipa, care nu presupune schimbari dese.
2. Are o relatie de interes (pt sex, material, etc), e un om care mereu se teme sa nu piarda relatia in care e
2. Nu are prieteni (viata sociala), sau are 1-2 la fel ca si el, cu care se cearta des
3. Nu are nici un hobby, munceste tot timpul, sau trandaveste mult , la tv etc
4. De cele mai multe ori e un psihopat care pe tot parcusrul vietii sale duce lipsa de una din trasaturile fiintei umane, si anume, noi, oamenii pe tot parcursul vietii suntem trivalenti, COPIL, ADULT, PARINTE. Intotdeauna AGRESORUL are un script de PARINTE NORMATOR – PERSECUTOR care traseaza norme si indicatii.
5. Urmareste cu savoare stirile de la ora 5 (Pro TV) care sunt de fapt momentul final al confruntarii AGRESOR -VITCIMA, sinucidere, crima, viol etc.
6. Urmareste cu savoare confruntarile politice, stirile care au un continut conflictual. Dar in plan real e incapabil de orice confruntare decat cu victima din familia sa.

Agresorul ataca initial INCREDEREA IN SINE a victimei, si viata sa personala, care de cele mai multe ori se desfasoara in preajma agresorului, daca cei doi locuiesc impreuna.
Apoi agresorul va indeparta victima de prietenii sai, ii anuleaza viata sociala.
Daca la servici el este seful ierarhic al victimei, nu va permite victimei sa avanseze prea mult ierarhic.

Cand victima se revolta, el va riposta in cele din urma fizic, cu bataia sau cu o micsorare de salariu… Bataia e punctul final al agresiunii, dupa ce toate etapele agresiunii psihice s-au incheiat.

Agresorul este un abil manipulator psihic, altfel nu-si poate mentine victima langa el.

Agresorul cand reproseaza ceva la o persoana, totdeauna descrie ceea ce el nu are de fapt.
De axemplu, daca auzim o persoana spunand “mie totdeauna mi-a placut cinstea si ordinea”, inseamna ca avem de aface cu un om lipsit de cinste si dezordonat. Daca o femeie spune despre alta ca e fatarnica, de fapt ea se descrie pe sine.
Acest lucru e un fapt dovedit in psihologie, de aceea feriti-va sa faceti aprecieri negative la adresa oricui, fiindca de fapt nu faceti altceva decat sa va descrieti pe voi, si s-ar putea ca sa aveti ca interlocutor un om care stie asta.

Ce sunt AGRESORUL si VICTIMA? Sunt persoane nevrotice, care la randul lor au fost agresati, abuzati in familia lor.
Copiii batuti, ajung batausi de copii.

Ce e nevroza? E o tulburare psihica care apare la persoanele care se mint pe sine si pe cei din jur pentru a-si satisface o trebuinta: nevoia de a nu fi singur, de a avea cu cine face sex, de a exploata material o persoana.

Exemplu de cupluri de AGRESOR – VICTIMA:

1. POLITICIAN – ALEGATOR
2. PROXENET – PROSTITUATA
3. AMANT – AMANTA
4. EXCROC – CREDUL
etc.

In cuplul AGRESOR – VICTIMA, NU EXISTA SENTIMENTE, nu exista dragoste neconditionata, exista doar interese, beneficii morale, sexuale, materiale.

De cate tipuri sunt agresorii sau victimele:

1. Constienti (politicienii)
2. Inconstienti (oamenii de jos, cei fara educatie, care au preluat modelul din familie de pe timpul cand erau copii mici, pana la varsta de 7-8 ani, cand aveau dezvoltata doar inteligenta reala, nu si cea abstracta, de interpretare).

De exemplu, parintii care au o atitudine ambivalenta fata de copil, azi il bate fara motiv, maine il mangaie si tot asa, vor produce confuzie si disociatie in mintea copilului. El mai tarziu va dezvolta grave tulburari de comportament, alcoolism, consum de dogruri, cleptomanie, violenta nejustificata.

Cand apare ambivalenta sentimentala la parinti fata de copii?
Cand o femeie face un copil cu un barbat pe care nu-l iubeste, sau invers, cand barbatul se trezeste pe cap cu un copil de la o femeie pe care nu o iubeste. Aparitia celui de al doilea copil nu face decat sa agraveze situatia.

!!!! ATENTIE!!!
Victima se afla intr-o complicitate perversa cu AGRESORUL!
Nu faceti pe SALVATORUL cu nici unul din ei!
Cand unul din cei doi constientizeaza situatia si paraseste cercul in care se afla, NUMAI o persoana neutra, cu autoritate, un psihoterapeut competent poate face victima sau agresorul sa devina constient de situatia in care se afla si de jocul psihologic pe care il practica.

Cum se termina relatia dintre victima sau agresor?

De regula agresorul nu doreste sa constientizeze ceea ce face. Singurul lucru care il deranjeaza e “nesupunerea victimei” si amenintarea periodica a acesteia ca il va parasi. Agresorul nu doreste sa ucida fizic victima, atata timp cat aceasta se lasa abuzata psihic si fizic. Atat timp cat nu riposteaza.

Victima are 4 variante:
- dezvolta tulburare psihotica (disocierea personalitatii), mai intai face nevroza, apoi depresie, apoi tulburare afectiva bipolara, apoi schizofrenie
- daca psihicul victimei nu disociaza si rezista, victima doreste sa se sinucida, si pana la urma chiar se poate sinucide
- isi ucide agresorul
- pleaca definitiv si se trateaza la un psihoterapeut

Sa nu uitam ca victima de cele mai multe ori isi iubeste agresorul la inceput sau cel putin nu-l uraste. Apoi devine dependenta afectiv de el, dupa ce dispare si aceasta dependenta, ramane dependenta materiala (contractul de casa e la agresor, singurul care are servici e agresorul). Subconstientul agresorului are grija din timp ca el sa detina controlul total asupra victimei.

Cum recunoastem o potentiala victima, cum simte agresorul pe cine poate si pe cine nu poate sa agreseze?

1. Atat victima, cat si agresorul se tem de SINGURATATE, evident din motive diferite.
2. Agresorul, de obicei barbat, are o permanenta teama ca isi va pierde sursa placerilor sexuale, care e femeia – victima de langa el. De obicei o femeie abuzata emotional nu prea mai are orgasm cu barbatul ei agresor.
3. Victima o persoana emotiva, ezitanta, nu-si exprima sentimente, e invatata sa fie supusa, isi detesta propriul sex. Puneti o intrebara simpla. Intrebati o femeie daca si-ar fi dorit sa fie barbat, daca ea spune da, inseamna ca in familia ei tatal e un AGRESOR, si aceasta femeie e o potentiala victima.
4. Victima mereu se jeleste, ii place sa se auto-victimizeze, si cultiva cu cei din jur o relatie de absoluta dependenta afectiva, de autocompatimire.

Ce pateste cineva care vrea sa faca pe SALVATORUL pe nepusa masa in perversa relatie victima – agresor? Cei doi perversi se coalizeaza impotriva SALVATORULUI, si vor deveni AGRESOR pentru el.

Daca sunteti copil si aveti parinti AGRESOR – VICTIMA, nu interveniti. Incercati sa deveniti independent material fata de ei, parasiti cat mai repede domiciliul, faceti-va propria terapie (in Romania nu prea avem cu cine) si nu le mai permiteti:
- sa va viziteze cand vor ei, daca se poate deloc
- sa va mai sune cand vor ei, daca se poate deloc, sau sunati voi cand doriti
- nu permiteti sa vi se cultive de catre parinti (mai ales mama) autocompatimirea de sine (“vai saracul de tine”, “vai ce greu trebuie sa-ti fi fost” etc)
- nu permiteti sa mai mentineti o relatie de dependenta afectiva bolnavicioasa cu ei

Cum recunosti daca ai o mama VICTIMA care nu-si iubeste sotul, si care evident e un AGRESOR pentru ea?

Ea dezvolta o relatie patologica cu copilul sau si anume:
- daca e baiat, il va sufoca cu o iubire egoista, posesiva, il va iubi ca pe un obiect, ca pe o posesie, el trebuie sa faca exact ce spune ea, nici o femeie nu e buna pentru baiatul ei, baiatul ei trebuie sa urmeze cariera aleasa de ea
- daca e fata, o va bate, o va agresa fizic, emotional, nu-i va permite sa aiba un prieten, pe motiv ca “toti barbatii e porci”

Cum recunosti daca ai un tata AGRESOR:- daca esti baiat, vei fi obligat sa urmezi carierea tatalui, sau oricum sa studiezi ceea ce el decide
nu-ti va permite sa te bucuri de nimic, si anume de ce: un om care se bucura, care are un hobby, e un om fericit, iar un om fericit nu poate fi dominat, subjugat, “orientat” in directia dorita de agresor.
tatal AGRESOR, se va teme ca tu sa nu-ti descoperi dorinta sexuala, sexualitatea. De ce ? Fiindca sexul inseamna PLACERE. Iar AGRESORUL, sa ne amintim, nu doreste ca victima sa se bucure de nimic.
- daca esti fata, iti va interzice sa ai un prieten, daca se poate pana la pensie, daca totusi accepta, va cronometra fiecare minut care il petreci cu el

De ce anume are voie VICTIMA sa se bucure cand se afla in preajma agresorului?
De NIMIC cu exceptia a ceea ce ofera AGRESORUL ca MITA DE IMPACARE.
Cum putem identifica acest fapt?
Sa zicem ca agresorul va cumpara banane si ciocolata ca semn de impacare. Ignorati-le, lasati-le sa se strice.
Agresorul se va infuria cumplit ca nu ati acceptat MITA de impacare. Asa stiti ca ce va fost oferit, v-a fost oferit CONDITIONAT, ca sa cedati si sa nu mai faceti pe suparatul.
Retineti, tot ce vine din dragoste sincera, e NECONDITIONAT.

Mai departe, faceti-va un cadou putin mai scump, daca se poate pe banii AGRESORULUI.
Acest fapt il va determina sa turbeze de furie.

Daca toate acestea se intampla, inseamna ca locuiti in casa cu un om care va este cel mai mare dusman, care v-a mintit de la bun inceput, care a fost in IMPOSTOR, in calitate de SOT, sotie, MAMA sau TATA.

Nu reactionati agresiv. Faceti-va planuri cum sa parasiti impreuna cu lucrurile dv. acel domiciliu. Odata plecat nu mai reveniti sub nici o forma. Aveti de a face cu un om inconstient de patologia sa, care nu se va schimba NICIODATA. Nu-i permiteti sa va mai caute, nu-i permiteti sa va mai sune. ORICE CONTACT TREBUIE INTRERUPT.

Recomandati-i pe un ton neutru sa mearga la un terapeut, spuneti-i asa: “nu ma mai suna, te rog de dragul tau sa mergi sa te tratezi”. Nu mai reveniti in relatie NICI MACAR DUPA CE individul respectiv s-a tratat, vechile traume se pot redeschide, si proastele obiceiuri reluate.

In momentul cand victima doreste sa se sinucida, sa nu mai existe, e semn de prognostic agravant, inseamna ca AGRESIUNEA a durat atat de mult incat AGRESORUL a anulat DREPTUL la EXISTENTA pe care fiecare dintre noi trebuie sa ni-l acordam. Smulgerea victimei din acest cerc si psihoterapia se impun de urgenta. Chiar cu sprijinul autoritatilor.

Agresorul nu doreste moartea victimei decat rar, scopul sau e POSESIA ABSOLUTA A VICTIMEI, CA PE UN OBIECT, si pe o durata infinita.
Dar prin faptul ca el anuleaza orice drept al libertatii sociale si personale a victimei, victima care e atasata afectiv de AGRESOR trage concluzia ca de fapt nu merita sa mai traiasca.
Agresorul duce devalorizarea victimei sale la xtrem, la maxim, dar atat cat permite victima.
Ca victima sa-i permita acest lucru, el are neaparata nevoie de a ataca permanent increderea in sine a victimei.
Pentru a face acest lucru, el are multe mijloace. Mesaje ambivalente, fraze cu dublu inteles, sau cu inteles defavorabil victimei, impinge vitcima intr-o directie in care stie sigur ca nu va reusi ca apoi sa-i spuna ca nu e capabila de nimic.
Multi dintre noi avem parinti care ne spun fraze de genul: “eu pe tine te iubesc cel mai mult pe lumea asta, eu traiesc prin tine”, dupa care daca copilul greseste ii va spune “tu esti piatra mea de moara legata de gatul meu” sau “nu e nimic de capul tau”. Toate aceste fraze sunt schizofrenice si obliga copilul la supunere, dependenta afectiva absoluta, obliga copilul sa traga concluzii defavorabile in favoarea sa.

De unde apare si de ce exista aceasta patologie agresor – victima?
Ea se perpetueaza din generatie in generatie, e o contaminare din familie, parintele agresor isi contamineaza copilul in primii 7 ani de viata. Daca copilul e agresat dupa cei 7 ani, dupa ce i se dezvolta celelalte tipuri de inteligenta (cand nu mai crede tot ce vede) acel copil nu va dezvolta o patologie prea grava. Felul in care se poarta parintii cu copilul in primii 7 ani, cei 7 ani de acasa se numeste SCRIPT. Acest script, care e totdeauna negativ, copilul il va purta toata viata cu el, si va face mereu si mereu aceleasi greseli fiindca nu e constient de scriptul sau imprimat din familie.

Cum e inteligenta copilului pana la 7 ani? Daca spre un copil de 5 ani vine un caine latrand care vrea sa-l muste, copilul inchide ochii si gata, pentru el cainele a disparut si copilul nu se mai teme. Daca spunem unui copil de 3-4 ani ca in podul casei sunt fantome, acel copil ani de zile se va teme ca din pod vor cobori fantome, el crede absolut tot ce i se spune, si daca parintii lui sunt niste impostori, el nu va sesiza, decat ca nu va intelege nimic din ambivalenta lor care insa in timp va produce grave perturbari in relatiile sale de mai tarziu. Va crede toata viata in Mos Craciun, cand de fapt pentru el Mos Craciun chiar nu a existat.

Cum se manifesta acesti copii?
Ei sunt foarte tematori in prima zi de scoala, plang, si incearca sa fuga.
Cand sunt mai mici nu pot fi lasati sub nici o forma singuri. Cand vor fi mai mari, vor fi dependenti de partenerul de viata, acei copii sunt adultii de maine care vor lega relatii numai pentru a nu fi singuri. Lipsa unui sentiment real intr-o relatie, duce la persecutie si victimizare fiindca evident, acelui copil devenit adult, nu i s-au oferit sentimente si siguranta de care avea nevoie.
Copiii institutionalizati manifesta un puternic sindrom de abandom, care de fapt e un sindrom din frustrare la lipsa de afectiune.

Situatiile TAMPON, sau PARATRASNET:
- parinti casatoriti din diverse interese, se pomenesc ca au un copil. De obicei in cupluri fara sentiment nu mai apare al doilea copil. Cei doi care nu se iubesc, pentru a putea ramane impreuna fara a se agresa prea tare, devin agresori pentru copil. Fac un hobby din el, il POSEDA ca pe un obiect. Asa apare PSEUDODEBILITATEA. Un copil care s-a nascut normal psihic si fizic, care are un anumit potential si niste abilitati de a presta o profesie, este directionat in cu totul alte directii, “inalte” , egoiste, pentru a compensa stima de sine a parintilor. Asa apar medicii, avocatii, procurorii, judecatorii, din asemenea familii. Cum se numeste asemenea familie, care isi orienteaza copilul spre lipsa de sentiment, spre material etc.? O familie materialista? Nici vorba, se numeste o familie SCHIZOIDA. Copiii care se opun “educatiei” acestui tip de parinti, o opozitie inconstienta, vor ajunge SCHIZOFRENI.

In Romania, parintii fac copii pentru ei, pentru parinti. Putin le pasa lor ca sa observe ce abilitati are copilul lor, ei investesc in ceea ce ei decid ca trebuie sa faca acel copil. De aceea nu avem profesionisti de calitate.
In OCCIDENT, parintii fac copii pentru ei, pentru copii. Chiar daca nu exista un sentiment foarte puternic, lipseste manipularea care la noi e generalizata.

Ce e SCRIPTUL?
Avem SCRIPT peste tot, la nivel de individ, la nivel de familie, la nivel de tara si la nivel de continent.
Scriptul poate fi INDIVIDUAL, sau colectiv.
Evidend, vedem cu totii ce script COLECTIV e in Romania, in Suedia, sau in Irak.

Cand scriptul negativ se generalizeaza atat de mult, incat nu mai destingi alb de negru, vin razboaiele.

Scriptul e ca un virus, el vrea sa supravietuiasca, si cel mai grav, sa se amplifice din generatie in generatie. El distruge atat agresorul cat si victima. Dar el in sine, SCRIPTUL supravietuieste.
Asa piere un neam.

Esti de neam bun sau de neam rau?
De ce boierii din vechime, nobilii urmareau acest aspect, de neam bun? Nu se referea numai la starea materiala, ci si la cea spirituala.
Cine se casatoreste cu un agresor, isi condamna neamul la pieire in cateva generatii. Dar omul liber va salva victima.
Cel mai greu de salvat e agresorul, fiindca el nu sufera atat de mult ca victima sa, nu cauta nici o vindecare.

In diverse religii, el se numeste DEMON. Toti oamenii care nu au propria terapie facuta cu cineva care e eliberat din script, TRAIESTE IN SCRIPT.
A te elibera de scriptul cu care ai iesit din familie, inseamna a fi un OM LIBER. Asta urmaresc toate religiile si toate filozofiile.
Propria devirusare. Sa nu agresezi pe nimeni, si sa nu fi agresat.

Concluzie: nu exista vina, si agresorul la randul sau a fost o victima. Cine doreste, se poate elibera.

Cunoscand lucrurile de mai sus, putem deveni constienti de noi insine, si atunci putem obtine ceea ce dorim, GANDIREA POZITIVA
capata un sens. Cum poti gandi pozitiv daca ai un script infect? Daca ai o relatie infecta? Daca ai parinti infecti?
Daca tu ai un comportament infect? Daca pierzi relatie dupa relatie dupa acelasi tipar dar nu poti constientiza de ce?
Intreaba-te, ce Mos Craciun ai avut, ca sti ce esti!

Urez mult succes tuturor celor care se afla in situatia de victima, agresor sau copil traumatizat pentru a iesi cat mai repede din aceasta situatie.

Toti cei care vor sa se SALVEZE vor intelege. Ceilalti vor pieri trazniti fara sa stie de unde vine fulgerul.

Mai demult God trimitea ingerul sau Nimicitorul sa mai rareasca din cei cu un script prea infect. Dar asta era valabil la evrei.
La celelalte popoare “nimicirea” e invizibila, familiile schizofrene merg la biserica tot mai des, fac matanii, dupa aceea merg la vrajitoare (ambivalenta) si in cele din urma, “osteniti” se intreaba “doamne, oare ce se puse pe noi?”. Nu stiu ei de script, dar stiu de topor, pun mana pe topor, dau la cap, si ultimu bezmetic din familie stinge lumina dupa el (se sinucide).

Cum stim si din budism si din biblie, God Tatal nu judeca pe nimeni. Oamenii se judeca si se nimicesc singuri.

Merg la psiholog dau bani grei si nu le spun aia nimic. Cum naiba sa le spuna adevarul, dupa stiu eu 30 ani de casatorie, ca s-ar spanzura imediat.

Nevroticul, e un om care iubeste minciuna, si nu suporta adevarul. Il auzim des spunand “eu nu mint, eu sunt un om cinstit, totdeauna corect”. Poate o fi la magazin cand da restul, dar in familia sa e departe de cum sunt de exemplu politicienii in familia lor.
Acesti oameni cu mintea sarmana iubesc conflictul, se uita la politicieni, dar ei nu stiu ca politicienii sunt niste manipulatori de profesie care MIMEAZA CONFLICTUL si isi vad de interes, adica bunastarea familiei lor.
Pe gand “alegatorii” isi vad de nenorocirea din interiorul familiei lor.

Aici e marea diferenta.
Din cauza asta n-o sa vedeti nenorociri “naturale” pe capul celor din varful piramidei, ci numai peste “cei mici” care nu sunt nici pe departe INOCENTII care se pretind ca sunt. Fiindca pentru familia lor cei mici sunt numai fiere si venin. Dar cei smecheri de sus, sunt numai lapte si miere, la propiu si la figurat. Exista sentiment in familiile lor, exista educatie, exista bunastare, exista multe. La cei mici nu prea exista de nici unele, dar la tara cam toti au un topor. Acum au unii si chainsaw, poate o sa vedem un Dabuleni Chainsaw Masacre.

De stiut si retinut.

Frustrarea este un fenomen complex de dezechilibru afectiv ce apare la nivelul personalitatii în chip tranzitoriu sau relativ stabil, ca urmare a nerealizarii unei dorinte, a obstructionarii satisfacerii unei trebuinte, a deprivarii subiectului de ceva ce îi apartinea anterior, în ordinea materiala sau în plan proiectiv si afectiv.
Principalele elemente ale procesului de frustrare sunt: cauza sau situatia frustranta, în care apar obstacole si relatii privative printr-o anumita corelare a conditiilor interne cu cele externe (o împrejurare de viata ce genereaza insatisfactii); starea psihica de frustrare, constând din trairi conflictuale, suferinte cauzate de privatiuni, anxietate etc.; reactiile comportamentale si în genere efectele frustrarii.
Dintre reactiile frustrarii se evidentiaza agresivitatea, care poate fi orientata asupra obiectului frustrarii sau, prin comutare, asupra oricarui alt obiect; regresiunea la modalitati inferioare de comportament; depresia si reactiile de abandon.
Exista o distinctie între frustrarea ce se exprima în stari si comportamente locale si frustrarea ce determina structurari de personalitate, de unde rezulta si un profil al frustratului, cronic decompensat si cu tendinte mai mult sau mai putin eficiente de supracompensare.

De fapt ce e SCRIPTUL ? Stiintific el vine din AT (analiza tranzactionala).

Scriptul e ceea ce “indura” si “crede” orbeste copilul in primii 7 ani de viata.
In primii 7 ani de viata copilul preia direct si orbeste tot ce vede, are o inteligenta de “robot cu senzori”.

De exemplu daca fetita vede in primii 7 ani de viata ca mama sa primeste batai mortale si frecvente de la taica-su, deduce pentru toata viata ei ca femeia e o zdreanta care ajunge inevitabil sa fie calcata in picioare de mascul.
Astfel aceasta femeie isi va dispretui propriul sex feminin, considerandu-l fara valoare.
Deasemenea mama ei agresata fizic de sot, va ajunge sa isi bata urat de tot fiica pentru fleacuri, face proiectie negativa pe fiica sa, se razbuna pe ea pt bataia primita de la sot, asta in cazul in care sotul arata iubire pt fiica sa, dar o bate pe mama.
Inca un motiv de autodevalorizare pentru fiica.

Ce va face aceasta fiica? Nu-si va mai alege un sot macho ca mama ei, va alege o starpitura, cu sau fara bani, dar cel mai probabil cu bani, daca tatal ei agresor nu a avut prea mult de oferit. Isi va spune, “ei na, asta e suficient de slabanog sa nu ma bata, si destui bani sa-mi compensese orgasmul meu cel rarisim si sublim…?!”

Ei, acum va veti intreba, care-i va fi traiul cu sotul cel firav la trup? Unul groaznic, cu timpul.
Fiindca starpitaura va simti ca nu e iubita, si trebuie sa finanteze la greu “placerea” feminina din cauza asta. Sotul firav, va deveni un AGRESOR cumplit. Dar nu unul fizic, ci unul psihic. Ce va fi cu femeia si copiii ei din acea relatie? Pacienti la Balaceanca, daca sotul firav provine dintr-un mediu de jos fara educatie, sau vor deveni ….politicieni rapace, fara scrupule, daca sotul e f banos si le face periodic cadouri consistente, vile, masini de lux, etc. Asa se intretin relatiile fara sentiment in inalta societate, si nu vom vedea in veci pe acesti oameni educati crapandu-si capul la stirile de la ora cinci.

La fel, un baietel daca isi vede mama batuta cumplit, iar tatal e f bun cu el in defavoarea mamei, va deveni un agresor de femei, le va bate de le va stinge. Dar daca tatal il va devaloriza si pe el, va ajunge un pampalau. Daca insa mama baietelului il agreseaza pe taicasu, mai rar, vor rezulta cei mai timizi baieti din cati am vazut noi vreodata. Un baiat-fetita victima, client de prostituate pe centura. Si daca va face o relatie, va fi cu o femeie cu un handicap fizic, sau f urata.

In concluzie, ce vede copilul ca face parintele de acelasi sex pana la varsta de 7 ani, aia va face si el daca e iubit de celalalt parinte. Daca nu e iubit de nici unul, si ambii sunt ambivalenti fata de el, acesta va deveni client la psihiatru pe viata, in Romania nu avem psihologi, iar psihiatrii nu se implica, unii fiinca nu stiu nimic, iar cei care stiu, se fac ca nu vad. Fiindca a depista realitatea nu e mare filozofie, dar sa faci terapie, asta e lucru mare. Dincolo se poate face, sper ca si la noi, in 10-20 ani. Sa ni se dezvolte simtul datoriei, care e grav afectat de societatea socialista si de ce a urmat dupa.

De completat ca frustrarea nu are loc decat la oamenii care au script de victima sau agresor. Adica la cei care se mint si se manipuleaza unii pe altii tocmai pentru niste beneficii care de fapt nu-i mai satura niciodata, pentru ca lipseste sentimentul. Si lipsa sentimentului genereaza agresivitate, egoism, se impiedica unii pe altii sa se bucure de cele mai banale lucruri.

Sentimentul de inferioritate desemneaza o totalitate de trairi si trasaturi personale cu un fond afectiv foarte intens, datorate unor cauze diferite:
- slabiciune fizica
- infatisare neplacuta
- impotenta sexuala
- neadaptare sociala
- unor trairi ce tin de lipsa de demnitate,vinovatie si pacate
- a unor evenimente, situatii, relatii umane etc., mai mult sau mai putin generale care au un caracter frustrant.

Cu totii avem defecte si chiar daca pe unele nu le constientizam sau nu vrem sa le recunoastem ele exista. De aceea cred ca fiecare dintre noi, la un moment dat, s-a simtit putin inferior sau nesigur. Este intr-adevar frustrant pentru ca de multe ori te poate face sa devii o persoana timida, introvertita, nesigura in tot ceea ce faci.

Unii oameni ajung sa imite alte persone numai pentru ca in felul acesta se cred mai interesanti. De fapt, cred ca este o mare greseala, pentru ca fiecare om e unic si frumos in felul sau, cu bune si rele.

Dar cum am putea sa scapam de acest sentiment? Cred ca in primul rand trebuie sa te cunosti, sa-ti recunosti defectele si sa-ti apreciezi calitatile. Numeni nu poate face toate lucrurile perfect. Dar daca ne uitam in jur si la noi putem descoperi ca sunt anumite lucruri la care ne pricepem mai bine decat altii si trebuie sa fim mandri de asta si sa incercam sa dezvoltam pe cat putem acele abilitati in care excelam. Mai tarziu, cand va trebui sa fim independenti financiar, tocmai aceste abilitati ce ne diferentiaza vor fi cele care ne vor asigura posibilitatea de a avea o munca interesanta si de a ne realiza visele.

Daca faci acest ‘test’ de sinceritate cu tine insuti, intr-un mod cat mai obiectiv, vei vedea lucrurile mai clar. Ai putea sa vezi care este cauza care te face sa te simti nesigur si sa reflectezi cu atentie asupra ei; ca e vorba de un defect fizic, o deficienta in vorbire, un tic nervos sau orice altceva, sigur exista si o rezolvare. Si aceasta rezolvare nu este imediata. Nu trebuie sa ne asteptam ca de maine ceva sa se schimbe in totalitate si nici sa ne punem obiective imposibil de atins. Asta nu ar face altceva decat sa agraveze proasta parere pe care o avem despre noi. Cea mai buna abordare este cea a pasilor mici: imi propun pe timp scurt un obiectiv care nu e grandios, dar odata acesta atins imi propun unul mai mare si tot asa. Pe parcurs, observand rezultatele pozitive creste increderea in noi si in final vom obtine ceea ce ne dorim. Sa tinem seama si de faptul ca uneori avem si tendinta de a dramatiza si atunci un defect mic il vedem mult mai mare si mai grav decat este el de fapt. Si este bine ca il vedem, altfel cum am avea sansa de a ne dezvolta?

In concluzie, sa incercam sa ne vedem partile bune, iar defectele, pe cat posibil, sa le amelioram. Si sa nu uitam, repet, ca toti avem defecte, important este cum stim sa nu ne lasam coplesiti de ele.

Frumos scris. A propos de ultima parte, as spune ca un pas si mai mare este sa invatam cum sa ne imprietenim cu “defectele”- mai ales cele ce tin de personalitatea noastra- astfel incat din dusmani sa ni le facem aliati. Nu poti eradica total o parte din tine, insa o poti controla si iti poti schimba perspectiva asupra ei.
De exemplu, timiditatea. Ne putem gandi care sunt momentele in care ea ne ajuta in relatiile sociale, ce beneficii ne aduce, si sa realizam un fel de “pact” interior: “Te las sa existi, pentru ca esti o parte din mine si nu te pot renega, insa nu interfera in momentul in care am cea mai mare nevoie de curaj.” Putem trasa cateva situatii in care sa lasam timiditatea sa se manifeste, de exemplu, o femeie in cazul careia timiditatea i-ar aduce un plus de farmec personal.
Asemenea se intampla si cu agresivitatea. Este interesant cum aceasta trasatura are o natura atat de duala si controversata: daca ne gandim la stadiile de dezvoltare psihologica, observam ca in cel putin doua dintre crizele de dezvoltare (criza afectiva de la 3 ani, cand copilul invata sa spuna NU, si criza adolescentina, cand adolescentul incepe sa isi impuna tot mai mult propria personalitate si dezvolta independenta), ceea ce ne ajuta sa progresam este tocmai o anumita doza de agresivitate.

Cand nu exista victima, nu exista nici agresor. Victima intretine rolul agresorului- asta e si micul paradox. Cand vrei sa scapi de rolul victimei, exista tendinta, cel putin initial, sa preiei modelul agresorului, sa te impotrivesti sa incerci sa il faci sa simta, ca un fel de razbunare, ce ai simtit tu. Aici intervine “pericolul”.
Ce face agresorul? Poate isi comuta rolul catre alte relatii- la serviciu, de exemplu, poate are un moment de revelatie, propice inceperii unei terapii de cuplu, poate va cauta asiduu sa te puna iar in rolul de victima. Ideea e ca daca fugi, fara sa incerci sa iti dai seama ce a condus la situatia asta, ai sanse sa nu descoperi care dintre variantele astea e cea adevarata.
Un agresor, este in sinea lui, tot o victima, dar la nivel spiritual, sa spunem (un om care nu stie sa obtina ce isi doreste prin cai sincere, un om care este obsedat de control, etc.), si e cu atat mai mult “tragica” situatia lui pentru ca in momentul in care rolul ii este desconspirat, nu va beneficia de “compasiunea” celor din jur- si acest lucru activeaza agresivitatea lui.

Inca un lucru, din ce am observat la anumite persoane in jurul meu, agresorul isi alege victime nu neaparat dintre cei mai slabi, ci tocmai dintre cei mai puternici, dar carora le-a gasit o sensibilitate. Dominarea celui puternic, pentru a fi el puternic.

Exact pe problema asta, a triunghiurilor “nefaste”, este Analiza Tranzactionala, cu care fie ai contactul direct prin asociatia de analiza tranzactionala, fie in cadrul altor scoli de terapie, cu o tendinta mai eclectica, cum e experientiala.

Iata raspunsul meu:

- tu n-ai intrunit criteriile lui si atunci te-a respins, te-a persecutat.

- Personal iti recomand sa rupi dependenta ta afectiva cu copilul tau. E f periculoasa. El nu e posesia ta, e o fiinta care NU ARE NICI O LEGATURA CU TINE, ci iti este dat de Dumnezeu ca sa-ti testeze comportamentul !!!
Copilul tau este o fiinta complet indepenenta de tine, a carui viata tu nu trebuie sa o controlezi sub nici un aspect, doar ii trasezi norme generale de comportament, il ajuti doar in directia dorita de copilul tau, nu il domini in nici un fel, nu te porti trufasa cu el, faci tot ce e posibil ca sa fi EGAL DE LA EGAL cu el, esti partenerul lui, asta spune analiza tranzactionala. Si atunci, daca copilul deduce ca totul e OK, el e OK, tu esti OK, nu tu esti STAPAN, si el SCLAV, copilul tau va fi un OM LIBER in viata sa.
OM LIBER = Sa nu te ataseszi emotional de nimic, nici de lucruri nici de persoane, ca sa nu-ti para rau de nimic si dupa nimeni, sa poti pleca azi in USA, si dupa o luna in Japonia, si oriunde sa te simti ca acasa.

NIMIC MAI DEZGUSTATOR decat lacrimile NESINCERE, sa nu uitam ca si agresorul plange dupa victima sa de o viata. Dar sa ne intrebam de ce? Fiindca de fapt isi plange sie-si de mila, fiindca victima sa, sa zicem a fost ca sotie persoana care l-a ingrijit o viata intreaga, a fost sora sa de caritate. Sunt multe exemple.

Tu sa nu fi sora de caritate a fiului tau. Sa fi partenerul lui!

De ce exista multi excroci sentimentali in Romania
Fiindca femeile sunt PROST EDUCATE
Din pacate, in Romania, femeile sunt educate sa accepte o relatie intima cu un barbat numai pe baza de sentiment, ca si cum vezi doamne, femeia e incapabila de a face sex fara sentiment.

Iata ce se ascunde in spatele acestei conceptii a femeii de a nu accepta sa faca sex cu un barbat fara sentimente fata de ea.
Si anume dorinta certa de SIGURANTA A RELATIEI, care evident nu poate fi fara un sentiment.
IN Romania, FEMEILE SUNT EDUCATE SA FIE DEPENDENTE EMOTIONAL SI FINANCIAR de mascul.
De aceea aevm atatea femei materialiste.
Escrocii sentimentali, n-ar exista, nu ar fi nevoiti sa-si faca rolul daca n-ar exista si victimele.
Asa cum nici un excroc nu poate excroca decat exploatand un viciu (lacomia de bani nemunciti, vezi Caritasul din 1993. etc).

Fiecare nas isi are nasul. NU mai puneti botul la material, la nevoia de siguranta PRIN ALTII, la nevoia DE A VA REALIZA PRIN ALTII, DE A VA VALORIZA PRIN ALTII, fiti proprii vostri stapani si spuneti adevarul.

Ce e adevarul? Adevarul e CEEA CE SIMTI, ADEVARUL E SENTIMENTUL, NU CEEA CE VREI SA OBTII DE LA CINEVA, CI CEEA CE SIMTI PENTRU CINEVA.
Vrei sex, spune asta. Vrei iubire, spune asta. Vrei bani, du-te la colt de strada in minijup rosu etc

In occident, pana si tarfele sunt mai bine educate decat romanul de rand.
Pe cine vedem noi in Romania spunand ADEVARUL?
Ori iti spune ce vrei tu sa auzi, ori te minte in asa fel ca sa scoata ce vrea de la tine.

Sa nu ne mai mintim pe noi insine, sa spunem ce simtim nu ce vrem si vom fi fericiti toata viata.
Asa se explica sintagma “spune adevarul si adevarul te va face liber”. degeaba esti moral cu ceilalti, daca iti bati joc de ceea ce simti tu, daca iti calci in picioare propriile sentimente.
Adevarul e sentiment, e iubire neconditionata.
Adevarul nu e scop, nici interes.

Spuneti-va:
In tot ce fac eu am sentiment nu scopuri, iar scopul meu e sa ma feresc de oamenii care au un scop dar nu au sentiment.

cei care se simt singuri sa isi spuna lor:

Numai singur sunt propriul meu stapan.
Sunt singur dar cel mai mult ma iubesc pe mine, eu sunt mie insumi atotsuficient.
Oricine doreste sa ma faca dependent de el, sub orice forma, emotional, financiar, social, e cel mai mare dusman al meu, nu-mi e nici sot, nici parinte, e cel care ma deposedeaza de orice aparare, ca apoi sa fiu vulnerabil in fata oricarui atac.

Atasament exista in orice relatie, fie ea cu sau fara un sentiment real. Totusi o relatie fara sentiment, degenereaza intr-un atasament patologic, mai ales daca victima considera ca agresorul are sentiment real pentru ea sau invers. Apare o situatie confuza in mintea ambilor, atat agresor cat si victima, fiindca ambii se mint reciproc si joaca teatru.

Oricum, in mediile joase, exista atasament patologic triplu, fata de oameni, locuri si lucruri.
De aceea taranii au “mare dragoste de patrie” dar isi abuzeaza in draci nevasta si copiii.
De aceea oamenii de jos nu-si mai arunca gunoaiele, sau si mai rau, la batranete le colectioneaza.
Daca-i ducem de la sat la oras, devin anxiosi pana la agorafobie.

Asta e, taranii pur si simplu nu stiu sa iubeasca, nici pe ei, nici pe oameni, nici natura, ei practic cu agricultura lor fac sex cu natura ca un violator.

Cine a vazut vreodata vreun taran impresionat de o floare sau de zborul unei randunici in amurgul soarelui? Putini am vazut asa ceva, in schimb betii, batai si injuraturi la tot pasul.

Si in orasele occidentale gasim asemenea comportamente, dar mai la periferie, in general la emingranti.

Incet incet, civilizatia occidentala isi face loc si la noi, intai in marile orase, in firme, apoi in familie, si treptat treptat in 2-3 generatii lumea se va schimba radical, totul va fi fost ca si un vis urat.
Asa cum multi nu-si mai aduc astazi aminte cozile la alimente dinainte de `89 tot asa putini isi vor mai aduce aminte comportamentele descrise aici.

Cum devin parintii agresori pentru copiii lor, desi initial se agresau intre ei

Singura modalitate pentru barbatul agresor de a-si tine aproape femeia victima e de a`i servi regulat false motivatii, de a o face sa creada ca scopurile lui sunt scopuri comune. De exemplu:

- realizarea copilului in directia aleasa de agresor devine scop comun, la care participa mai ales sotia, material si emotional pentru copil, desi ea nu-si da seama ca de fapt nenoroceste viata copilului. Sotul agresor motiveaza ” sa-l facem de profesie x sau y sa “NE MANDRIM SI NOI CU EL/EA”
- achizitionarea unei masini dorita de agresorul si pe care sotia victima nu o va conduce niciodata devine scop comun, sotia participand financiar cu 50% din pretul masinii. Agresorul motiveaza ca masina e utila familiei fiind camioneta, pentru transportul lucrurilor la piata. Dar sotia nu are voie sa invete sa conduca, fiindca condusul masinii inseamna independenta si placere. Ori agresorul nu doreste independenta si placerea victimei. O victima care se bucura, e mai greu de dominat. O victima care conduce o masina, isi dezvolta increderea in sine, lucru periculos pentru agresor.
- esecul copilului, sau revolta sa impotriva directiei trasate de tatal agresor, DEVINE OFENSA COMUNA, atat pentru tata agresor, cat si pentru mama victima. Tatal agresor convinge mama victima ca fiul/fiica a inselat asteparile comune ale familiei (desi initial erau doar asteptarile tatalui dictator in familie). Este indusa ideea perversa ca a fost atins si orgoliul mamei.
Tatal motiveaza aceasta atingere de orgoliu cu faptul ca pe ei, pe parinti, ii va rade tot targul din acuza esecului social al fiului/fiicei lor, pe principul ca meritele fiului/fiicei sunt datorita lor, parintilor, iar esecurile parintilor sunt datorita copiilor respectiv datorita fiului / fiicei lor. In acest fel, tatal agresor o coalizeaza pe mama alaturi de el impotriva copilului astfel ca cei doi devin agresori pentru copil, prin reprosuri pentru tot ce i-au oferit iar el copilul prin esecul sau nu i-a putut despagubi pe parinti pentru efortul facut.
Se uita complet ca esecul copilului era de astepat din moment ce drumul sau a fost ales / fost impus de parinti.
Si chiar daca copilul ar fi esuat in propria alegere, nu ar trebui sa exite reprosuri daca in familie ar exista sentiment autentic. Iubirea inseamna intelegere si acceptare, in tot ce face cel iubit, succes sau esec.

Pe timpul lui Ceausescu psihologia a fost interzisa a se mai studia, dar oare de ce?

Acolotii lui Ceasescu, nu el, erau oameni educati, care cunosteau si psihologie.
Acestia au inteles ca daca sti psihologie poti manipula usor masele dar nu pe cei care sunt de asemena cunoscatori de psihologie. Psihologia are ca scop despistarea omului nepotrivit la locul potrivit, adica a impostorilor la locul de munca, in relatie, in functii de conducere etc. d.pd.v. moral, sentimental si nu numai in ce priveste abilitatile personale.

Desfiintand psihologia, au inceput sa apara generatii de oameni usor de condus si manipulat, dar care cel mai rau au preluat modelul dictatorial in propriile familii, astfel ca desi Ceausescu a murit, un mare procent din familiile romane au cate un dictator la pupitru in persoana celui care se pretinde tata, sot, sau pentru copil mai ales, mama.

Acest fenomen nefast a fost mult redus in occident in ultima suta de ani, la nivel de familii.

Autocunoasterea trebuie invatata . Problema este ca cei in masura sa te ajute sa intelegi ce esti , cine esti si mai ales de ce esti , nu sunt dispusi sa-mparta cu tine stiinta lor … Este simplu sa spui ” Invata ” cand nu ii dai celui neinvatat , cunoasterea …

peste tot lumea sfatuieste sa te autocunosti,autoeduci,autoevaluezi si alte sinonime de felul….dar daca tu nu stii cine esti sau cat valorezi pentru ca cei din jur in special familia ti au intiparit asta atunci trebuie sa existe cineva care sa te ajute concret.

Te ajuta psihoterapeutul, unul competent, care nu te lasa sa iti plangi singura de mila. Daca tot stai sa te vaiti, nu faci nimic pentru tine. Si automat nu refaci problema.
Un psihoterapeut, care tot te stimuleaza sa repeti de mii de ori povestea vietii tale, astfel incat sa iti adancesti rana prin aduceri aminte nu este unul competent.
Problema ta este clara. Trebuie doar sa o refaci. Daca numai stai si te vaiti nonstop, si tot ceri in stanga si dreapta cat mai multe sfaturi celor din jur, este semn clar ca te complaci in a fi victima, si iti tragi energie numai stand si jelindu-te. Ceea ce este total eronat.
Energia o primesti din :
1. Relatia de cuplu,
2. Viata sociala,
3. Hobby-uri Punct.
Nu din victimizare. Tot ceri ajutor. Ti s-a spus ce sa faci. Mergi la psihoterapie. Refa-ti viata. Nimeni nu ti-o reface prin sfaturi. Sfaturile pot numai sa te calauzeaza ce ar fi mai bine sa faci, in contextul dat, ca sa obtii un job cat mai bun, si cam atat. Nimeni nu o sa-ti spuna ce viata sociala sa iti faci, cu cine sa ai o relatie, ce hobby-uri sa ai. Alea tu le decizi. In momentul in care incepi sa ai incredere in tine, vei constata cu uimire ca incep sa ti se intample tot mai multe lucruri bune. Dar asta nu apare stand in casa, la calculator si jelindu-te… socializeaza, iesi naibii din casa, schimba ceva, lasa parintii cu ale lor si tu fa-ti un drum independent.
Realitatea este cruda. Si trebuie sa fim realisti. Daca nu vrei sa faci nimic, decat sa te plangi, atunci vei sta numai in tulburari psihice. Si apoi psihoza…

In familiile unde ambii parinti sunt agresori psihici (ajunge si unul singur si bun), iar copiii au structura slaba, cel mai grav fenomen care se petrece in mintea copiilor (in afara de nebunie) e negarea dreptului la existenta pentru ei insisi. Parintii de fapt ar dori ei unul altuia sa isi interzica dreptul la existenta, dar cei pe care reusesc sa-i programeze sigur sunt copiii.

Mult mai tarziu, un asemenea copil traumatizat, poate invata prin psihoterapie sa-si acorde dreptul la existenta.
Un om programat sa isi nege dreptul la existenta, distruge tot in jurul sau. Programarea are loc in copilarie, prin ceea ce traieste copilul in familia sa. Iata cateva exemple de “programare”:

Parintele agresor se manifesta asupra copilului prin mesaje nonverbale si atitudini care exprima:
1. Intimidare
2. Sfidare
3. Inhibare (isi exhiba in fata copilului buna sa dispozitie la care insa copilul nu are voie sa participe, buna dispozitie din motive pe care copilul nu le intelege si care nici nu-l intereseaza pe copil, e o exhibare agresiva, sfidatoare, ceva de genul “eu sunt mare, pot fi fericit, tu insa nu pana vei deveni adult”)
4. Nu cumpara niciodata jucaria dorita de copil, cumpara insa cateodata o jucarie care-i place lui, iar cand copilul o strica il pedepseste aspru.
5. Copilul e obligat sa manance mancarea care nu-i place si la ore cand nu-i este foame.
6. I se limiteaza fara motiv timpul de joaca (sa fi la ora cutare in casa, fara sa i se explice de ce)
7. Nu este niciodata apreciat daca reuseste ceva
8. In raport cu alti copii, este totdeauna apreciat negativ, “altii pot, el nu poate”.
9. Exploatare prin munca, copiii tratati ca niste obiecte (parintele bea banii facuti de copil, pe care-i bate daca nu muncesc, sau nu cersesc pentru el)
10. In cazul in care copilul se revolta la abuzurile emotionale si psihice, e abuzat moral, “nu esti in stare sa faci cutare sau cutare, nu esti bun de nimic” sau si mai rau, este batut.
11. Abuz emotional, copilului i se reproseaza nefericirea parintilor. “Din cauza ta sunt eu nefericit”
12. Copilului i se interzice bucuria, in diverse ipostaze, limitarea la joaca, la desene animate, fara sa i se explice si motivele.
De exemplu sunt parinti psihopati preocupati sa-si supravegheze copiii daca se masturbeaza sau nu (de parca ei nu s-au masturbat si nu se mai masturbeaza inca). E o mare satisfactie pentru ei sa isi surprinda copiii intr-un act atat de “odios” in opinia lor, mai ales ca au grija inca inainte de pubertate sa le faca “educatia sexuala” de asa maniera incat sa deduca ca sexul e ceva detestabil, un pacat…

Inutil sa mai spun ce excese de masturbare fac copiii proveniti din familiile unde nu exista sentiment. Cazuri de fetite care se masturbeaza la varsta de 2 ani, iar la 7 ani sunt deja performere (o fac de mai multe ori pe zi). La 14 ani au deja avorturi iar la 30 de ani nu le mai poate suporta nimeni. La fel, baieti alcoolici la 15 ani. Placerea obtinuta prin masturbare excesiva, suplineste la copil lipsa de afectiune. E ca si datul cu capul in perete la copiii din orfelinate. Frica ca ar putea fi descoperiti de parintele psihopat e o trauma in plus. Acum insa cu abundenta tv, cred ca s-ar putea sa se intample invers, copiii sa-si surprinda parintintii masturbandu-se. Oricum ceea ce fac acesti parinti cu copiii lor se cheama tot masturbare. S-au casatorit din sex, s-au masturbat 1-2 ani in doi, s-au plictisit, iar copiii devin unealta masturbarii parentale.

Acesti copii traumatizati sunt copiii care plang in prima zi la scoala, care intra in sala de clasa timizi, sfiosi, copiii care rad peretii. Ei vor fi victimele de mai tarziu.

Existenta copilului este intr-adevar groaznica si pe buna dreptate. El nu are alta sansa de supravietuire decat sa se supuna, sa se adapteze parintelui psihopat. Partea tragica e ca multi din copiii astia cand vor creste mari, vor proceda in acelasi mod cu copiii lor (copiii batuti, devin batausi de copii) ca sa “recupereze” umilinta personala pe spinarea celui mai slab.

Scenariul “mizerabililor” se repeta la nesfarsit.

In asemenea comunitati infectate, familiile se autodistrug pe acelasi calapod. Familia patologica e ca un ghem de serpi, fiecare cu coada celuilalt in gura. Cateodata, un copil cu structura puternica reuseste sa evadeze. Dar totusi, ce e in sufletul sau! Oriunde ar pleca, ii cara pe parintii patologi cu el in capul sau. O gramada de conflicte si lucruri care nu si le poate explica, care il vor tortura ori de cate ori isi va aminti de familia sa.

Dupa ce am citit toate astea am ajuns la concluzia ca sunt foarte putine familii normale (in romania) . Sau ma insel eu ? Cum ai descrie o familie normala ?
Oricum , chiar daca posturile tale sunt in general reci si dure , ne ajuta mult.Posturile astea m-au ajutat mai mult decat vizitele l-a psiholog sau psihiatru !

Putine familii sunt formate pe sentiment autentic si reciproc. Cand nu e, educatia suplineste lipsa sentimentelor.
Am mai spus, de exemplu in cazul seducatorilor nobili.
Cu cat barbatul e mai sarac, femeia mai frumoasa, el se adreseaza tot timpul cu “doamna mea in sus, doamna mea in jos”.
Dar o face fara sa devina patetic, si fara sa se umileasca, e o arta. Si oricum preferabil asa decat parului sau strategiilor de incolacire prin distrugerea increderii in sine a femeii.

E un grafic al aducatiei, al structurii bune, al manierelor. Al educatiei de a-l lasa si pe celalalt sa traiasca.
Ea scade de exemplu din centrul orasului spre periferie.
De la urban spre rural.
De la Vest la Est.

Faptul ca il lasi si pe celalalt sa traiasca, se masoara in gradul de fericire individiuala, bunastare a unei comunitati fie ea tara, continent, familie. Cu cat nivelul de patologie psihologica e mai mare, cu atat scade bunastarea materiala, cresc conflictele si numarul de persoane cu tulburari psihice.

imi place de mor tranzactionala ca are retete aplicabile si explicatii logice – vezi si coachingul de mare succes -PCM (process comunication mnanagement)- nevoia de sistematizare mi-a aparut inca de la inceputul analizei, gandindu-ma eu cum o sa fac o schema logica de tratament (cand ma fac mare) , din pacate, pe parcurs, am descoperit ca mi-a luat Bion painea de la gura cu mult inainte.
Ce nu inteleg totusi la aceasta scoala atat de logica, concisa si adevarata este dramaturgia aplicabilitatii cu satarul.

Agresorul este o victima care a “despagubit” la randul sau alt agresor si simte nevoia imperioasa de a se “despagubi” la randul ei prin altcineva care a “invatat” sa fie victima (din familie).

Daca doua victime ajung in relatie, una din victime devine agresoare, cealalta ramane victima.
O victima sau un agresor au valenta dubla, pot fi ori una ori alta depinde de compatibilitate, de beneficii.
Multi agresori familiali, sot-sotie se plang in exterior: “noi suntem oameni umili”.
Sunt umili cu cei pe care nu-i pot umili.
Asa trebuie inteleasa cuplarea. O victima ramane victima in relatia cu o alta victima mai puternica, pe care nu o poate incaleca, umili. La inceputul relatiei, ambele victime incearca sa se umileasca reciproc, dar una din ele nu va reusi si atunci isi accepta pozitia de victima (de obicei femeia care e trimisa la coltul ringului cu o laba de urs).
Exista si cupluri de victima-victima doar aparent, de exemplu sotii care aleg sa se sinucida impreuna.
Ei sunt 2 victime raportat la societate, la exterior. In interiorul relatiei lor, unul e adjunct, celalalt seful care ia decizia sinuciderii convingandu-l pe celalalt ca “merita” sa se sinucida intrucat au suferit prea mult. Agresorul convinge victima sa ca si el e o victima, ambii au suferit destul si e timpul sa se curete impreuna. Dar agresorul e cel care face planul de bataie.
Victima fiind cu creierul spalat accepta orice. Vezi Hitler-Eva Braun…

Pentru omul care devine agresor, sunt importante cateva notiuni, principii bine inradacinate in creierul sau (in script-scenariu de viata personala):

1. Nevoia de despagubire (nevoia de a calca in picioare pe celalalt)
2. Nevoia de rasplata (in cazul in care isi fericeste victima cu ceva, sentimente sau obiecte, simte nevoia acuta de rasplata intreita, de apreciere, de lauda, de prosternare a victimei in fata sa)
3. Timpul scadentei, punctul culminant al agresiunii, momentul cand agresorul cere “rasplata” maxima pentru serviciile aduse. E un moment cand agresorul se infatiseaza trufas, multumit de sine si total nemultumit de victima sa. Din acel moment incepe calvarul suprem pentru victima lui.
4. Bilantul, momentul cand agresorul se simte “pustiu si gol” ca pamantul in timpul genezei, moment cand isi doreste moartea, se poate sinucide, sau isi poate ucide victima, pentru a mai stoarce ultima picatura de “despagubire” de la ea, care e chiar viata victimei.

Din nevoia de despagubire vine de exemplu agresiuna la locul nepotrivit si asupra persoanei nepotrivite: sotul umilit la servici de sefi vine acasa, isi bate fara motiv nevasta si copilul iar copilul trage pisica de coada.

S-ar putea ca unii sa faca deja bani cu ce am scris eu pana acum desi ma indoiesc ca o sa le serveasca clientilor lor in primele ore totul pe tava. Ar fi ca fiul care a stricat afacerea de familie cu procesul terminat intr-o luna.
Psihologii de la noi chiar daca stiu cate ceva se comporta ca fiul unui avocat caruia taicasu i-a lasat mostenire un proces neterminat de 20 de ani. Ei il mai lungesc inca 20 de ani. In loc sa il termine intr-o luna…

Mentionez ca ce postez eu vine din experienta de 30 de ani a unui om care nu lungea procesele inutil. Ce e fezabil trebuie dus la bun sfarsit cat mai repede. Mentalitatea occidentala…

Cat despre bani, nu pot sa scriu o carte cu postarile astea, as fi acuzat de plagiat. Sunt lucruri bine cunoscute in occident. Psihologii de acolo sunt buni meseriasi. Postarile astea doar descriu raul, aduc lumina in capul unor victime, iar pe agresori ii pot deconspira. Terapia insa, oblojirea ranilor sufletesti ale victimelor, ale celor care sufera, e o cale lunga.
De la a sti adevarul si pana la a invinge raul e un drum de parcurs.
Eu vad doua solutii, fuga (in cunostiinta de cauza) sau intoarcerea care se poate solda cu macel.
In orice caz, agresorii recurg la toate tertipurile posibile pentru a aduce victima inapoi. Ajung sa planga ca un copil, dar nu trebuie crezuti. Victima nu trebuie sa mai vina in contact cu agresorul, cu mediul care a traumatizat-o. Dupa ce afla adevarul de la terapeut, e cu atat mai insuportabil pentru ea. Din doi, macar unul sa scape.
Cum spunea Isus, din doi care dorm in pat, unul va fi luat si altul lasat.
Ca doar n-o sa angajam hingheri pentru a aduce agresorii in terapie psihologica. Statul condamna actul final, nu cauza. Desi victimele beneficiaza uneori de ceva circumstante atenuante daca isi ucid agresorii, eu nu m-as baza pe asta.

Cum poti invinge insa raul daca nu il cunosti? Psihiatria nu face decat sa descrie niste simpomuri si atat, le-au imbarligat in asa hal incat psihiatrii isi rup urechile in ele, fara ca de fapt sa stie nimic. S-a adoptat si la noi in ultima vreme conceptul de tulburare, punct.
Schizofrenie, bipolara, depresie…cuvinte care nu spun nimic despre cauza, despre inceput. In schimb pun omul in fata unui sfarsit implacabil.
In spatele unui diagnostic de schizofrenie al unui copil, se ascunde un parinte pervers pe care nu-l deconspira nimeni.

Diagnosticul psihiatric serveste de paravan agresorului (e paravanul dupa care sta pitita constiinta sa, fie el parinte, partener de viata). In acelasi timp diagnosticul psihiatric arunca victima agresorului in genune.
Il degreveaza pe agresor de orice responsabilitate, dar condamna victima lui pentru totdeauna.
Si din toate astea, psihiatrul castiga bani frumosi. In Romania psihiatria e o industrie, o recunosc chiar medicii psihiatrii.

Dl. Schnapp nu mai e in Romania si in locul dansului a ramas o doamna tare draguta cu un cabinet pe langa Perla, in Bucuresti.

Ceea ce impartasesc este 5% din ce stie el, poate mai mult, poate mai putin, oricum e suficient pentru ca cei interesati sa isi poata da singuri niste raspunsuri. Am completat mult si din experienta mea, din cunostiintele mele. Desi unii s-au speriat de duritatea lui Schnapp, el e mai delicat in exprimari decat mine.
Beneficiu: obtin un feed-back din raspunsul celorlalti. Nu consider nici un om infailibil in concluzii, nici macar pe Schnapp cu atat mai putin pe mine. Si de ce nu, o satisfactie morala pentru faptul ca unii oameni in situatii dificile afla niste raspunsuri fara de care poate s-ar pierde pe drum. Fiecare membru de pe forum teoretic ar trebui sa aiba un beneficiu pozitiv de pe urma celorlalti useri.

Busola interna

Agresorul si victima sunt persoane care si-au pierdut busola interna (sentimentele fata de ei insisi si fata de ceilalti), s-au le-a fost furata….
Pe parcursul relatiei, agresorul devine tot mai atent cu sine iar victima sa tot mai neatenta cu sine.

Omul cand isi pierde busola interna (sentimentul care il motiveaza, il directioneaza) cauta repere, motivatii externe.
Se ghideaza dupa horoscop. Se teme de superstitii, de pisica neagra care-i apare in drum, de numarul 13 etc.
Familia in care nu exista motivatii interne (sentimente) le va cauta in exterior. Isi face o baie noua dupa care deschide usa vecinilor:”hai vecine sa vezi ce baie mi-am tras”.
Daca e la sat, se scoala cat mai de dimineata sa-l vada vecinii cat e de harnic.
Pizma celor din jur e motivatia externa preferata de familiile “harnice” care nu au la baza lor sentimentul unuia fata de celalalt.

Cei care formeaza familii fara sentiment, sunt persoane goale pe dinauntru. Tot ce au e trupul lor cu care isi identifica sinele.
Motiv pentru care unii dezvolta o preocupare patologica vis-a-vis de sanatatea si integritatea lor corporala. De la cele mai nastrusnice medicamente si alimente naturiste pana la teama de cutremure si alte cataclisme naturale.
Preocuparea si teama asta le-o insufla si celor din jur prin sfaturi necerute, stiri negative.
De la acesti oameni bizari poti afla prima data care e alimentul cel mai nenatural, mai plin de E-uri pe care trebuie sa il eviti. Sau cand e posibil sa loveasca urmatorul cutremur.
Cel mai mic semn de boala, e motiv de panica maxima pentru ei. Cel mai mic defect fizic din nastere pe care il poate avea copilul lor e motiv de maxima nemultumire. Si evident, urmeaza o naveta furibunda la medici pentru a aduce perfectiunea inapoi. Oamenii fara sentiment, pretind perfectiunea de la semenii lor. Aceasta tendinta spre perfectiune e un mecanism psihologic de despagubire pentru infirmitatea lor sufleteasca, pentru neputinta de a avea sentiment neconditionat pentru sine, pentru cei din jur, e o compensare pana la urma pentru starea de nefericire din sufletul lor. Cauza starii de nefericire ei nu o pot constientiza motiv pentru care si dezvolta tot delul de mecanisme compensatorii.

p.s. sentiment neconditionat: sa-ti iubesti (accepti) aproapele asa cum e el fara sa-i ceri nimic in schimb pentru asta. Sa oferi ceva fara sa astepti rasplata.

Agresorul si victima, sunt oameni care nu inteleg de fapt ce e iubirea (acceptare si intelegere).
Ei confunda iubirea cu indragostirea, care e adevarat te fericeste o vreme. Dar indragostirea se termina cu atat mai repede cu cat nu sti sa iubesti neconditionat.

Cum poti sa iti pierzi busola interna (busola omului e sentimentul din el, pe care si-l calca in picioare)

1. Nu ai fost iubit neconditionat in familie, in copilarie, prin urmare nu sti sa iubesti neconditionat (absenta sentimentelor autentice fata de sine si ceilalti)
2. Iti alegi un artener de viata de care nu esti indragostit (absenta sentimentelor fata de partener)
3. Iti alegi o cariera pentru care nu ai aptitudini, vocatie (absenta sentimentelor fata de munca prestata)

Absenta sentimentelor genereaza in om sentimentul ca nu el isi controleaza viata. Ca ori pe unde umbla e un rob.
Ca nu el e stapanul sau ci mereu altii (patronul, partenerul de viata).

Absenta sentimentelor duce cu timpul la dificultati de memorare, de atentie.
Partenerul care nu are sentiment in relatie, uita oala cu mancare pe aragaz frecvent. Mintea sa e ocupata (inconstient) cu modul in care ar putea scapa de chinul relatiei, nu de grija ca sa iasa mancarea buna.

Cu timpul calcarea in picioare a sentimentelor proprii duce la o stare de tampire, de pseudodementa (la batranete) iar asupra copiilor genereaza o pseudodebilitate (din cauza ca parintele fara sentiment calca in picioare sentimentele copilului sau).

Viata noastra e guvernata de sentimentul din noi. Renuntarea la el pentru beneficii imediate (materiale, sexuale, morale, de inlaturare a singuratatii) il duce la neantizare. La anularea sinelui.

Cand vezi un copil sau un adult ca are gandurile aiurea, ca nu se poate concentra la ce spui, ca vorbeste peste tine sau nu are rabdare sa te asculte inseamna ca sentimentele sale sunt absente. Ce inseamna absenta setimentelor? Inseamna ca avem a face cu un om care isi calca in picioare sentimentele proprii, ale celor din jur si caruia ii sunt calcate in picioare sentimentele. E vorba de un om care umbla in viata fara busola interna. Un om fara busola devine victima-agresor pentru a se despagubi pe sine sau pe altul pentru starea de nefericire.

Ce anume trebuie constientizat sii mai ales cu ce trebuie inceput ptr ati recapata busola interna ? Cred ca multi dintre noi ne cunoastem cat de cat problemele dar nu stim cu ce sa incepem

1.rezolvarea (eliminarea) dependentelor afective nejustificate de sentiment autentic (de exemplu dependenta afectiva si materiala de niste oameni care iti sunt impostori in calitate de parinti – cazul multor adolescenti cu probleme, sau intreruperea unei relatii sado-masochiste cu partenerul de viata), dependenta de oameni, locuri si lucruri care de fapt nu ti le doresti, nu iti plac, care iti compenseaza lipsa unor valori adevarate, reale in viata. O dependenta e teama de a ramane singur in viata, teama ca nu mai ai cu cine face sex – la barbati complexati fizic, social, material, teama ca nu te mai vrea nimeni dupa o anumita varsta ca ai imbatranit si nu mai poti face copii-la femei; teama ca ramai pe drumuri in cazul victimei dependente locativ de agresor, toate vin din absenta sentimentelor pentru sine.
2.constientizarea minciunii de sine (dupa o anumita varsta cred ca se mai face la judecata de apoi)

Ai dreptate . De cand am renuntat la spiritualitate simt un gol urias , nu fac altceva decat decat sa ratacesc de colo colo fara sa stiu ce caut . Nimic nu ma mai bucura , nimic nu ma mai multumeste .Ce crezi ca poate reinvia sentimentele?

Schimba mediul, du-te printre cei care au ceva de oferit si nu mai sta langa cei care “te fura”

Cei care agreseaza psihic sunt “ucigasi ai mintzii”.
Pentru a-i contra, nu trebuie sa-i agresezi la randul tau. Ci doar SA TE APERI (fara reprosuri, fara sa te plangi, fara sa te autocompatimesti). Cea mai buna aparare impotriva unui agresor a ca victima sa renunte la statutul de victima.
Cand nu esti victima, nu mai poti fi agresat.
Totusi unii agresori au trecut pragul spre psihopatie, agreseaza fara motiv.
In momentul asta nu mai e nimic de facut. Agresorul psihic cand nu mai poate ucide mintea, poate ucide trupul (poate comite crima).

Cand victima nu mai permite sa fie agresata (se apara eficient, devine independenta etc) agresorul devine frustrat sau dimpotriva isi poate reveni la normal, adica victima renunta sa mai fie victima, agresorul renunta sa mai fie agresor.
Cand unul isi rezolva problemele are si celalalt ocazia sa si le rezolve pe ale sale de la sine. Cazurile de genul asta sunt f rare, de obicei e vorba de o victima care isi face terapie eficienta si se lupta cu agresorul de pe pozitiile unui om puternic, nu de pe pozitii de victima (cu reprosuri si plangeri). Dar cazurile astea sunt atat de rare ca pot ramane in teorie.

In majoritatea cazurilor traumele victimei nu-i permit sa actioneze ca un actor neutru dupa ce agresorul ii este deconspirat de catre altii sau de catre ea insasi cu puterea mintii ei. Cand victima simte ca prinde putere asupta agresorului vrea razbunare. Vrea inapoi ce i s-a luat. Vrea sa se despagubeasca.
Momentul cand victima isi provoaca agresorul e momentul cand a sosit scadenta pentru victima.
Atunci victima poate fi ucisa de agresor sau isi poate ucide agresorul, depind cine e mai iute, mai planificat in actiune.

Figurativ vorbind, agresorul e ca un “demon” (vampir psihic) care isi poseda victima in toate modurile posibile, iar victima sa e un “demonizat”. Odata demonizata victima dupa ce scapa de langa agresor va demoniza si pe altii.
Ca victima sa fie “demonizata” de un “demon”, ea trebuie sa fie “putin” “demonizata” din familia ei unde s-a nascut. Asa sustine AT-ul.

Dar eu cred ca oamenii malefici pot “demoniza” un om slab de inger chiar daca a iesit “curat” din familie.

Cunosc un caz, o profesoara de matematica care s-a casatorit cu un homosexual. Ambivalenta lui sentimentala si sexuala fata de ea (ea nu a stiut niciodata ca e homosexual) au schizofrenizat-o (plus tacticile lui de a o face sa creada ca nu stie ce vorbeste, ca uita diverse lucruri, etc). A ajuns sa iasa la plimbare cu sotul si fiul, o lua inaintea lor si incepea sa isi arunce hainele de pe ea, iar cei doi se grabeau sa le adune si sa o imbrace la loc.
Cazurile de disociati care se dezbraca in public sunt destule.
Dupa internari multiple la psihiatrie, sotul a luat-o acasa, a inchis-o intr-o camera, a batut scanduri la ferestre, a legat-o ca pe animal, si i-a dat mancare din ce in ce mai rar. Prietenii de familie nu au mai avut voie sa o viziteze. Intr-un an a murit.

Imi aduc aminte de un film vechi in care sotul isi inebuneste deliberat sotia, ii ascundea lucrurile, (mai ales cele daruite de el) si apoi o intreba unde sunt. Dupa un timp le gasea el chipurile, si i le arata, apoi ii spunea vezi, incepi sa iti pierzi memoria, e timpul sa mergi la spihiatru. Faptul ca o facea sa creada ca nu stie ce face, il apara pe el de escapadele sale cu alte femei. Tot ce i se parea sotiei ciudat in comportamentul lui, el ii spunea ei ca sunt simple halucinatii din cauza bolii.

Mai trebuie sa spun ca victima are insomnii, migrene, cefalee, psoriazis, alergii, palpitatii, atacuri de panica, spasmofilie, crize de isterie, etc si pentru toate astea se trateaza cu “naturiste”, cauta raspunsuri la horoscopul de la tv si viziteaza manastirile? Unele chiar s-au calugarit in starea lor de confuzie.

” Un spectacol dezgustator este, de exemplu, o serbare de 8 martie la o gradinita sau la scoala primara. Copiii sunt invatati sa spuna tot felul de minciuni si fantasmagorii despre mama lor si asta pentru satisfactia acestor mame…”
dar iti dai seama cat ii dezgusta pe micutii care au mame impostoare? sau cat ii intristeaza pe cei la care le-a murit mamica posesiva?

“Suntem tentati sa vedem partea buna, sa ne fortam sa vorbim doar de iubire. Si asta ne costa.”

E vorba de iubirea neconditionata, asa zisul altruism. Indragostirea intre parteneri apare si poate sa dispara. Si dispare foarte repede la oamenii care au trait in familia lor iubirea conditionata (care nu e iubire).

Psihanaliza a batut multa vreme campii. Freud s-a ratacit mult in sex. Jung (desi evreu crescut in religia mozaica) a ajuns sa caute raspunsuri in spiritism. In fine, scrierile lui Jung sunt greu de inteles chiar si pentru profesionisti.

AT-ul lui Eric Berne a facut ceva de bun simt. A preluat, s-a intors la filozofia crestina si a transpus-o intr-o forma analitica, sintetica, usor de inteles pentru oricine e dispus sa relationeze pe principiul “nu fa altuia ce tie nu-ti place” sau mai bine zis “nu impiedica pe altii sa obtina ceea ce tu iti doresti si ai obtinut deja”.

Interesant ca dupa ce omenirea a trecut prin analize psiholgice extrem de alambicate s-a intors la intelepciunea populara izvorata din bunul simt si usor de inteles.

Indragostirea egoista (iubesti pe celalalt pentru tine) te poate face fericit o vreme, dar nu-l fericeste pe celalalt cu nimic. Si mai ales nu are nici o tangenta cu altruismul.
A te indragosti de partener nu te ajuta cu nimic in a-l pastra in relatie alaturi de tine.
Mai rau, cu cat te iubesti pe tine mai putin, cu atat te indragostesti mai puternic de celalalt. Atat de puternic incat daca primesti papucii te poti arunca de la etajul 9. Sinele e absent, fiind totdeauna la celalalt. Cand celalalt nu mai e, sinele tau dispare, simti ca nu mai existi si prin urmare pui in practica trecenea la neant.

Agresivitatea e o reactie la frustrare nu e nici instinct nici sentiment.
Omul are 4 sentimente, bucuria, tristetea, iubirea si mania. Iubire inseamna altruism, intelegere si acceptare pentru nevoile celuilalt, chiar daca acesta are nevoie sa nu te mai vada in veci. Din iubire pentru el, si nu pentru tine, il lasi in pace.
Lipsa bucuriei produce tristete. Iar tristetea de lunga durata epuizeaza creierul si genereaza depresie.
Lipsa iubirii (nu indragostirii) naste manie in om. Ce inseamna asta? Daca un om de langa tine, pe care tu l-ai tratat cu altruism, ai fost atent cu nevoile sale, i-ai lasat mana libera sa se bucure de orice, iar el in schimb te agreseaza facand tocmai invers de cum i-ai facut tu, asta te manie.
Iar mania e un sentiment sanatos prin care tu il aduci la realitate pe cel care practic agreseaza fara motiv.
A nu te mania, a te lasa calcat in picioare atunci cand sti ca nu meriti genereaza frustrare in timp.

Cineva care isi injura si umilea frecvent “prietenul” ii spunea acestuia cand el nu-i raspundea inapoi cu aceeasi moneda: “nu tine in tine ca se impute si miroase urat”. Corect. A te mania pe oamenii care au ca principiu de viata “mojicia impune respect, sunt mojic sunt respectat” e un lucru sanatos, care il obliga pe mojic ca “asa nu merge”.

Furia, spre deosebire de manie, nu e un sentiment, e o reactie care apare din frustrare de cele mai multe ori generata de egoism (Dl. Goe). Furie au psihopatii, paranoicii, si toti egoistii care vor mai intai sa li se satisfaca propriile dorinte inaintea dorintelor altora (se intelege mai ales prieteni, membri din familie, etc.)

Mai pe intelesul tuturor, toti cei lipsiti de capacitati empatice, de altruism, de putinta si stiinta de a iubi neconditionat sunt mai tot timpul furiosi. Furia permanenta e specifica agresorilor decompensati. E nevoie sa fie pusi in camasa de forta si pe diazepam intravenos ca sa poti discuta cu ei.

Gata, nu mai e de actualitate, au revenit in prim plan anxiet__ile, atacurile de panic_, fobiile, victimele vor s_ fie comp_timite _i agresorii vor s_ r_mân_ nedeconspira_i! _i ambele categorii de “actori” cauta remedii chimice si …eventual ni_te rugaciuni la un D-zeu creat de mintea lor.

Majoritatea copiilor mici, datorita extremei lor vulnerabilitati, cred ca nu pot supravietui fara un parinte , ingrijitor protectiv. De aceea, daca tati sau mami agreseaza violent copilul, acest fapt creeaza un conflict cu convingerea copilului , in ceea ce priveste necesitatile pentru supravietuire. Copilul rezolva confictul creand in mintea sa o scindare disociativa , ceea ce ii permite unei parti din el “sa nu stie” despre eveniment si astfel continua sa creada ca are un parinte protectiv, in consecinta motiv sa supravietuiasca.
Acelasi tip de conflict apare cand o persoana este confruntata cu o nevoie absoluta de a functiona si inca este prea coplesita de impactul traumei ca sa o faca, sau cand o persoana atasata de standarde morale inalte este fortata sa participe la activitati de “neimaginat”.
Agresorii ce inteleg mecanismul disocierii pot crea in mod deliberat asemenea conflicte victimelor lor.
Fiecare din aceste situatii va genera victimei o nevoie intensa de a nega ca evanimentul a aparut vreodata , ceea ce va crea invariabil zidul disociator dorit de agresori. Acestia pot fi siguri ca victima va fi adanc implicata in a nu darama zidul pentru ca aceasta ar insemna sa se confrunte cu realitatea de neindurat a propriilor emotii.

Bine zis! Cu timpul oricum victima devine propriul agresor (asa numitele atacuri de panica si anxietate).

Agresorul se “calmeaza” dupa ce isi vede victima cu botul pe labe in crize de anxietate si panica. Ce a instalat el se executa (programul) in capul victimei. Poate deveni “grijuliu”, “ce ai patit draga mea de esti asa de trista”?
Victima: “pai nu sti ce mi-ai facut asa si pe dincolo?!”
Agresorul: “Draga mea, sa uitam trecutul, sa fim optimisti, cum vrei sa iti fie bine daca tot te intorci in trecut? Stiu ce am facut, imi pare rau dar sa nu ne mai amintim!”

Una din armele agresorului e “uitarea” impusa victimei cu motivatia ca ii face rau “aducerea aminte”. Ceea ce uita agresorul e ca el nu isi schimba conditia de agresor ci doar modalitatile de a agresa. Ceea ce el recunoaste catre victima e general, superficial, din varful buzelor si fara nici un sentiment (fara mustrari de constiinta, pentru ca agresorul considera ca nefericirea sa se datoreaza victimei de langa el, asa ca nu poate simti nimic pentru ea, ceea ce recunoaste o face pentru a tine victima langa el, are nevoie de ea pentru anumite beneficii).

Iar una din conditiile “reglarii” prezentului e recunoasterea si ispasirea completa a trecutului.

Ce spunea Neagu Djuvara despre Iliescu: “omul _sta nu trebuie s_ moar_ în patul lui” ci in patul de la puscarie. Cu alte cuvinte, Romania nu-si revine pana agresorii ei nu isi ispasesc pacatul si victimele nu sunt despagubite in mod legal si moral.

Tot asa si in relatia victima-agresor, nu exista impacare fara clarificare si nici iertare fara ispasire.
Convietuirea victimei langa agresor nu poate avea un viitor bun. Ori victima va fi distrusa complet, ori agresorul devine victima si tot ce “a semanat” va primi intreit de la victima sa devenita agresor. In orice caz, cei doi se vor autodistruge fie prin violenta fizica, fie prin alcool fie prin nebunie (cele trei variante de script tragic, sinuciderea, nebunia, drogurile).

Triunghiul dramatic _i rolurile jucate în el

Topicul incepe cu fraza interogativa “RELATIA AGRESOR – VICTIMA – tu ce esti, un agresor, o victima, un salvator, sau neutru?”

Exista trei roluri: agresor, victima si salvator care constituie “triunghiul dramatic”.

Oamenii le joaca pentru ca au fost programati din copilarie sa le joace inconstient (prin ceea ce au trait ei in familie in relatia cu p_rin_ii lor).

Cei incapabili de a-si constientiza propria valoare (cei agresati, traumatiza_i din copil_rie de p_rin_i, apoi automat de cei din cercul lor social) comuta rapid de pe un rol pe altul. In contact cu o persoana mai slaba vor juca rolul de agresor iar cu una mai puternica vor deveni ca prin farmec umili.

Oamenii cu structura puternica isi cunosc valoarea si cumuta rar de pe un rol pe altul, pastrand in majoritatea cazurilor o atitudine expectativa, de neimplicare, sunt neutri.

Un om agresat (traumatizat) va juca roluri functie de circumstanta, pentru ca rolul îi aduce un fals beneficiu, o fals_ despagubire (situatii intalnite cel mai adesea la agresor), de exemplu o postura cameleonica umila î-l fere_te (asa spera subconstienul victimei, dar efectul e exact opus) de poten_iale agresiuni (atitudinea celui care a înv__at postura de victim_, atitudinea umil_ a agresorului în fa_a unui om pe care î-l percepe mai puternic – ca incredere in sine, statut social, aspect fizic, etc. etc).

Rolul de salvator. O persoana agresata in familie devine deosebit de amabila cu vecinii carora le ofera sfaturi si pove_e cerute _i necerute. De exemplu agresorii din familie sunt enerva_i de batrânelul neputincios care e acru si necomunicativ in interiorul familiei dar deosebit de amabil _i zâmbitor in exterior.

A_a e si in viata….nu te expui unor situatii care te pot duce in triunghiul dramatic pe o poztie perdanta….stai neutru si iti alegi situatia care sa te multumeasca cel mai bine. Asta fac nobilii si boierii….instinctiv stau pe pozitii puternice si nu comuta des rolul.

Cu postarile care le-am facut, am intrat in triunghiul dramatic pe pozitia dominanta de salvator (neinvitat). Victimelor care suferau din greu le-au folosit aceste postari. Agresorii insa simtindu-se agresati de postarile cu pricina m-au agresat la randul lor.

Membrii forumului care deja stiau toate aceste lucruri s-au plasat de la inceput pe pozitia neutru fara sa se implice.

De aici intelegem si raspunsul care î-l da un psiholog la întrebarea: “Cum rezisti intre nebuni? – Simplu, totul e sa nu te implici!” Cei care inca joaca roluri nu pot “sa nu se implice”. Cei care au scapat de “roluri” prin terapie (rezolvarea conflictelor adunate), care si-au umplut viata care era goal_ POT foarte usor sa nu se implice intr-un mod patologic.

Singura terapia nu “hraneste”. De “hr_nit” se va “hr_ni” fiecare singur (unii au spus “fiecare dup_ posibilit__i” – ) de preferabil folosind un scenariu de via__ corect (înv__at tot în terapie).
Iar daca ai un partener care joaca incorect, poti sa-i tai rolul sau sa i-l corectezi (si daca partenerul are tarie de caracter, ideal si sentimente, accepta sa joace corect cu tine).

Cu un om care joaca roluri ai 3 variante:
1. Stai neutru
2. Îi retezi rolul (CUT, cum fac regizorii) si î-l aduci pe drumul corect (daca ai cu cine)
3. Intrii in joc pe un rol complementar mimat, pentru a-l manipula (asa fac cei asa zisi “psihologi în_scu_i” – pe rom_ne_te excrocii)

Unii nu asteapta sa ajunga adulti independenti.
Fug in strada si in canale, ca in bancul ala, decat caine gras în lant, mai bine lup jigarit si liber prin padure. Daca nu exista autoritati responsabile si psihologi buni acesti copii raman victime toata viata.

noiembrie 11, 2007 Posted by | Uncategorized | Scrie un comentariu

despre seducatori, minciunile femeii si relatzia “ok-ok”

Nu orice cuplu format dintr-un barbat si o femeie e patologic in absenta sentimentului reciproc.
O relatie patologica se dezvolta atunci cand ea a luat nastere printr-un contract mincinos (unul din cei doi minte, sau ambii).

In primul rand ca o relatie fara sentiment nici nu e menita sa dureze, cel putin nu obligatoriu pana la moarte. Dar atat cat dureaza ea nu trebuie sa produca suferinta celor doi, ci un schimb reciproc avantajos (cei doi incheie contractul relatiei pe principiul eu sunt OK, tu esti OK,(al Analizei Tranzactzionale) nu eu mai presus si tu mai prejos sau invers, eu cheltui mai putin, tu mai mult, etc.).

Nu e vorba de un contract semnat la primar, la notar, e vorba de o intelegre verbala care trebuie sa aiba loc cat mai devreme posibil de la cunoasterea celor doi.
Toata lumea cunoaste situatia cand barbatul minte femeia ca o iubeste ca sa aiba acceptul ei de a se culca cu ea.
Mai sunt unii care au si strategii de simulare a iubirii cu tot felul de cadouri, prezentare la parinti, rude, etc.
Asa ia nastere o relatie care are la baza un contrat mincinos (minciuna: el nu o iubeste, o place doar fizic, dar declara in contract ca o iubeste pentru obtinerea unui avantaj, placerea sexuala; minciuna e emisa totdeauna cu scopul de a obtine un beneficiu).

Iubirea inseamna intelegere si acceptare reciproca, la bine si la rau, pana la moarte. Indragostirea se termina, dar iubirea rezista daca cei doi sunt educati din familie sa iubeasca. Putine relatii sunt realizate pe baza unei indragostiri reciproce. Unul din cei doi parteneri nu e indragostit, sau chiar ambii.

Totusi, in toate relatiile care au la baza un contract mincinos, doar barbatul minte?

O fi femeia o fiinta angelica, totdeauna capabila de sentimente, care nu poate face sex fara sa fie indragostita?

Sau e educata sa se minta pe sine ca nu poate face sex fara sentiment?

Cand un barbat minte o femeie ca o iubeste ca sa se culce cu ea, o face constient. Cu timpul minciuna devine o rutina pentru el, un act cvasiconstient. Ba chiar se va pomeni ca, desi nu are sentiment, sa pretinda sentiment de la femeia mintita, dovezi de iubire. Ca sa vezi cum se pot adanci oamenii in labirintul minciunii de sine.

Totusi sa vedem in ce situatii ar putea minti o femeie ca iubeste un barbat?
In general femeile nu mint un barbat ca il iubesc ca sa se culce cu el. Au nevoie de extra-avantaje.
E foarte usor sa te culci cu un barbat ca femeie si fara sa minti ca-l iubesti. Doar barbatii nu sunt educati sa faca sex numai in conditiile in care s-ar indragosti.

In general femeile cand mint un barbat ca il iubesc, in primul rand se mint pe ele din toata inima, multe dintre ele chiar cred ca sunt indragostite real, sau ca iubesc real. Motivele pentru care mint nici nu le constientizeaza. De ce? Fiindca femeia nu asteapta un beneficiu imediat ca barbatul, nu asteapta sex, ea asteapta niste beneficii durabile, pe termen lung, daca e posibil pe toata durata vietzii ei….

O sa enumar niste motive pentru care femeile mint ca iubesc un barbat numai sa se vada cu verigheta pe deget:
1. O femeie trecuta de 35 de ani, minte ca iubeste un barbat, pentru a face o relatie legalizata (casatorie) cat mai urgent, din teama de a nu ramane singura si mai ales din dorinta de a avea un copil. In ipoteza ca barbatul o va parasi, copilul ramane sa-i tina de urat, va suplini relatia de cuplu. Aceasta femeie isi va iubi copilul posesiv (il va poseda) astfel ca nici vorba ca pe viitor copilul sa-i tina companie, va fugi cat mai departe. De multe ori ea nu duce la iadul pe pamant dar in orice caz la o nefericire profunda. Dupa 35 de ani o femeie e dispusa sa renunte la criterii sociale, materiale, de aspect fizic din partea viitorului sot in masura in care stima sa de sine e destul de afectata…

2. O femeie pana in 35 de ani, minte un barbat ca il iubeste, de cele mai multe ori pentru avantaje materiale (e indragostita de casa lui, de salariul lui, de statutul sau social care o valorizeaza pe ea). Criteriile de aspect fizic in majoritatea cazurilor sunt prezente, adica are pretentia sa arate bine pe langa ca e bogat si realizat social.

Niciodata o femeie materialista nu va recunoaste ca e materialista.
In general femeile materialiste, care renunta la sentiment pentru avantaje materiale sunt femei nevrotice, care vor face nevroza (vor avea migrene inexplicabile din ce in ce mai dese). Unele ajung sa doarma prost, sa aiba insomnii pe la 50-60 de ani, dar vor considera ca e de la nevroza. Altele vor avea scapari de memorie (memoria de scurta durata), tulburari de concentrare, de atentie, vor considera ca e de vina varsta (cand de fapt cauza e lipsa de sentimente, pierderea busolei in viata, care e sentimentul personal).

Unii ajung sa considere Biblia o metafora (semn ca subconstientul lor refuza sa prea responsabilitatea pentru faptul ca se mint pe ei insisi). Cum sa iei Biblia ad-literam cand acolo se vorbeste de Satan taticul minciunii, sunt acuzati cei care cauta umbla numai dupa beneficii materiale si sociale? E mai confortabil sa consideri biblia o metafora…

Altii dimpotriva, ii vedem ca se ingroapa de carti religioase, merg des la biserica, dar de cum ajung acasa i-au la injuraturi familia… Adica itzi batzi femeia si copilul dar de paste mananci pios Pasca… Goana dupa religie, mersul des la biserica ne arata niste oameni care cauta disperati un ajutor, care sunt chinuiti de mustrari de constiinta. Ei nici nu mai realizeaza de ce in caminul lor e iadul. Fiindca de mult, cu zeci de ani in urma au incheiat o relatie de casatorie pe un contract mincinos.

Cine educa femeia sa isi doreasca sa fie mintita frumos? Sa se culce cu un barbat numai cand e indragostita?
Mama ei.
Cine ii arata fetitei cum sa fie femeia o zdreanta in fata barbatului, sau in orice caz dependenta de el emotional, material? Tatal ei.

Cine educa adolescenta sa fie materialista, sa profite material de pe spinarea partenerului? Tatal ei.

Avand in vedere la cat de sifonata iese o femeie in ce priveste increderea in sine dintr-o familie (nu mai dau zonele geografice ca sa nu fiu acuzata de xenofobie) e normal pentru ea sa considere ca nu poate face sex decat daca e iubita si iubeste.

Si barbatii stiu asta, au invatat lectia si anume ca trebuie ori sa minta, ori sa o cumpere material (prin ceea ce-i ofera).
Ca doar nu va inchipuiti ca toti masculii asteapta sa faca sex pana intanesc femeia de care se indragostesc.
Si nici femeia nu asteapta forever barbatul de care se va indragosti. Are suficiente motive sa minta, asa cum am mai aratat mai sus, basca ca are si ea instincte si nevoi primare.

Acum ce vrau sa spun eu? Destrabalati-va? Preacurviti? Inalcati decalogul? Faceti sex fara sa va iubiti?

NU. Vreau sa spun, nu mintiti ca iubiti pentru a face sex. Si cel mai grav, nu faceti copii din sex dupa aceea…
Si asa suntem prea multi…. Daca parintii ar fi constientzi de sine, putini ar mai face copii.
Nici nu doresc sa sugerez ca optinea cea mai buna ar fi calugaria desi unii au recurs la ea.

Referitor la psihoterapie, pilonii casei noastre (ai sanatatii psihice)
sunt
1. Activitatea (job-ul) unde dam energie
2. Relatia bazata pe sentiment real (autentic)
3. Viata sociala (prietenii, nu colegii de servici)
4. Viata personala (hobby-urile).

Cand vine un client la psihoterapie, cu pilonii astia daramati, deprimat, confuz, in pragul nebuniei i se spune sa-si refaca acesti piloni. O constructie lenta, in timp.

Buuun… si daca in timp isi face toti pilonii in afara de pilonul 2 ca nu s-a indragostit nimeni de el, saracul om, sau saraca femeie, sa nu mai faca sex, posibil pana la moarte?
Sa se intoarca inapoi la psihoterapeut, sa devina un dependent de psihoterapie?
Psihoterapia nu e un mod de viata si nici psihoterapeutul nu poate consola clientul pentru frustrarile sale emotionale si sexuale (cum mai vedem prin filme).
Tot asteptand sa rasara partenerul potrivit, un barbat mai poate merge la o prostituata, dar o femeie bine “educata” se poate pomeni nevrozata rau dupa vreo cativa ani de abstinenta sexuala. Si nici nu va sti din ce motive are alte apucaturi (compulsii) decat cele pentru care s-a tratat anterior prin psihoterapie. Sincer, consider ca femeile care isi “respecta educatia” intocmai sunt foarte putine. Dar la psihoterapeut vin tocmai cei rigurosi, copiii-adulti deosebit de constiinciosi.
N-am auzit de nonconformisti sa aiba nevoie de psihoterapie.
Ce poate sa-si sfatuiasca psihoterapeutul pe acesti maturi infantili in asa fel ca sa scape de ei odata pentru totdeauna? Sa nu se foloseasca de ei la nesfarsit pentru ai stoarce de bani?

Le spune ca poate…de la 60 de ani poti sa te casatoresti ca sa nu fii singur pana mori, cu un om educat, care cunoaste respectul de sine, ca te poti indragosti de sufletul celuilalt… Nu va mai fi indragostirea de la 20 de ani, dar iubire poate fi…

Dar pana atunci, daca tot am crescut si de la varsta de 13-14 ani mai avem nevoie si de altceva decat de mancare si somn, se pot face relatii de convenienta (nu de inconvenienta), relatii OK-OK, adica fifty-fifty in care…minune mare, se face si sex.

Relatiile de convenienta au loc intre doi oameni total independenti material, realizati social (sau cel putin pe aceeasi treapta), care se plac fizic, care isi marturisesc asta din primele zile dar si faptul ca mai mult ca sigur nu se vor indragosti unul de altul (cam sti asta din primele zile, atasamentul e una, indragostirea e altceva).
Acesti doi parteneri vor imparti egal chiria, isi vor plati egal masa la restaurant, etc.
Poate vor locui impreuna, poate nu. Dar in orice caz nu vor face copii.
Iata de ce in tari occidentale ca Germania sau Italia scade natalitatea.
Fiindca acolo potentialii parinti nu mai accepta sa faca copii din sex daca nu este dragoste.
Pe parcurs, daca unul din cei doi parteneri ai relatiei de convenienta isi va gasi dragostea vietii sale, foarte bine, pleaca sa incerce marea cu degetul.

Ma mira ca femeile care isi doresc sa fie mintite frumos, se revolta ca ajung sa aiba o casnicie de iad. Ar trebui sa isi imagineze de la inceput ce va ajunge sa faca un barbat frustrat care a mintit-o ca o iubeste pentru sex. Mai ales ca sexul se termina repede. Mult mai repede ca indragostirea.

Cum e mai bine, sa faci sex: ca femeie exploatand financiar partenerul sau ca in occident unde femeia e educata sa devina realizata financiar, social prin propriile forte si nu are neaparata nevoie sa pretinda extra-avantaje pentru ca se culca cu un barbat?
Cum ai sentimentul valorii de sine? Avand valoare prin ceea ce faci cu creeieul tau sau cu altceva?
Se stie ca increderea de sine e data de sentimentul valorii de sine.

Poti sa ai valoare cand iti castigi existenta oferind servicii sexuale? Ai valoarea banilor castigati. Dar banii se spulbera repede, fiindca e nevoie sa acopere permanent un mare gol sufletesc. Cand banii se termina, se termina si sentimentul valorii de sine. Motiv pentru care multe prostituate se refugiaza in droguri sau se sinucid.

Intrebari filozofice:

Daca toate femeile ar face relatii de convenienta (pana si-ar descoperi iubitul) in care sa ofere sex fara alte beneficii, doar pentru placerea lor, si-ar pierde societatea motorul? Nu ar mai fi barbatii motivati sa iasa din grota afara, sa castige bani multi pentru a-si expune masinile, casele, statutul in scopul de a atrage femeia care arata cel mai bine?

Competitia intre masculi si-ar pierde motivatia?
Sa fie asta motivatia masculilor de a acumula cat mai mult pentru a atrage femeia dorita?
Sa fie femeia genetic atrasa de ceea ce ofera masculul d.p.d.v. material si sa nu poata avea un orgasm de calitate cu un mascul aratos dar falit?

Mai departe las pe altii sa filozofeze.

Cine practica inconstient minciuna de sine, accepta tot inconstient sa fie mintit / manipulat de catre celalalt.
Se numeste joc psihologic inconstient.
Ca sa poti citi mincinosul de langa tine, trebuie mai intai sa nu traiesti in minciuna de sine.

Cineva spunea ca in orice femeie se ascunde un suflet de prostituata.
De fapt ce voia sa spuna? Ca femeia nu se poate simti multumita cu sine daca face sex cu un barbat doar pentru ca il place fizic. Asteapta extra-avantaje. Ei bine, cu aceste extra-avantaje vin mai tarziu mari suferinte (abuzuri emotionale, fizice care se rasfrang si asupra copiilor), nu totdeauna, dar aici e cauza.

Daca femeile ar fi educate sa aiba incredere in sine si sa accepte un barbat in aceleasi conditii in care ele sunt acceptate de barbat, fie din atractie fizica, fie din iubire, fie pentru parteneriat reciproc avantajos, relatiile patologice s-ar rari din ce in ce mai mult.

La psihoterapeut vin in majoritatea cazurilor femeile, in “calitate” de victima, fie ca sunt batute de soti, fie abuzate psihic, cu stima de sine praf. Uneori isi mai aduc si copii cu ele, victime tampon intre cei doi.

Victimele sunt totdeauna compatimite de oamenii din popor. Agresorii blamati, li se doreste sa nu le mai moara altii inainte, sa fie executati public, vedem mereu la stiri pe unii intervievati ce le-ar face ei agresorilor, cum i-ar chinui, in ce mod i-ar executa. De fapt asistam la intervievarea altor agresori bucurosi ca li se da posibilitatea de a defula la tv.

Situatia reala e aceea ca victima nu merita compatimire absolut deloc. Fiindca ea plateste extra-avantajele de care s-a bucurat. Beneficiile minciunii se platesc. Cum poti sa intri intr-o relatie mincinoasa fara sa iti dai seama? E imposibil decat daca nu te minti mai intai pe tine. Atunci nu mai ai cum sa recunosti mincinosul din afara.

Psihoterapeutul nici vorba de a compatimi victima. Victima se afla intr-o complicitate perversa cu agresorul ei. Este, daca vreti, o entitate contaminata. Pana nu e decontaminata, nu se poate avea o relatie de la egal la egal cu ea.
Atitudinea normala fata de o victima e aceea de totala neutralitate, de tinere la distanta.

Exista o tagma a salvatorilor de ocazie, care miroase imediat o victima refugiata de langa agresorul ei. Sunt deosebit de amabili in a-si oferi umarul pe care sa planga victima. O atrag la ei prin cultivarea unei dependente afective absolute.
“Vino la mine sa-ti ofer tot ce nu ai primit de la ex-ul” iar victima da fuga la salvatorul de ocazie.
De ce le mai multe ori salvatorii de ocazie sunt agresori camuflati in blana de salvator.
Nu zic, sunt si exceptii, dar salvatorul care da fuga, se grabeste sa prinda victima in brate ca si cum ar cadea de la etaj, in mod sigur e un om care si-a insusit o strategie. Cand il va obosi rolul de salvator va incepe si el sa agreseze…

In concluzie, victima pentru a se redresa nu are nevoie de altcineva care sa o compatimeasca, asta stie ea destul de bine sa faca.

Are nevoie de ghidare, ca in sfarsit sa realizeze ca se complace sa fie victima pentru diverse beneficii, are nevoie sa invete a incheia relatii prin contracte cinstite si sa nu mai astepte extra-avantaje care o transforma in prostituata de ocazie.

Multe prostituate cu ora sunt victimele unor agresori, fie parinti, fie dupa relatii in serie cu diversi agresori.
Si atunci s-au decis ca daca tot e sa sufere in relatiile cu barbatii macar sa faca un ban din asta, fie tarifat pe ora, fie intr-o relatie amanta-amant in care cei doi nu vor locui impreuna si in care el e sponsor iar ea victima care are nevoie de ajutor financiar. In ciuda beneficiului material, ea isi pastreaza conditia de victima, sentimentul de dependenta. Suferinta e compensata partial numai de banii si bunurile primite.

Ideea e ca femeile sunt educate sa fie victime, sa se simta “onorate” in situatia cand sunt cumparate.
Asa cum femeile spun despre barbati, ca “unde e o gaura, ca si sobolanii hop si ei in ea”
s-a ajuns in situatia ca unde e un spatiu locativ cu sau fara Mercedes, hop si o femeie care da tarcoale.
Nu vreau sa fiu sarcastica cu barbatii si sa neglijez sexul frumos, desi impartialitatea e un efort pentru mine…

Ce trebuie sa retina o victima, pentru a nu mai fi victima, e ca nu trebuie sa se lase cumparata. Daca nu permiti agresorului sa te serveasca cu o masa la restaurant, apoi cu o haina scumpa s.a.m.d. il dezarmezi.
Mai tarziu nu-ti poate trasa indicatii, nici critici, nici observatii, nici reprosuri, fiindca nu-i apartii, nu devii posesia lui.

Un barbat prin structura agresor, se apropie din start de femeie cu “daruri” nejustificat de mari, tocmai fiindca stie ca va lovi puternic in ea cat de curand.

Vrei sa nu fi victima? Nu accepta darul.

Societatea noastra e o societate obisnuita sa functioneze prin “daruri”.

Pai sa zicem ca tu ca barbat n-ai femeie. Pana iti gasesti mergi din cand in cand la o prostituata, ca fara sex, te pomenesti depresiv din orice nimc (si parca n-ai accepta mereu o relatie cu orice femeie doar pentru sex, vrei o femeie care sa te mai si unga la suflet nu care numai sa-ti curete teava), dai banul si te simti cu sufletul usor 2-3 saptamani, daca ti-a placut prostituata.

Vrei o mancare, ti-o cumperi pe loc. N-ai femeie cand ai tu chef de femeie ti-o cumperi pe loc, nu-ti pui mintea cu orice nevrotica sa o convingi sa se culce cu tine. Ca daca ea saraca nu stie ce e aia relatie ok-ok, ce, te apuci tu sa-i faci psihoterapie, te-ar rade si cainii de pe strada. Degeaba te-ar place ea fizic, ca daca ea a invatat sa se vanda in anumite conditii, nu ti le spune tie, iar tu n-ai timp sa le afli.

Eclesiastul (renumitorul Solomon) care a cladit templul lui Dumnezeu din Ierusalim, a avut 400 de tiitoare (amante), o fi el cumva in Iad? Nici vorba. E in Rai si inca printe cei dintai. Solomon avea in contract cinsintit cu cele 400 de amante, el primea ce dorea, si ele la fel primeau de la viata ce isi doreau. Daca n-ar fi fost asa, n-ar fi stat in palatele lui. Cand au intrat acolo au stiut pentru ce intra.

Cei care au nevoie de psiholog, au fiindca sunt precum copiii, copii batrani… nu sunt nici oameni morali, nici imorali, sunt copii care nu stiu sa se hraneasca singuri in viata in mod cinstit, unii striga dupa dragoste in locuri unde nu e dragoste, altii striga dupa mancare in locuri unde nu e mancare. Fiind copii nu-si deau seama ca se afla in locuri unde nu are cine sa le dea nici mancare, nici dragoste, nici nevoi trupesti.

Copiii mari, sunt oameni care n-au incetat sa caute dragostea parintilor si in lipsa lor se iubesc pe sine prin altii (egoism) iar pentru ei religia nu e decat un substitut pentru parinti.

In decalog nu scrie ca D-zeu vine sa ne mangaie pe cap sau sa ne bage ceva in traista. Daca ne va iubi, ne va iubi prin oameni. Dragostea lui D-zeu o poti cunoaste daca ai avut norocul sa intalnesti oameni nascuti din D-zeu.
D-zeu ne cere sa-L iubim mai mult ca orice pe lumea asta. De acord, sa-L iubim.

Dragostea de D-zeu trebuie dovedita prin dragostea fata de aproapele tau (fata de nevoiele lui trupesti si sufletesti).
Ca pana la urma D-zeu ramane o fiinta invizibila pentru noi, si cum putem iubi ceva invizibil decat iubind ceea ce a creat?

Dracu ne indeamna pe toti sa facem negustorie cu ambele (cu cele trupesti, prostitutia reala, sau mascata) cu cele sufletesti (dragostea posesiva, conditionata, in care pretinzi ascultare si beneficii fiindca, vezi doamne, tu iubesti).
Satana inseala deopotriva si pe barbat si pe femeie, in asa fel incat nici unul sa nu poata fi fericit (implinit) pentru ca asteapta totdeauna ceva la schimb, sau, oricum, mai mult decat a dat.
Cea mai mare lupta e asta, sa poti sa dai, fara sa te simti pagubit, umilit indiferent de ce ai dat (cu atat mai mult cu cat ai si primit ce ai dat).

Unii psihologi spun, de ce sa-i dau la cersetorul asta 1 leu sau un fornetti, il ajuta 2 minute, dar nu-l invata sa prinda peste. Asa o fi psihologic, dar e o marlanie sa nu-i dai, fiindca ii satura trupul 2 minute dar ii satura sufletul pana a doua zi cand ii va da altul altceva. Asa e scriptul lui.
Psihologul ala marlan, care nu da o bucata de paine unui cersetor, se opreste cumva sa-i faca terapie pe gratis, sau il ia la el acasa, il imbraca, il spala si il hraneste si apoi il terapeutizeaza? NU. Prefera sa nu dea nimic pe o premiza falsa, ca nu-l ajuta sa prinda peste. Cacat!

Dar in orice caz, avem de a face cu oameni atat de saraci in duh, incat pur si simplu asteapta sa innebuneasca la baza piramidei lui Maslow, nu mai urca, pentru ca nu stiu ca viata in anumite momente e compromis…

Pentru numele lui D-zeu, esti femeie, iti place un barbat, culca-te cu el daca si el te place fizic, nu mai astpepta extra-bonusuri, ca odata cu ele vin lucrurile care nu-ti plac (vei fi incolacita de sarpe).
Cand faci sex, faci sex cu pasiune, cand iubesti, iubeste cu pasiune, cand muncesti munceste cu pasiune. Sa nu mai amestecam lucrurile.

Esti barbat, iti place o femeie, culca-te cu ea, daca e matura si normala la cap, daca e copil cu suflet de copil, las-o in plata Domnului, nu fa psihoterapie cu ea ca psihoterapia nu prinde la prosti. Lucrurile intelepte prind la cei intelepti din nastere. O femeie matura stie sa accepte minciuna consimtita, dar bine ar fi spuna fiecare adevarul…

Cei cu minte de copii, nu stiu sa primeasca bomboana decat invelita in minciuna pe care musai sa o creada adevar (asteapta mereu bomboane de la cei din jur, ca si cum ar veni de la parinti lor, bomboane din dragoste).

Sarmanii fara minte, cersetorii, zdrentarosii, nebunii din spitale, nu sunt alteceva decat copii in trup de adulti care nu s-au maturizat, copii batrani care nu au devenit responsabili pentru ei si nevoile lor.
Adultii bizari de langa noi, care iubesc egoist, sunt copii batrani, de obicei copii unici la parinti care nu au impartit bomboanele cu nimeni…
Viata inseamna compromis, dar un comprimis rezonabil.
Adultii cu minte de copil nu stiu sa faca compromisuri.

Un compromis rezonabil e acela in care primesti ce ai dat. Nimic mai mult.

Mantuirea prin Cristos, nu e numai dragoste de D-zeu pentru oameni, e si compromis.
D-zeu face un compromis cu Sine insusi ca sa ne mantuiasca.
Cu atat mai mult noi oamenii trebuie sa facem compromisuri unii cu altii ca sa fim multumiti si fericiti, in adevar, nu in minciuna de sine. Sau sa ne mintim unii pe altii pentru ce, pentru false sentimente, pentru confort material.

Ce as putea sa urez celor rusinosi, pudibonzi, care au familiii din interes si copii din sex dar se considera morali ca vezi Doamne, isi fac datoria de parinti (posesivi), stau unii langa altii desi nu se iubesc …ne spun noua ca stau in relatie pentru copii, sunt morali…
Ce as putea sa le urez? Am o singura urare. Sa innebuniti bine! Sa mergeti pe la psihologi, apoi pe la psihiatri, sa colindati manastirile! Si in cele din urma batrani, cu ochii tulburi de suferinta (egoista, ba ca nu v-au ascultat copii, ba ca n-ati fost ce va-ti dorit in viata etc), sa va intrebati mereu, oare de ce ne-am mai nascut si n-am murit la nastere?

Si in toate acestea, unde a fost dragostea de D-zeu, de sine, de semeni? Doar dezamagire, egoism, pretentii de la altii si neputinta de a da nimic.

Cand dai sex ca femeie, multumeste-te sa primesti sex. Asa e onorabil.
Cand oferi sentimente, e normal sa pretinzi sentimente, daca nu le primesti, te retragi, ca sa nu suferi, e iarasi onorabil.
Dar nu e normal ca femeie sa pretinzi sentimente, pentru ca oferi doar sex, sau pt ca produci un copil barbatului caruia ii oferi sex. Sau si mai rau, sa pretinzi beneficii materiale (prostitutie mascata).

Prin tarile germanice, femeia a cam invatat lectia asta. De ce nu si femeia latina, balcanica? Nu cred ca in tarile latine femeia are mai putin creier decat femeia germanica. Doar educatie gresita.
Nu e patetic sa tot ascultam expresii de genul “m-a folosit” “eu nu fac sex, eu fac doar dragoste”, extraordinar, de cand?
Cum isi intind singure latul in care se vor prinde mai tarziu!

Da, asa a fost in biserica primara. Succesul ei a fost extrem de limitat.
In ce priveste nevoile primare, avem un Guru Bivolaru care serveste false motivatii pentru niste sarmani la minte care isi impart totul (urina, sexul, si restul, ei stiu ce)

Pai ce, avem nevoie de Guru Bivolaru sa ne satisfacem nevoile primare? Sa ne spele unu si altu creieru oferindu-ne diverse scuze de iubire “absoluta”?

Compromisul e compromis si cu asta basta, nu se confunda cu iubirea sau neiubirea, e intelegere si acceptare fata de tine si altcineva pentru o anumita nevoie.
A face un compromis pentru tine si altcineva e o dovada de intelegere. Iar intelegerea e una din componentele iubirii de oameni.

Iubirea totusi nu e compromis nici promiscuitate de turma.
***********

Categoria nobila a seducatorilor

Exista o categorie nobila de negustori de oameni, de obicei barbati, seducatori care isi cumpara victima (femeie) prin comportamentul lor nobil. Chiar daca prin structura respectivul nu e un agresor, e suficient de educat si atat de nobil incat sa lase intacta increderea in sine a victimei, ba chiar o lasa sa plece de la el cand situatia devine insuportabila pentru ea .
El stie de la inceput ca ceea ce o atrage la el e comportamentul nobil, manierat, statutul sau social, confortul material pe care l-ar putea oferi copiilor ei.
Acest tip de femeie victima, care accepta sa stea langa un barbat pentru beneficii nu doar materiale ci si psihice pana la urma, ea avand un confort psihic datorita comportamentului ales al barbatului, e tipul de femeie vanator de averi, care a crescut intr-o familie materialista dar cu parinti manierati, cu un comportament ales, atat intre ei cat si fata de ea pe cand era copil.

Una din motivatiile pentru care seducatorii se realizeaza deosebit in viata, atat social cat si material, nu e numai faptul ca se iubesc pe sine, au respect de sine, isi planifica viitorul in cele mai mici detalii, dar au in atentie si posibilitatea de a-si forma o familie cu cu femeiea dorita, o femeie frumoasa, pe care o pot iubi, care-i poate satisface sexual la cote maxime, pentru ca arata bine. Femeia se sacrifica pe sine si sentimentele sale pentru o colivie de aur dar si cu gandul ca progeniturile ei sa nu duca lipsa de nimic in plan material.

Seducatorii nobili, sunt de fapt oameni cu trasaturi de stapan, fiind deosebit de abili, buni psihologi, ei nu se manifesta ca dictatori, ca stapani in familia lor.
Nici la firma unde o conduc nu se manifesta brutal, dictatorial, cei din jurul lor nu isi dau seama ca au de a face cu un stapan care desi pare ca nu priveste, observa din mers tot ce trebuie eliminat ca necorespunzator. Etc, etc.

Seducatorul are avantajul social, material, victima sa nu.
Victima cauta niste beneficii, seducatorul alte beneficii. Aceste beneficii nu coincid.
Victima cauta confort material, valorizare morala, seducatorul cauta posibilitatea de a se indragosti in primul rand iubind exteriorul, infatisarea, apoi cauta placerea sexuala.

Acesti seducatori divorteaza cand aspectul fizic al femeii se degradeaza. La orice varsta ei isi permit financiar alta femeie, alta victima.
Cum a fost cu miliardarul ala insurat la 90 de ani si mort intr-un an de prea multa placere?

Sunt barbati care se realizeaza in occident social si material, dar nu la un nivel acceptabil pentru a-si permite o femeie din zona.

Ei revin in tara unde potentialul lor finainciar e suficient pentru femeia de aici, mai ales ca e si educata sa fie cumparata.

Educatia asta de a te simti “onorat” ca ti se atribuie un pret, ca trebuie sa fii cumparat pentru a se putea bucura cineva de tine, vine din vechime, de pe vremea negustorilor de sclavi.

De asemnea nu cred ca relatiile ok-ok si dezgustul de a te lasa cumparat au aparut intamplator in tarile germanice.
Istoric, nu-mi aduc aminte ca oamenii din triburile germanice sa fi fost vreodata vanduti ca sclavi. Chiar victoriile legiunilor romane asupra lor durau 1-2-3 ani, motiv pentru care limbile germanice nu sunt latinizate. Nu gasim in ele cuvinte cu radacina latina ca in engleza de exemplu.

Mentalitatea de sclav, de a cumpara si de a te lasa cumparat vine asadar din timpuri foarte vechi. Face parte din script, din scenariul de viata al unor popoare.

Cum spune Eclesiastul “si am vazut un om stapanind peste un alt om, doar ca sa il nenoroceasca”.

Culmea e ca in timp omul nenorocit s-a adaptat, a devenit pervers fata de sine insusi si se minte pe sine ca situatia de a fi cumparat e onorabila, daca ai niste beneficii.

Pentru a face o relatie ok-ok, pe o perioada mai lunga sau mai scurta de timp din definitie se deduce ca trebuie sa fi tu ok.

Ce inseamna sa fi ok:
1. Increderea in sine solida, ai bani suficienti, ai un statut social care te multumeste
2. Ai dependentele rezolvate
- sti sa deosebesti atasamentul de iubire, si iubirea de indragostire, nu devii dependent pentru ca ai nevoie sa te atasezi
- nu ai nevoie sa te atasezi de lucruri, de oameni, de locuri pentru a suplini lipsa sentimentului pentru sine
(cu atat mai putin sa te atasezi de locuri sau oameni care nu iti plac, doar asa din lipsa de altceva mai bun)
- afectiunea parintilor pentru tine nu mai inseamna nimic, e ceva de mult uitat si nu ai nevoie de substitut de parinti de nici un fel.

In momentul in care vezi o relatie ok-ok, de convenienta, ca definitiva, inseamna ca deja e altceva, e dependenta. Ai nevoie de persoana respectiva pentru ca in momentul in care ea ar dori sa plece din relatie, ai paraliza.

Oamenii slabi, cu sentimentul fata de sine praf, fac infinite confuzii.
Confunda mila cu iubirea. Mustrarile de constiinta cu moralitatea. Nu pot iubi real. Mai intai rup picioarele la un caine, dupa care li se face mila de el si isi spun uite ce baiat bun sunt eu, dintr-o data am inceput sa iubesc cainele la care i-am rupt picioarele. s.a.m.d.

O relatie ok-ok nu e pe viata, doar relatiile cu sentiment reciproc ar trebui sa fie pe viata.
Dar evident ca atunci cand parasesti o relatie ok-ok ramai prieten, cu posibilitatea de revenire in relatie daca celalalt e disponibil, cei doi de fapt sunt unul pentru celalalt un refugiu. Cei doi nu au o relatie sado-masochista. Sunt un fel de frati de cruce.
Nu sunt amanti desi fac sex, pentru ca…se plac fizic. Amantii stau in relatie pentru ca unul profita material, celalalt sexual.
Intr-o relatie ok-ok fiecare “profita” unul de pe calalalt in dublu sens si egal. Cand balanta cade intr-o parte, inseamna ca nu mai e relatie ok-ok. Si de obicei bunurile nu devin comune, dar pot fi folosite cu acordul celuilalt, iar banii sunt fifty-fifty. Ajutorul financiar nu se exclude, ca intre prieteni, dar se restituie datoria.
E ceva greu de inteles pentru mentalitatea romaneasca.

O relatie ok-ok se bazeaza pe adevar, spune adevarul si adevarul te va face liber. Asa, cei doi din relatia ok-ok vor dormi bine unul langa celalalt. Cand minti, incepi sa adormi din ce in ce mai greu. Vin durerile de cap, migrene inexplicabile…certurile, si chiar crimele.

Mai vezi si pe la occidentali scene conjugale, dar cam pe la periferie. Si mai ales printre emigranti.

Odata cu cresterea nivelului de trai, prostitutia mascata care o practica femeile asa zis materialiste in tarile sarace, nu prea mai are succes. Nu vad de ce un barbat cu 2-3 mii de euro salar ar face o relatie mincinoasa cu o femeie cand isi permite oricand o prostituata.
Circul din familiile sarace, tocmai asta are la baza, barbati saraci, needucati, slabi de inger care s-au casatorit cu o femeie pentru ca nu si-au permis o prostituata pana sa intalneasca o femeie de care sa se indragosteasca. Pe parcurusul relatiei tot de frica de a nu fi parasiti au permis femeii sa faca si un copil, asa de hatarul ei. Dar nu ca si-ar fi dorit ei copii.
Un barbat nu-si doreste copii decat de la femeia pe care o iubeste.
Stapanul nobil care vrea sa-si inmulteasca neamul o face tot cu o femeie bine aleasa de el.
Complicata e viata, dar menirea psihologiei tocmai asta e, de a o face inteleasa si pentru cei carora nu le convin anumite adevaruri.

Pareri…

Sa minti o femeie ca sa te poti culca cu ea, e jenant.

Dar sa minti un barbat ca il iubesti ca sa poti face un copil cu el e monstruos. Sa nu ramai singura la batranete…

Pana unde poate merge dorinta de replicare, de inmultire, o fi omul ca un virus? Omul nu are numai instincte de animal dar si dorinta de replicare ca virusurile? Dorinta in afara oricarui sentiment, pana acolo incat sa te minti pe tine ca ai sentiment ca sa obtii mijlocul de replicare?

Va dati seama cum reactioneaza subconstientul unor barbati inselati astfel de femeia-virus? Virusati, exploatati, deveniti tati fiindca n-au avut forta sa spuna nu…familii de alcoolici, frustrari, batai, scandaluri, suna binecunoscut. Dar explicatiile? S-au pierdut pe drum.

In relatiile astea unde ea atrage prin sex si el prin material, se face un troc.

Pana la urma cei doi fac troc si cu sentimentele (iubirea posesiva, egoista).

Totusi de ce functioneaza atat de bine acest troc? Mai ales cel initial, sex-material.

Mi-am adus aminte de o fraza a Anei Pauker: “boul merge dupa carul cu fan”. Idem vaca. Doar fanul variaza putin.

Cred ca din cauza asta functioneaza atat de bine, e vorba de o “foame” incontrolabila. Cine o foloseste nu da gres, dar pe urma e bine sa sti cum sa eviti consecintele.

In relatia asta de troc, atat “boul” cat si “vaca” se dispretuiesc (in secret) pentru ca unul tragea carul iar celalalt venea tare din urma.

La finalul unei relatii de troc, vine scadenta, bilantul, atunci sa te feresti.

Si cine sufera psihic de fapt? Eu cred ca ea, pentru ca el, seducatorul nobil datorita statutului sau material si social stie ca, isi poate alege mereu alta femeie. El nici nu sufera spiritual, pentru ca nicicand nu are sentimente ci numai dorinte, care si le poate satisface corespunzator. Bilantul, aici, in lumea asta vine pentru ea, nicidecum pentru el. Pentru el bilantul poate fi in alta parte. Si poate si pentru ea.

El nu sufera, pentru ca si-a cumparat posibilitatea de a se indragosti. Poate chiar sa si iubeasca.
Ea insa da, sufera. Va suferi din ce in ce mai mult, si va cere din ce in ce mai mult material de la el ca sa compenseze. Atentii peste atentii, istericale peste istericale.

O metoda eficienta prin care seducatorii isi tin victima captiva in relatie e graviditatea continua. De la 3 copii in sus ea nu mai pleaca la altul.
Al doilea copil sa vina inainte de botezul primului copil si tot asa.
La fel procedeaza si capii de familii indoctrinati prin diverse secte religioase (dar constient au motivatii religioase).

De ex. se zice ca la schizofrenie sunt mai predispusi cei inalti si slabi, iar la psihoza maniacala (bipolara) cei scunzi si grasi.

Tot asa ma gandesc ca un barbat inalt, bine facut e mai degraba agresor fizic (isi convinge consoarta cu o laba de urs fara alte strategii).

Dar barbatii mai scunzi, care se vad lipsiti de mijloace de riposta in fata femeii isi dezvolta tot felul de strategii psihologice de a incolaci victima. Cred ca agresorii psihici sunt mai degraba barbati scunzi sau slabi fizic.

Nu ma simt un om ok, dar asta nu ma impiedica sa pun degetul pe rana. Cat despre sentimentele patologice ale unora e bine din cand in cand sa fie “ofensate”.

Multi am auzit de “curve religioase” (daca voi gasiti alta expresie mai fiiii..hinaaa, pacatul meu sa fie), fete virgine carora nu le permite religia sa faca sex decat dupa ce spun da in fata altarului. Nu stiu cum se face ca de multe ori se intampla ca “fericitul” ales sa fie de fapt un sponsor material al mironositei. Sau fete virgine, deosebit de morale, care isi vand virginitatea. O fi religia prilej de frumusete, virginitatea de diamant, sincer nu realizez. Tot ce realizez insa e manipularea, modul in care sunt speculate diverse “calitati” cu care vine viitoarea victima in fata viitorului agresor. Nici macar lumea buna nu scapa asa ieftin din casatorii sau relatii legate prin contracte mincinoase. Ca nu se termina ca in filmele de groaza, de acord, educatia, sistemul nervos mai puternic ii ajuta pe cei doi sa nu devina staruri OTV. Totusi mai sunt exemple din lumea buna care nu-si pot reprima exhibitionismul.

“Daca credeam ca pot , intr-o sedinta de terapie, sa tai intregul deget in loc sa chiuretez cu migala, zi dupa zi o batatura adanca, as fi facut-o, dar mi-am dat seama ca s-ar fi putut molipsi celalalt deget. SI celalalt, si celalalt…” – asa cred si eu, dureaza, cu pasi mici…dar siguri.

Daca traiesti intr-o societate unde ai de a face numai cu inconstienti si inconstiente, unde negustoria necinstita e la ordinea zilei, sa inteleg ca trebuie sa emigrez? Daca emigrez si ma pomenesc si acolo inconjurat de negustorese? Ce fac, ma intorc inapoi sa cumpar ca e piata mai accesibila?
Nu exista nici o modalitate de a explica inconstientei, inconstientului ca il poti cumpara cinstit?
Ca pana la urma trebuie sa iti vinzi marfa, inca nu am devenit ingeri fara sex!

p.s. intr-o relatie fara sentiment autentic, orice primesti material e cumparare, iar ceea ce primesti dupa ce te-ai revoltat e mita de impacare a agresorului fata de victima. De aceea in relatiile ok-ok nu ai voie sa primesti decat dupa ce relatia s-a cimentat prin sentiment, daca sentimentul nu apare, nu primesti nimic. Onoare nemteasca! Dar nu la toti!
De la o floare pana la un jeep (sau salupa) e cale lunga!

Stiu femei care dupa ce si-au facut terapia asta tranzactionala, la modul dur, evident ca si-au vomat multe, au divortat si ani de zile nici macar relatii ok-ok nu au mai putut sa aiba, ba unele chiar au emigrat.
Paradoxul e ca tocmai cel traumatizat(a) ar avea nevoie de relatii ok-ok dar tocmai cei traumatizati nu le pot face. Cel putin nu inca multa vreme mai ales in cazul femeilor care sunt cel mai adesea vitctime si sufera. Dar e necesara depasirea conditiei de victima, ca doar n-o sa devina client perpetuu la terapeut.

ALTA PARERE:

Eu personal nu vaz nici un plezir in onoarea nemteasca atata vreme cat exista asternuturi din satin, parfumuri frantuzesti, sampanie si multe altele.

Eu vad niste societati unde se tranzactionalizeaza mai bine ca la noi. Fara cruciade (a fost una, WWII).

Dupa terapie AT unii (de fapt unele) raman blocati pe placa cu “sentimentele”. Daca nu are nimeni sentimente fata de ei, cum vor ei, si ei idem, se retrag in turnul de fildes. Am mai spus ca viata inseamna compromis, dar sa-l stim de la inceput care e.
Si oricum cine vrea sa vaneze in societatea omeneasca ca in jungla sfarseste in groapa cu lei.

Mi se pare de gluma ca din negustor de sex si sentimente, de iluzii materiale sa devii dintr-o data trufanda sentimentala autentica.

Mai e riscul dupa AT-uri incomplete pentru unii (mai ales unele) sa se lupte cu paranoia, toti sunt negustori necinstiti. Peste tot doar persoane care vor sa te insele. Nu mai cred in nimeni.

Nu asta e scopul AT, sa devii paranoic, sau fecioara Maria (chiar si fara himenul refacut…)

Cu nemtii ai dreptate. Daca nu veneau americanii peste ei sa-i tranzactionalizeze (fara Eric Berne) astazi eram inapoi in sclavagism combinat cu exterminare. Sau poate era mai bine asa? Scapam de aglomerari umane, incalzire globala…dar nu mai eram aici sa ne dam cu parerea.

Cateodata e bine ca unii sa faca niste cruciade, cand situatia devine catastrofala. Asa cum au facut americanii in WWII.

Sa ne intoarcem la topic

Pana la urma de ce se minte? Simplu. Cateva motive.
1. Barbatii vor sa faca sex, cat mai repede, cu cat mai multe femei pana la sfarsitul vietii (dar in acelasi timp au si ei nevoie de sentiment, sa iubeasca si sa fie iubiti).
2. Femeile vor sa faca copii (nu conteaza, din sex, din dragoste, dar sa-i faca). In acelasi timp vor sa fie iubite de soti si sa isi iubeasca sotii.
3. Nimeni nu vrea sa ramana singur. Chiar in conditiile in care nu iubeste sau nu e iubit.

Daca aceste trei trebuinte primeaza inaintea sentimentelor, (nevoia de a face copii, de a face sex, de a nu fi singur, de a fi intretinut(a) material inseamna ca avem de a face cu un om slab ca structura.

3 motive foarte puternice pentru a minti, pentru a incheia o relatie (casatorie) avand la baza o trebuinta, o dependenta si nici decum sentiment autentic.
Sunt femei care nici nu isi doresc un copil dar vad in aceasta oportunitate o ocazie de a fi intretinute material de sotul caruia ii face un copil. Din start cu o asemenea alegere se renunta la fericire.

Pana unde merge instinctul femeii de a avea copii? Pana la capat. Instinctul e un program care se executa in orice conditii.
Instinctul de a face copii al femeii nu tine de ratiune. Daca o intrebi de ce vrea sa faca “copilashi” nu stie sa spuna.
Chiar daca femeia are infirmitati fizice, psihice, faptul ca stie ca le va transmite copiilor ei nu anuleaza dorinta pentru a avea copilashi infirmi sau retardati mintal.

De exemplu femeile care sufera de ambliopie (orbire partiala datorita unor boli congenitale, majoritatea genetice, ochii sunt parte a sistemului nervos iar afectiunile genetice ale sistemului nervos se transmit totdeauna) stiu 100% ca vor avea copii cu probleme grave de vedere, care vor indura acelasi calvar ca si ele. Nu conteaza, ele vor copii.

Manipularea inconstienta, sau cvasiconstienta e de fapt viclenia.
Pentru a-si satisface instinctele omul poate recurge la orice siretenie. La orice inselatorie. La orie amagire.
E capabil de santaj sentimental. De troc cu sentimentele proprii (iubirea conditionata).

Dupa o anumita varsta dorinta de a avea copii se transforma in disperare. Femeia e capabila de orice pentru a manipula un barbat ca sa aibe un copil. Barbatul respectiv trebuie sa indeplineasca cateva criterii esentiale: sa aiba venit acceptabil, adapost pentru familie si sa nu aiba vicii care ar putea lipsi copilashii de banii necesari hranei.

Femeia-instinct cauta barbatul-unealta-obiect-insamantator pentru a zamisli roboteii necesari lucrului in ture 12/24, e chiar necesar, fabricile capitaliste se inmultesc serios in ultimii ani.
*************
Cand devii sclavul instinctelor, cand renunti sa mai fi guvernat de sentiment devii robotel. Marioneta.
O marioneta cauta alta marioneta.
Oamenii marioneta nu se pot “citi” unul pe celalalt, pentru ca ambii sunt inconstienti de viata lor. Nu au busola interna (sentimentul).
Dar omul care nu se lasa guvernat de instincte, ci numai de sentimentul din el, simte marionetele de la o posta.
Daca nu are morala, el poate manipula marionetele, le poate ademeni pe principiul “boul merge dupa carul cu fan”.
Oamenii marioneta sunt oamenii care pot fi manipulati extrem de usor. Odata ce manipulatorul le depisteaza dependentele, instinctele care-i domina i-i poate plimba cu momeala in undita pe orinde doreste atat timp cat doreste.
Omul constient de sine manipuleaza constient.

Marionetele se manipuleaza incostient una pe alta. Cel mai fascinant e sa observi doua marionete care se manipuleaza una pe alta pentru a-si satisface niste beneficii de genul “frica de singuratate”, “nevoia de sex”, “nevoia de a avea cu cine creste copilul” “nevoia de locuinta”. Fiecare partener e convins ca celalalt partener are sentimente penru el, pentru copil, dar de fapt nimeni nu are sentiment pentru nimeni. Ei joaca niste roluri. Frecvent au scapari din rol, din cauza ca neavand sentiment nu pot fi atenti unul la nevoile sufletesti ale celuilalt (sunt atenti doar la nevoile trupesti). Ei joaca rolul dar fals, grosolan, din ce in ce mai greu. Din cauza asta apar frustrari care se acumuleaza. Copiii nu inteleg nimic din atitudinea parintilor marioneta. Cu timpul, de-a lungul anilor se pot dezvolta niste patologii psihiatrice de toata frumusetea.
Toate patologiile psihiatrice dezvolate pe parcursul vietii, au la baza lipsa de iubire, minciuna (constienta sau inconstienta) de sine si a celor din jur.
Cu cat relatia dintre cei doi parinti-instinct devine mai insuportabila, cu atat copii sunt traumatizati mai rau.
Daca copilul are structura psihica foarte slaba, pot apare copii cu schizofrenie la varste extrem de mici (la 5 ani de exemplu). Functiile psihice la varsta de 3-4-5-6 ani sunt slab consolidate. Ce se poate intampla cu un copil slab, care e batut, legat in lanturi, infometat, etc? Parintii deja grav bolnavi psihic, chiar daca fac copii normali (dar care totusi au o structura slaba) ii vor imbolnavi grav pana la pubertate.

Asadar femeile mint (cand mint) ca isi iubesc partenerul, ca sa faca copii cu el, sau sa aiba beneficii materiale, +- morale.
Barbatii mint ca iubesc mai totdeauna pentru beneficii sexuale sau din frica de singuratate (care vine tot de la mamica lor).

Totusi femeile care mint ca iubesc pentru a avea copii se justifica fata de sine ca ele doresc sa isi asume responsabilitatea cresterii unui copil pe cand barbatul (mintit) nu vrea sa isi asume aceasta responsabilitate.
De fapt majoritatea femeilor care mint ca iubesc un barbat pentru a avea un copil de la el isi iubesc copilul posesiv sau deloc. Ele satisfac nevoile materiale ale copilului si se hranesc cu afectiunea primita de la copil (dezvolta o relatie de dependta bolnavicioasa cu copilul pe care il seaca, il transforma intr-o conserva goala afectiv). Cand dispare mama copilul inebuneste de plans – rezultatul dependentei.

Calea de mijloc e ca ambii parinti trebuie sa isi asume responsabilitatea cresterii copilului, dar sa nu intretina o relatie sado-masochista unul cu celalalt in care copilul sa devina paratrasnet. Cand exista relatie sado-masochista, cei doi au nevoie de terapie.

Nu intotdeauna se leaga toate elementele acestui scenariu. Cunosc femei ( crescute in familii total fara sentiment real intre toti membrii familiei), care au facut copil manate de instinctul de perpetuare al speciei, dar care nu i-au crescut dependenti afectiv de ele. Acei copii isi iubeau mamele ( acum ce dragoste era, nu stiu sa spun), insa dependenta afectiva nu aveau. Nu urlau cand mamele lor plecau de langa ei, puteau inca de la varste mici sa plece timp mai lung de langa mame, si totodata sa para asta foarte natural, apoi, tot ei sa spuna ca le e dor de mama si sa se reintoarca absolut natural langa ea. Copii care se integrau rapid in orice societate, nu plangeau la gradinita, la scoala, si care se descurcau de mici rapid.Si ma refer la varste de 2-6 ani. Acolo ce scenarii ar mai fi? Daca stim clar ca acei copii au fost adusi pe lume din satisfactia mamei de a perpetua specia, atunci cum de demonstrau asa o mare independenta afectiva? Cred ca asta pledeaza pentru faptul ca scriptul nu este infailibil…

E vorba de mame cu o structura puternica (structura puternica e cea care tinde totdeauna spre adevar nu spre trebuinte, ce e adevarul? adevarul e sentimentul din tine, pentru tine si pentru cei din jur, sentiment neconditionat de nimic).

Din mame (femei) puternice, se nasc barbati puternici. Odata prin structura si in al doilea rand prin educatia care o primesc. O femeie puternica, chiar daca ar infia un copil cu o structura slaba tot ar scoate ceva din el.

Din mame nevrotice se nasc barbati papa-lapte sau, barbati care manipuleaza femeile nevrotice sau sunt manipulati de catre femeile nevrotice. Si asa se inchide cercul nevrotic sex-umilinta-bataie-sex de impacare. Se cheama “pasiune” latina, sau ca iti curge sange fierbinte prin vene. Te aprinzi repede. Toleranta la frustrare e mica iar trebuintele trebuie satisfacute repede.

Paradoxul relatiilor OK – OK in care cei doi nu sunt indragostiti

Intr-o relatie ok – ok fara indragostire e nevoie de ceva mai mult altruism. E nevoie ca si intr-o relatie de iubire reciproca sa fi atent la nevoile celuilalt. Fara recompense. Educatia de “prostituata” pe care multe femei o primesc in familie exclude din start posibilitatea unei relatii ok – ok fara implicatii emotionale prea mari..

Totusi, daca pentru a face sex pana la urma poti ajunge la conventia ca nu e necesar sa minti ca iubesti cum ramane cu procrearea? Cei doi se plac, fac sex, dar nu se mint ca se iubesc. Specia vrea sa supravietuiasca. Din relatii ok – ok fara sentiment numai cu sex si altruism natura ramane frustrata.
Cei doi, raman in relatie ok – ok, vremea trece, instinctul de a face copii al femeii ramane nesatisfacut. Situatie destul de insuportabila pentru ea.

Daca pantru a face sex nu e neaparata nevoie sa minti ca iubesti, (exclud situatiile de cumparare directa sau mascata) totusi pentru ca femeia sa isi satisfaca instinctul de a avea copii cu un barbat TREBUIE sa minta ca il iubeste. Altfel nu are sens dorinta ei de a avea un copil. Sexul fara iubire mai merge, dar aparitia unui copil fara iubire intre parteneri? Ce ar putea ea sa-i spuna barbatului ca sa justifice dorinta ei de a face un copil si totodata sa nu-l piarda ca suport pentru cresterea copilului? Ii spune ca il iubeste, chiar daca nu il iubeste. E inceputul “hipnozei” de cuplu. E momentul cand femeia incepe sa joace rolul care si l-a impus cu scapari care il vor agresa pe barbat tot mai mult in cazul in care nici el nu are sentimente pentru partenera. Criza cuplului de la 7 ani, isi are de fapt originea in faptul ca unul din cei doi a mintit la inceput ca sa isi satisfaca instinctele prin celalalt.

O relatie ok-ok sterila e destul de trista pentru o femeie ajunsa la 50 de ani, care nu are cariera, nu are satisfactii personale, nu are hobby-uri (pana la urma copilul e un hobby pentru ea, pentru unele un hobby pe viata).

Ceea ce propune AT-ul prin relatii OK-OK fara implicatii sentimentale se aseamana cu un fel de slujire la doi stapani.
Cei doi trebuie sa fie oameni foarte puternici ca structura pentru a scoate din ecuatie toti parametrii care ar trebui sa existe in mod normal intr-o relatie bazata pe indragostire reciproca.
Cum sunt compensati la noi (si nu numai la noi) acesti parametri se vede, prin “cumparare” la greu. Vedem peste tot felurite cupluri cum se dau in spectacol.
Oamenii puternici nu au nevoie nici sa se cumpere unul pe celalalt nici sa se dea in spectacol.
Educatia de “prostituata” e pentru femei slabe. Atat de slabe, incat nici macar sa se prostitueze pe fatza nu pot. Se prostitueaza mascat, prin manipulare…

Meseria de prostituata versus meseria de excrocare sentimentala si sexuala

Odata imi spunea o adolescenta fugita de acasa care agata barbati in scopuri matrimoniale din occident:
“sa vina ei aici la mine (in Romania), ca apoi joaca cum le cant eu”
“Ce inseamna asta?” am intrebat eu.
“Inseamna ca ei vin aici pentru ca eu le spun ca-i plac si ca vreau sa fiu iubita lor, iar dupa ce vin 2-3 luni imi cumpara haine, ma plimba la mare la munte si imi lasa si niste bani de buzunar” – imi spune ea
“Bun si pe urma?” intreb eu
“Pe urma le dau papucii, nu le mai raspund la telefon, nu le mai deschid usa!”

Iata ce educatie din familie are fata respectiva. Avea atunci 22 de ani, nu-si suporta parintii si a fugit de acasa cu scriptul dupa ea, evident, o ducea bine, garsoniera de lux inchiriata, haine si cateva mii de dolari la banca.

Si ce e mai important, nu se simtea tarfa sau prostituata. Ca si fetele care fac video chat de exemplu.
Constiinta ei era hranita din razbunare asupra barbatilor.

Realitatea e ca nici nu era prostituata. Meseria ei era de “excroc sentimental”.

Asa cum meseria de video chat pe care o practica multe fete din Bucuresti pe cateva sute de euro pe luna nu e prostitutie, se numeste “excrocherie sexuala”, frustrare de ambele parti, “munca” fara satisfactii morale.

Spre deosebire de femeile care traiesc pe spinarea sponsorilor, spre deosebire de “excroacele sentimentale” sau “excroacele sexuale” prostituatele sunt negustorese cinstite. Negustoria lor e la vedere, termenii contractului sunt clari din start. Fiecare primeste ce isi doreste. Barbatul sex, ea bani.
Multe prostituate au si copii, si chiar un mascul parazit in intretinere, care minte ca le iubeste.
Iata cum clientii prostituatelor contribuie financiar ca “tati de o ora” pentru copiii prostituatelor.
Concluzia ar fi ca natura isi face treaba, pe orice cale in asa fel ca specia sa supravietuiasca.

Din cate stiu, unele (cam toate) femei care s-au terapeutizat prin AT (absolvente de psihologie) si erau casatorite au divortat, apoi au ramas multa vreme singure (se luptau inca cu scriptul de “prostituata”, sa mai incerce sa se vanda sau nu, le venea al naibi de greu sa se ofere asa pe degeaba, doar pentru ca s-au indragostit ele de el).
Plus ca fiind inca tinere mai sperau sa gaseasca pe cineva de care sa se indragosteasca dar care sa nu le minta ca le iubeste. Simteau ca inca prezinta interes si un aspect/infatisare de care se poate indragosti cineva. Si cum femeia mioritica are rabdare multa, au devenit madone. Sa le mai picteze cineva lipsea.

Sistemul de valori axat pe “sex;money;indragostire pentru tine” e greu de scos din cap cand e atat de usor sa profiti daca te-ai nascut cu moneda de schimb in chiloti. Iar femeia se naste cu aceasta moneda de schimb, sexul, de care nu ezita sa se foloseasca pentru a atrage barbatul care o satisface ca aspect si d.p.d.v. financiar. Sexul e folosit de fapt ca un santaj de catre femeie. Barbatul care e sarac, nu prea are moneda de schimb, nu poate sa-si impuna “alegerile”, de multe ori accepta pe cea care il accepta. In adolescenta, la liceu, se mai poate, dar dupa 30 de ani, intervine negustoria pe fata. Repet, exista exceptii.

Aici e veriga slaba.

Cine are rabdare mai multa, isi alege partenerul in asa fel ca sa se poata indragosti de el.
Cum femeia are rabdare mai multa si sta mai bine cu toleranta la frustrare sexuala, ea isi alege un barbat de care sa se poata indragosti. Din cauza asta poti vedea pe strazi multe cupluri unde ea e urata si indragostita de el care e frumos si sarac. Fiind sarac el, i se pare mai avantajos economic sa stea langa o urata decat singur si la mana prostituatelor pana o apare zana lui. Fetele frumoase sunt rar accesibile unui barbat sarac fie el si frumos. Si atunci, pana “frumosul” acumuleaza capital, isi face treaba cu urata (pe care o minte ca o iubeste). Desigur, de-a lungul relatiei, “frumosul” are scapari.
Urata incepe sa sufere. Si ajunge la terapeut, afla prin AT ca “frumosul” nu o iubeste. Imediat educatia de “prostituata” ii amaraste sufletul, “cum, m-a folosit? m-a mintit atatia ani? m-a folosit dar nu m-a platit” etc. Firesc, urmeaza divortul, rumegarea deceptiilor, etc.

Acum, din unghiul barbatului, cum se vede problema.
Esti sarac dar tanar, te-ai indragostit, casatoria cat mai urgenta e cel mai intelept lucru. 2-3 copii “cimenteaza” relatia, “iubita” are ocupatie si e mai greu sa o “fure” altul mai bogat. Mai ales ca poate se si ingrasa.
Mai tarziu, pozitia sociala, proprietatea imobiliara, masina, fac din barbat “irezistibil” pentru unele femei(sunt si exceptii, dar eu nu m-as baza pe ele in Romania) chiar daca e chel si cu burta. Fara cariera solida, fara un venit bun, barbatul negustor nu are ce cauta pe piata feminina daca vrea neaparat sa-si aleaga o femeie de care se poate indragosti. Altfel, barbatul trecut de prima tinerete va ajunge tot cu “urata” pentru sex.

Ce se intampla in societatile capitaliste unde barbatul are salar mare
Femeia s-a masculinizat, vezi Germania. Prostituatele fiind ieftine, nu mai merge santajul sexual prin diverse pretexte (virginitate, religioase). In occident femeia a vazut ca nu e alta cale decat sa se bazeze pe ea. E preocupata de cariera personala, face sex de placere daca are chef, nu se simte folosita. Femeile neatractive dar chinuite de instinctul procreerii, isi procura material de insamantare de la banci de sperma, fac un copil, sau nici nu le mai intereseaza daca masculul cu care isi doresc sa aibe un copil vrea sa mai fie langa ele dupa. Statul plateste, si plateste bine, multi ani. Societatea are nevoie de oameni noi totusi.
Si uite asa, banul si educatia a redus numarul familiilor false, a violentei intraconjugale din frustrari sentimentale, etc. Cand ai bani suficienti, ai cariera ta, esti educat sa fii independent, nu mai esti posesiv, nu mai vrei sa “posezi” pe nimeni. Nici barbatul pe femeie, nici femeia pe copil. Venitul mare si educatia rupe patologia…

Femeia (f multe) renunta foarte usor la o relatie bazata pe sentiment daca 1. barbatul ofera conditii materiale pentru procreere, si de ce nu, conditii optime de trai pentru ele insele si 2. sunt satisfacute sexual cat de cat (exceptie fac astea gerontofile si poate frigide).Pentru o familie sanatoasa, dragostea barbatului pentru femeie e esentiala, daca el nu-si iubeste femeia, ci o poseda, atunci si femeia isi va poseda copilul facut cu el. Necazul e ca sunt putine cuplurile in care el o iubeste pe ea, mai multe sunt cele in care ea il iubeste pe el (am aratat de ce).In 99% din cazuri, un barbat potent material isi poate alege femeia in asa fel ca sa o poata iubi. Iar ea si daca nu il iubeste, se hraneste din sentimente de recunostiinta pentru el, stapanul milos care-i poate oferi conditii optime, trai bun, fara lucru.

Intr-o relatie in care femeia ajunge batuta de barbat, nu e deloc obligatoriu ca ea sa fie victima si el agresorul De cele mai multe ori se intampla un fenomen rasucit in care femeia nu se lasa si agreseaza psihic barbatul pana acesta ii confirma scenariul de victima. Eu zic ca relatia agresor victima e bilaterala, si se petrece peste tot, fiecare din ei agresandu-l pe celalalt intru indeplinirea rolului cerut. Chestiune de transfer si contratransfer, na! De cele mai multe ori relatiile nu se petrec intre persoanele autentice ci intre cinecredeeacaesteel si cinecredeelcaesteea.

Mie mi se pare ca otrava picurata incet e mai periculoasa decat o scatoalca sau un scandal sanatos cu farfurii sparte.

Cum e barbatul sub papucul femeii in Occident. La salarii de 2-3 mii de euro de ce sa fie cineva sub papucul altcuiva? Barbatii din Occident au simtul responsabilitatii mai cultivat ca cei de la noi. Sunt mai devotati familiei (cand sunt ei motivati sa isi faca o familie). Dar sa fie marioneta nevestei sau invers sa doreasca ca sotia sa fie marioneta lor, ma indoiesc, or fi cazuri izolate.

Acuma fara gluma, atata vreme cat femeile merg pe compatibilitati temperamentale si de caracter si nu se arunca cu capul inainte in relatii superficiale… inseamna ca aleg cu capul, mai degraba decat cu inima, si aleg ce? Un tata rasponsabil, nesuperficial pentru cuibul cu pui. Unde e iubirea?

Sa vedem unde e iubirea.
Sa ne uitam la “tatii biblici ai evreilor”, adica sefii de triburi, Avraam, Isaac, Iacov, etc. Aveau o nevasta pe care o iubeau detasat, nu isi puneau inima, sufletul in femeie. Mai aveau inca 3-5 tiitoare, adica amante (dintre roabele lor, care nu erau evreice) mai faceau si cu alea copii, vezi Ismael, stramosul arabilor. Pe langa femei, mai aveau 1000 de capre, 1000 de oi, 100 de magari, etc. Primul nascut mostenea managementul tatalui. Restul primeau si ei cate ceva, inclusiv copiii tiitoarelor.
Ei nu vedeau in femeia lor un partener dar nici o posesie. Nu se bazau cu nimic pe ea. El dirija treburile lui, ea pe ale ei, se intelege ca un sef din asta de trib avea o femeie frumoasa si puternica in caracter.
Nu exista dependenta emotionala a unuia fata de celalalt. Cum sunt unii barbati pe la sat, nu sunt capabili sa lucreze nimic daca nu e si femeia prin apropiere. Daca-i paraseste ei paralizeaza psihic (psihoza de Italia). Pentru ca femeia lor e mama lor.
La fel invers, barbatul e tatal femeii, ea paralizeaza daca el o lasa.

Eu vad aici reguli, capre, tiitoare, evrei si mai ales ce nu e iubirea. Insa tare mult as vrea sa stiu ce anume este. Ce nu este , stiu deja.

Iubirea inseamna altruism, sa fi atent la dorintele si nevoile celuilalt pentru ca il iubesti pentru el, nu pentru tine. Si daca si el procedeaza la fel, ai motive sa continui, daca nu nu.
Dar iubirea fata de oameni, ca e partener, ca e vb de copiii tai, trece mai intai pe la sursa (porunca 1 din decalog). Adica iubesti pe cineva “prin Dumnezeu, si pentru Dumnezeu”, altfel daca iubesti pentru tine, esti liber sa te arunci de la et. 9, in fata trenului etc.

“Vai de omul care isi pune inima in alt om” pentru ca “inima omului e de deznadajduit de trista si cine poate sa o cunoasca” – citate din Biblie (parca Eclesiastul).

Iubesti, dar fara sa devii dependent, iubesti “detasat”, fara sa astepti nimic de la cel iubit. Si daca nu primesti, nu suferi. Dar daca femeia a primit in familie educatie de “prostituata” evident ca sufera daca nu primeste rasplata. Merita sa ajungi la balamuc pentru asa ceva? Pentru ca cu cat e mai puternica “educatia” asta, cu atat e mai mare sa zicem trauma psihica dupa un viol.

Seductia femeii tocmai asta urmareste, sa-l faca pe barbat dependent de ea, de vocea ei de ex. (“Ai grija de tine…Garnier” – daca nu iti mai auzi iubita sa-ti spuna sa ai grija de tine pe un anumit ton, timbru vocal lasciv, nu iti mai vine sa ai grija de tine dupa ce te paraseste, nu-i asa?) Ce preversi sunt psihologii de la reclame… tu-i in cur…

“Doamne ajuta-ma sa ma mint pe mine si pe cei din familia mea dar sa nu fac depresie! Si sa ma despagubesc prin ceilalti pentru nefericirea mea, dar eu sa nu sufar” – ceva de genul asta, cam asa suna rugaciunea unui nevrotic ori de cate ori calca in biserica.
Daca esti nascut din sex si nu din dragoste, chiar ai nevoie de multe rugaciuni pentru a deveni autentic.

noiembrie 11, 2007 Posted by | Uncategorized | 2 comentarii

Cum recunoastem o boala psihica?

1. Cum se manifesta bolile psihice, moduri in care apar

Paranoidul ca structura, inainte de a deveni psihotic (schizofrenie paranoida) e frustrat mereu, se simte amenintat din toate directiile, la randul sau persecuta pe toata lumea apoi i se raspunde cu aceeasi moneda si cercul se inchide. De aici frustrarea paranoicului, frustrarea produce in timp depresie reactiva exogena (nu endogena, care apare oricum si nu are lagatura cu nici o frustrare). Depresia exogena provine din epuizarea creierului de mediatori chimici (serotonina, noradrenalina) datorita actiunii prelungite a factorilor stresori (pe care singuri ni-i provocam si-i mentinem). Pana la psihoza, apare ori nevroza, ori depresia, dar in cele mai multe cazuri ambele simultan, depresia urmand sa creasca progresiv in intensitate. Daca depresia se transforma in boala afectiva bipolara (ziua vesel, noaptea trist, primavara maniac, toamna melancolic) e semn de prognostic sumbru. Uneori nu apare psihoza bipolara, ci direct schizofrenie paranoida cu delir de persecutie. Toate bolile psihice vin pe un teren genetic care sta la baza unei structuri psihice fragile, cu deficit de maturizare a encefalului.
Acesti oameni sunt introvertiti (unii cu anumite grade de autism), imaturi, nu pot oferi nimic neconditionat celor din jur, nu-si pot exterioriza sentimentele, pozitive sau negative.
Timiditatea la adolescenti e un semnal de alarma pentru parinti si psihologi. A presa un timid intr-o directie nedorita de el sau de care se teme poate duce la tulburari psihice grave.
In concluzie, nu faceti misto de timizi, pentru psihicul lor acest lucru e extrem de nociv. Suportul parental, grupul social stabil si fara schimbari sunt esentiale in perioada adolescentei ca acesti indivizi sa ramana sanatosi psihic (e important sa nu schimbe localitatea de domiciliu – prietenii si sa aiba parinti intelegatori in preajma lor). Vezi cazurile dramatice ale unor copii cu parintii plecati la munca in alte tari un timp indelungat, ani de zile.

Pentru timizi am un sfat, revoltati-va ori de cate ori nu va convine ceva, nu lasati pe nimeni sa aleaga in locul vostru (mai ales cariera, partenerul de viata etc). Daca parintii nu va inteleg si va conditioneaza viata in fel si chip, plecati de acasa in chirie, gasiti-va o slujba si traiti-va viata in acord cu sentimentul din inima voastra. Multe boli psihice apar nu numai din egoism ci si din compromisuri, nu faceti compromisuri care va calca in picioare sentimentele.

Viata omului se desfasoara pe 4 coordonate: munca (servici), familie (sotie/sot, copii), grupul social (prietenii) si timpul liber (hobby). In munca dai energie. Aceasta energie ti-o recuperezi din relatia cu partenerul de viata si din ceea ce faci in timpul tau liber pentru tine cand esti tu cu tine si acest timp ti-l dedici tie insuti (citesti cartea care iti place, asculti muzica favorita, te plimbi pe unde doresti, e timpul tau de egoism, pe o perioada determinata, intr-un spatiu privat care iti apartine). Toate aceste 4 coordonate trebuie sa fie in acord cu sentimentul, cu partea ta afectiva, altfel ajungi la pensie un frustrat/a, care plimba pisica legata cu sfoara de gat.

Bolile psihice vin pe un teren genetic responsabil de o anumita vulnerabilitate psihica. Mai departe tragaciul apartine conditiilor de mediu daca ne referim la boli psihice minore sau medii (nevroze, depresii). Majoritatea bolilor psihice sunt induse prin CUVANT si GAND de aceea terapia cu medicamente nu este cea care poate vindeca o boala psihica. Pastilele doar tin in frau un bolnav psihic. Amelioreaza boala pe o anumita perioada, dupa care ea izbucneste cu o furie si mai mare.

2. Cum putem lupta impotriva bolilor psihice

Esential cand avem de a face cu un bolnav psihic este sa identificam factorul declansator si sa eliminam contactul bolnavului cu acest factor. Acest factor declansator in majoritatea cazurilor e o persoana din familia bolnavului sau chiar bolnavul insusi. De obicei un om imbolnavit psihic devine pentru el insusi un factor intretinator pentru boala sa.
Odata imbolnavit un om de catre un alt om, e absolut necesara psihoterapia. Omul bolnav va cara toata viata cu el “informatia – cuvantul, gandul” “introduse” de persoana care l-a imbolnavit.
Un om bolnav psihic e un om forte periculos pentru toti cei din familia sa sau din campul muncii in cazul ca mai poate presta vreo munca. Cu cat petrecem mai mult timp in compania unui bolnav psihic cu atat riscam sa preluam mai mult din boala sa. Da, boala psihica e contagioasa, nu in totalitate, dar suicient cat sa ne ruineze viata.
Eliminati din preajma voastra orice persoana cu tulburari de comportament sau psihice.
Convingeti o persoana bolnava psihic sa se trateze daca face parte din familia voastra sau din firma voastra. Procedati cu mult tact.
Principala caracteristica a bolnavilor psihici e AGRESIVITATEA, la inceput verbala, apoi fizica. Evitati sa va lasati agresati verbal de o persoana bolnava psihic. Inconstientul unui bolnav psihic e programat sa “planteze” mai departe boala in cei din jur prin CUVANT / VORBA. Ceea ce fac acesti bolnavi psihici e similar cu “virusarea informationala din aproape in aproape”.

Odata virusat veti cara cu dv. toata viata informatia vicioasa care v-a fost “plantata” sistematic zi de zi.

Singurii oameni care nu preiau din boala psihica a altora sunt terapeutii (psihiatrii, psihologi) cu propria terapie incheiata. Se numeste analiza de script si se obtine cu ajutorul altui terapeut specializat in analiza tranzactionala.

99,9% din psihiatrii si psihologii români nu au propria terapie incheiata (nu se cunosc pe ei insisi, au tot felul de vicii de gandire, prejudecati, nu au format un scut psihologic pentru a rezista in fata agresiunii psihice) de aceea ei nu pot trata pe nimeni. Sunt doar niste IRESPONSABILI intr-o mare goana dupa bani.

Cunostiintele lor medicale generale sunt NULE.

Tot ceea ce cunosc sunt cateva tipuri de medicatie strereotipa pe care o administreaza dupa ureche sau dupa caz. De exemplu:
- daca vor intalni un om care lor li se pare schizofren, vor administra zyprexa
- altul care li se pare anxios va primi Frontin
- altul daca spune ca e depresiv primeste Coaxil sau Mirzaten
- un insomniac primeste Stylnox s.a.m.d.

si cu asta s-a incheiat “meseria” unui psihiatru. Castigurile pe zi sunt imense, zeci de bolnavi la cozile cabinetelor medicale, 3-4 sute mii consultatia, bolnavii revin mereu odata ce devin dependenti de medicatie.
Nu se poate rezolva o insomnie cronica sau depresie cronica cu pastile. Asta stie orice student de medicina.
E un secret bine pastrat intre cei din bransa.
Bolile psihice sunt in continua crestere, as putea spune exploziva.
Avand in vedere ca in romania NU EXISTA la ora actuala psihoterapeuti veritabili, iar cei care sunt vin ocazional in tara si au onorarii mari (vin din Occident), singura masura terapeutica e profilaxia.

Tot asta sustin si eu, ca pastilele nu pot vindeca o boala psihica fie ea minora sau majora.

In Bucuresti mai vine din cand in cand un psihoterapeut evreu, scolit in Elvetia, Schnapp Siegfried. A incercat sa formeze prin `94-`98 psihoterapeuti la universitatea de vest din Timisoara. A reusit poate cu 2-3. Eu am avut programare la el prin Leonard Vasile dar… mi s-au parut mult pe vremea aceea 10 dolari… :-(
Acum corespondam si voi pune pe blog “antologie”…

Psihoterapeutii români, 99,9 la suta sunt doar niste LICHELE.
Ca sa fi psihoterapeut trebuie sa ai un nivel ridicat de constiinta umana, multi ani de pregatire profesionala.

Portretul robot al unui psihoterapeut român fie el psiholog sau psihiatru e similar cu cel al unei LICHELE.

Motto-ul lor profesional e urmatorul: “totul e sa nu te implici” ca “purceaua e moarta în papusoi”
Vesnica atitudine mioritica combinata cu nepasare crasa fata de semenul tau plus lacomie mare de bani.

Cum arata o scena cu un pacient român care se prezinta in fata unui “psihoterapeut” din acelasi neam?

Pe de o parte pacientul umil, anxios cu o mutra tâmpa si frangandu-si mainile de disperare se confeseaza pentru a nu stiu cata oara in fata a nu stiu catelea “terapeut” spunand aceeasi poveste.
De cealalta parte mutra obraznica, impasibila, sfidatoare uneori, a psihoterapeutului care sta comod sprijinit in spatarul confortabil al fotoliului sau, uneori cu o tigara aprinsa in mana si picior peste picior.

Nici un sfat, nici o indrumare, nici un test psihologic, nici un consult concret, nici un plan de actiune, NIMIC.
Lichelism pe fata ca de la român la român.

Povestea se repeta pana bietul bolnav se plictiseste si pleaca la alt “psihoterapeut”.
La 1000 daca ar merge, poate la al 1000-lea unu sa fie diferit desi eu personal ma indoiesc, fiindca stiu EXACT scoala care o fac si natura lor umana.

Am fost umar la umar cu ei ani de zile. Isi bat joc de meseria lor exact cum isi bat joc popii ortodocsi de Dumnezeu.
Mi se pare absolut necesar sa subliniez faptul ca nevroza si depresia sunt tulburari psihice si in nici un caz boli psihice.

Un om bolnav psihic e un om forte periculos pentru toti cei din familia sa sau din campul muncii in cazul ca mai poate presta vreo munca. Cu cat petrecem mai mult timp in compania unui bolnav psihic cu atat riscam sa preluam mai mult din boala sa. Da, boala psihica e contagioasa, nu in totalitate, dar suicient cat sa ne ruineze viata.
Eliminati din preajma voastra orice persoana cu tulburari de comportament sau psihice.

Dar ca sa nu fie atat de sumbru tre’ sa spun ca nu am intalnit pana acum om care sa nu aibe propria lui nevroza.
Iar indemnul de a elimina din preajma toti bolnavii psihic…imi vine sa rad…ar trebui sa ne retragem in pustie ca sa-i eliminam pe toti.

Sunt convinsa ca orice om atins de har poate face fata unei boli psihice fara sa stie macar ce este analiza tranzactionala.

***************
Uite, eu am 3 formari. Una in TCC, una in psihodrama si alta in somatoterapie. O sa-ti povestesc despre cum am ajuns sa fac atatea formari. Dupa ce am terminat facultatea m-am gandit sa merg la terapie…de ce? Nu stiu nici eu, poate ca sa fiu cool. De fapt pentru ca visam sa fiu si eu terapeut si nu stiam cum se face. Buuuun. Si am nimerit la o individa care practica TCC. Si care mi-a spus ca singura sansa sa ajungi psihoterapeut este sa faci formare in TCC. Asa ca am facut. Si terapie si formare. Si a fost groaznic. Adica oameni care nu ca nu si-au incheiat propria terapie, dar nici macar nu si-au inceput-o. Totul a durat pana in clipa in care, fiind cu cateva saptamani inaintea nuntii si coplesindu-ma emotiile, am mers la terapie si am ridicat aceasta problema. Raspunsul a venit prompt: daca ai asa emotii nu trebuie sa te mariti. In fond poti trai foarte bine si ca amanta. Mi s-a parut absolut gretos, m-am interesat si terapeuta mea ducea o viata de promiscuitate, traia cu un barbat insurat care avea si copii…ma rog, acum pot spune ca individa era in plina nevroza. Asa ca am intrerupt…
O matusa care e in bransa mi-a indicat o formare in psihodrama, la Timisoara. Era matusa mea, deci am mers cu incredere. Frumos, alta calitate umana, insa nu foarte profund si nu complet. Dar asta e psihodrama.
Apoi am simtit intr-adevar nevoia de terapie, pentru ca deja ma problematizasem. Si de data asta am avut suficienta minte sa-mi caut un terapeut bun. Mi-am inceput propria terapie, grea, anevoioasa, am intrat si intr-o formare de baza, mi-am incheiat terapia si acum pot sa spun cu sufletul impacat ca SUNT PSIHOTERAPEUT si nu sunt o lichea. Si mai sunt ca mine. Nu multi, dar mai sunt. Si se vor forma si mai multi.
****************
Cunosc multi psihologi. Din pacate nu-ti pot da mai multe relatii.
Intr-adevar in strainatate e scump.

Ce pot sa iti spun, e ca un psiholog sau psihiatru din Romania nu poate face NIMIC pentru pacientii sai.
Asta e cel mai grav lucru. Dar se vor schimba lucrurile, capitalismul nu tolereaza impostorii din diverse meserii.
Sa-mi arati si mie un pacient vindecat de un psihiatru care habar nu are de AT si script. Ce crezi tu? se poate asa ceva?

Explica-mi si mie o treaba..cum se poate cu ajutorului scriptului sa iti invingi frica de viata si frica de a-ti face tie rau mai ales ca totul ti se pare prea dificil (maturizarea implicit)?

Nu poti sa invingi cu ajutorul scriptului, scriptul trebuie sa-l elimini prin psihoterapie. Scriptul e totdeauna negativ, si are originea in primii 7 ani de viata a copilului care nu a fost iubit neconditionat de parintii lui.

De exemplu, daca mama nu il iubeste pe sot, dar sotul o iubeste pe mama, vom avea un copil cu complexul lui Oedip, asta daca copilul e de sex masculin. Acest copil va vedea totdeauna in iubita sa sau in sotia sa pe mama sa, si va fi un sot egoist care va astepta permanent sa fie servit pe tava la pat. Daca copilul va fi fata, ea va fi persecutata de mama, si va fi iubita de tata, sindromul Eectrei, asa apar persoane gen monica columbeanu.

NU EXISTA DRAGOSTE ADEVARATA penru copiii proveniti din cupluri unde sotii nu se iubesc reciproc.
Si cate cupluri sunt bazate pe dragoste fara interes? Cam putine.

De aceea toti oamenii au script, dependenta afectiva de parinti, care i-au posedat cu o dragoste nefireasca, sau i-au agresat pe fata. Acest script, trebuie eliminat prin constientizarea ca parintii ofera bani, casa, etc. copiilor lor
doar ca sa-i poata poseda si agresa mai apoi:”vezi, nu esti bun de nimic, eu ti-am dat bani, casa, etc” Daca copilul devenit adult vrea sa-si paraseasca parintii, acesti parinti imediat il santajeaza: “pai am crezut si noi ca o sa avem un sprijin la batranete cand te-am crescut, cate nu ti-am dat si cate n-am facut noi pentru tine, tu ai o datorie morala fata de noi acum sa ne ajuti” NIMIC MAI FALS, copiii nu au nici o datorie fata de parinti. Parintii au datoria sa-si intretina si educe copiii pana la 18 ani fara sa le calce in picioare viata privata, sentimentele, talentele, etc. dupa care STOP.

Eu am avut in script care l-am constientizat in numai 6 ore (nu singur), si nu in Romania, desi bajbaiam de vreo doi ani sa-l depistez singur.

Toti oamenii ar trebui sa isi faca propia terapie, fiindca toti traiesc in script. Foarte putini reusesc singuri, parerea mea e ca e imposibil sa reusesti 100% singur.

Dragi prieteni, voi vb de chestia asta cu scriptul si de frustrari de parca ar fi “floare la ureche”..cand ai de a face cu frustrari de multe ori nu e numai vorba de tine..ai ai de a face si cu alte persoane..si cum “dragoste cu forta” nu se poate..traim totusi in Romania!!

Odata ce iti sti prorpiul script, si esti constient de sine, vei vedea prin oameni ca prin sticla. De cum intra omul pe usa, sti ce hram poarta si cum sunt parintii sai. Daca vb cu el 5 minute, stii si ce scop are exact.

Daca ar fi oamenii constienti de scriptul lor, crede-ma, de mult disparea populatia de pe glob. Putini ar mai fi indraznit sa faca copii.

As fi foarte fericit sa vad ca psihologii din Romania lasa mascarada la o parte, isi fac propria terapie, devin oameni morali, care doresc sa respecte etica meseriei lor si sa obtina rezultate cu pacientii in timp cat mai scurt.

Din pacate, putem merge de 100 de ori la un psiholog in Romania, nu vom afla in veci cauza initiala a problemelor noastre, iar beneficiul e atunci pe moment, ca si cand ai citi o carte care iti arata cum sa gandesti pozitiv.

Cum poti sa gandesti pozitiv cand ai un script infect?

Cum poti tu ca psiholog (de psihiatru nici nu discut) sa vinzi sanatate psihica pacientului tau cand tu nu detii marfa care doresti sa o vinzi? Adica nu ti-ai constientizat si rezolvat propriile traume?

Psihiatrii nu sunt decat niste dealeri de droguri, dar legali. Iar pacientii lor, doar niste condamnati la moarte lenta. Fiecare reteta e un cui batut in cosciug.

Ceea ce se face in romania prin cabinetele de terapie e o mascarada DESGUSTATOARE.
Din respect de sine, indemn pseudoterapeutii din romania sa mearga dincolo, sa se scoleasca cum trebuie si sa vina aici in tara (daca mai vor si sa munceasca EFICIENT).
Sau macar sa revina in tara dupa pensie sa mai ajute pe ici pe colo, ca e mare nevoie.

Tu ii spui “script”, eu prefer sa il numesc “scenariu de viata”, mai pe romaneste, pentru ca, paradoxal, sunt si cativa terapeuti si indrumatori in ale psihoterapiei care “sunt in stare” sa te ajute sa scoti la suprafata acest scenariu de viata, sa il constientizezi, si apoi sa te eliberezi de el. Si da, scenariul de viata se formeaza, intr-o prima instanta , in copilarie, prin injonctiunile si mesajele mai mult sau mai putin directe (verbale dar in special nonverbale) ale parintilor sau ale figurilor parentale (bunici, etc.), insa un anume Eric Berne, in cartea sa “Ce spui dupa buna ziua?” face o analiza mult mai complexa a acestui scenariu de viata si a modului in care el se structureaza. Ne “completam” scenariul de viata, mai mult sau mai putin inconstient, si pe perioada adolescentei, de exemplu, si exista un anumit tip de interviu terapeutic in urma caruia poti scoate la iveala “pasii” urmati in implementarea scenariului de viata.
Analiza Tranzactionala este doar una din multiplele forme de terapie. Este intr-adevar fascinanta, si are o mare putere explicativa si terapeutica, de constientizare, insa nu este nici singura si nici cea mai buna. Dupa mine, trebuie sa avem o atitudine ceva mai modesta si fata de noi insine, si fata de tehnicile pe care le aplicam, si fata de alte stiluri terapeutice. Asa cum nu e de ajuns sa aplici un singur test proiectiv, oricat de mult ti-ar placea si oricat de mult ai crede in puterea lui de a evidentia anumite trasaturi psihologice, asa nu e de ajuns sa aprofundezi o singura metoda terapeutica si nici sa o ridici in slavi.

Cum preferi ca un pacient aproape decompensat, epuizat de boala, dar care inca nu e psihotic, sa isi constientizeze cauza bolii?

1. Sa faca 1 an de zile psihodrama (teatru de maimute) din care doar terapeutul deduce cauza reala a problemelor de script ale pacientilor sai, si daca vrea le spune, daca nu nu

sau

2. sa faca AT si intr-o luna doua cel mult sa stie exact CAUZA. AT merge direct pe problema.

Eu prefer prima varianta, fiindca pacientul meu poate muri intr-un an de zile, si apoi nu doresc sa iau sapte piei de pe el.

Nu poti fi psihoterapeut, daca nu esti cinstit si moral cu tine insuti.

AT nu e singura tehnica terapeutica buna, oricat de mult ti-ar placea tie. Sunt clienti si clienti. De exemplu, AT-ul merge foarte bine cu analiza existentiala- pentru un client care are anumite inclinatii filosofice. Eu prefer eclectism si adaptare la client, decat sa tin cu dintii de o tehnica.
De asemenea, nu inteleg de ce trebuie sa denigrezi psihodrama, numind-o “teatru de maimute”. Are locul si rolul ei foarte important, in cazurile de “doliu nerealizat”, de exemplu, in cazul persoanelor carora le este greu sa isi exprime emotiile, in cazul celor care au o proasta relatie cu trupul si latura lor creativa, in cazul celor care nu sunt capabili de a se pune in pielea altora, de a vedea si punctul de vedere al altuia, etc. Este loc sub soare pentru fiecare dintre aceste stiluri terapeutice.
Este foarte frumos ca tu ai gasit ceva care este pe sufletul tau, cred ca e important asta, iti da o directie, te orienteaza, e foarte bine ca ai avut contactul cu o altfel de psihologie, decat cea a plaiurilor romanesti, insa asta nu inseamna ca este “cel mai bun, cel mai complex, cel mai cel mai”. Da, ajuta la eliberarea omului de sub jugul irationalitatii, da, il ajuta pe om sa fie constient de relatiile pe care le are, de natura lor, da, il ajuta sa se cunoasca si sa se debaraseze de stiluri apriori de a se comporta, de a reactiona, insa, ca nici o alta tehnica de pana acum, nu este completa, si poate sa nu raspunda intrutotul nevoii unui client.

Spuneti cu tarie ca psihoterapeutii din Romania sunt lichele, asa o fi, si eu am cheltuit zeci de milioane pe niste sfaturi pe care le gaseam la aprozarul din piata si ridicati in slavi un soi de terapie de parca ar fi panaceul universal al bolilor psihice!
Pai daca ar fi asa, atunci de ce domnule aici unde locuiesc e coada la terapia cu electrosocuri pentru depresiile resistente la medicatie? Si culmea, pacientii se inghesuie pentru ca da rezultate extrem de bune…De ce nu se duc domnule sa faca psihoterapie si gata au terminat cu depresia?

Va raspund sigur:pentru ca nu este deloc asa!

Denigrati medicatia…mai sa fie, de ce oare?
Chiar asa credeti ca au muncit niste tampiti la descoperirea prozacului sau a zyprexei?
Atunci cum va explicati stabilizarea unui pacient cu schizofrenie pe tratament cu risperidona care isi duce o viata aproximativ identica cu cea a unui bolnav de diabet?

Ar fi de preferat din politete pentru ceilalti cititori sa incetati cu argumentele agresive la adresa bolnavilor psihici pentru ca nu a fost alegerea acestora de a se imbolnavi (fie ea schizofrenie, nevroza samd)!
Sa nu uitam ca ei (sau noi) nu sunt in primul rand , decat niste oameni loviti de soarta.
Daca nu avem cu ce-i ajuta mai bine ne vedem de-ale noastre…

Dupa ce un schizofren nu mai ia zyprexa, e mai rau ca inainte, se duce direct in franta si omoara pe…etc. stim povestea.
Da, e buna medicatia, dar NUMAPEI PENTRU A STABILIZA PACIENTUL ca sa fie receptiv la psihoterapie.

In rest, medicatia nu rezolva NIMIC singura.
De aceea avem pacienti cronici de zeci de ani, care ajung la sinucidere in cele din urma.

Ce postez eu aici, e dur, intr-adevar, dar o fac tocmai pentru a constientiza lumea (pe cei care nu le place sa se minta pe sine, si pe altii) ca in Romania e f greu sa dai de un psihoterapeut eficient. Pentru mine cuvantul psiholog sau psihiatru in Romania nu inseamna nimic, e ca si praful de pe drum care cateodata mai intra in ochi si jeneaza pe moment.
Sa ajungi din psihiatru sau psiholog cu diploma, un PSIHOTERAPEUT e cale lunga, vreo 20 de ani cel putin.

La acest punct am subliniat ca sunt perfect de acord cu dvs , iar acum voi pune intrebarea de baraj: si ce facem in sitautia in care ne aflam?
Adica in Romania , fara specialisti in psihiatrie , fara psihiatrii buni , fara medicatie, caci procurarea unor medicamente scumpe se face extrem de greu , numai bietii oameni stiu cat “imping la doctor” pentru a-l mentine pe Zyprexa …
Ce facem in aceasta situatie?
Eu am povestit ca mi-am cumparat carti de self-help si care pot spune ca m-au luminat, am invatat din ele niste skills-uri deosebit de importante pentru contracararea simptomatologiei chinuitoare pe care o aveam.
Pana la urma sa inteleg ca ajungem sa ne tratam singuri, daca nu dispunem de alte resurse?!

Sanatatea mentala este inca un domeniu greu accesibil, desi ne aflam in plin progres tehnic pe toate planurile si asta pentru ca e vorba de psihicul uman care e extrem de complex, cu multe “sertare secrete” ca sa le zic asa si foarte greu de explorat
Eu sustin si felicit micile si marile progrese care s-au facut pana acum in amelioarea multor boli psihice chinuitoare !
Si mai mult decat atat ma rog la Dumnezeu sa le lumineze mintea celor de muncesc la descoperirea acestor medicamente!

Capitalismul inseamna evolutie, progres in toate domeniile. Si la noi sunt oameni care se scolesc cu oameni de dincolo si apoi vor reveni aici odata cu cresterea nivelului de trai ca sa practice. Asta e situatia deocamdata.

Repet, sa administrezi zyprexa si apoi fara psihoterapie DURA, intensiva, nu se pot obtine rezultate de nici un fel.

Postarile mele, tocmai asta reprezinta, un model de psihiterapie dura, cine vrea sa priceapa, SA BAGE LA CAP.
Cine nu, ori e sarlatan (cu diploma de psiholog / psihiatru) ori e pacient / client care se complace in calitatea de pacient / cleint si nu vrea sa devine indepenent material de agresorul sau, care ii intretine boala.

Cel mai trist e ca fara psihoterapie, victima devine propriul sau agresor pana se schizofrenizeaza singur.

De aceea e necesara constientizarea scriptului, fiindca victima in lipsa agresorului, se agreseaza singura (se autolimiteaza) in acelasi mod ca si cum ar fi de fata agresorul. Se numeste preluare totala de script. INCREDIBIL DAR ADEVARAT!

Scriptul inseamna DEMON, ai luat scriptul pana la varsta de 7 ani, si chiar daca fugi de acasa in canal, ai fugit cu scriptul (demonul) dupa tine, si E GREU SA MAI IESI DIN CANAL, sa mai scapi de script, de demon, chiar si daca iesi din canal, el te va chinui toata viata, si tu il vei da la altii, si tot asa.
Prin faptul ca spun ca scriptul e demon, nu vreau sa sochez in mod gratuit, ci doresc un efect de dus rece, pentru ca cei care sunt apasati din greu de un script tragic, sa lupte cu el pana il elimina dupa ce il constientizeaza.

–> am avut si inca mai am de-a face cu un om bolnav psihic (schizofrenie paranoida). E groaznic, mai ales ca nu am reusit sa-l conving sa se duca la doctor sau la psihoterapie, asa cum i s-a recomandat dupa iesirea din spital.
Realitatea pe care o vede e complet deformata si drept urmare actioneaza in consecinta. Are o mare putere de convingere, ceva supranatural, si minciuna face parte din valorile lui.
Totul i se trage de la parintii persoanei, care au reusit sa o convinga si sa o incurajeze sa nu continue tratamentul cu zyprexa si psihoterapie. A fost maltratat psihic in copilarie de parinti si acum trage consecintele.
Doresc sa discutam in continuare acest caz, daca vi se pare interesant revin cu amanunte (sunt foarte multe lucruri si evenimente). Oricum, urmarile neglijentei (sau incompetentei) sistemului sanitar sunt groaznice, mai ales ca la mijloc se afla si un copil mic de 3 ani, cu handicap, care are nevoie de recuperare medicala.

Schizofrenia nu apare asa, din nimic.

STUDIU DE CAZ

Iata un exemplu:
Tulburarile psihice sunt urmarea transmiterii de-a lungul a mai multor generatii a unui model de comportament egoist, in care membrii familiei sunt iubiti conditionat sau deloc. Adica, mama isi iubeste fiul pentru ea nu pentru el, iar tatal sa zicem e un schizoid atent cu sine dar care se comporta ca si cum copilul sau ca si cum acesta nu exita pentru el, pentru tata.
Mai tarziu, acel tata schizoid va gasi o “intrebuintare” fiului sau, pe care il va “dirija” in viata a.i. el, copilul, prin “marile sale realizari in plan social” sa “despagubeasca” in plan moral, afectiv, toate pierderile parintilor (casatoriti evident din interes). Ei bine un asemenea copil va simti ca el e ultima veriga din neamul sau, si prin urmare, va deveni si mai egoist decat parintii sai, total dezinteresat de viata sa, de o potentiala familie, iar daca isi daca isi va face una, copiii sai vor avea de suferit si mai mult. Nu poti despagubi pe cineva pentru ceea ce el nu a facut pentru sine. Dar in mintea unui schizoid totul e posibil, un delir total.

E suficient ca un singur parinte din cei doi sa fie schizoid, ca acel parinte sa se cloneze in partenerul sau de viata, si impreuna sa actioneze sumat pe sarmanul copil.
De aceea un singur schizoid-paranoid va distruge o intreaga familie. Chiar si pe socrii daca au domiciliu comun.

Sa nu uitam, schizoidul paranoid e un abil manipulator in plan psihic. Toti au personalitate anancasta (99%), sunt obsedati de ordine, curatenie si cinste, nu ca ar fi ei ordonati si cinstiti, departe de asa ceva, ci pentru ca sufera de mania controlului total asupra membrilor familiei lor. Schizoidul simte, stie ca e incapabil de sentimente, si spre a nu se da de gol si pentru a-si mentine victimele aproape, le “paralizeaza” printr-o srategie bine pusa la punct si completa (le distruge increderea in sine, le calca in picioare viata personala, le agreseaza fara motiv subtil si permanent, nu e bine cum stai, nu e bine cu mananci, nu e bine cum umbli, etc.)
Schizoizii paranoici, sunt persoane extrem de tematoare, fara anturaj social, se tem cumplit de singuratate, de aceea familia e singurul lor refugiu si mediu in care ei isi pot recupera toate frustrarile si pierderile.
In afara familiei ei se dau umili. Chiar si mai tarziu, daca vreun membru al familiei se rascoala impotriva lor si devine agresor dominant, agresorul initial imediat se da victima, in speranta ca va scapa basma curata.

Orice contact cu un mebru din familie, care a nimerit in acea familie din interes si fara sentiment, e un contact PATOLOGIC, din care copiii au cumplit de suferit.

Sa ne gandim cat de groaznica e existenta unui copil, nu? El trebuie sa se adapteze 100% patologiei parintelui sau daca vrea sa supravietuiasca. De aceea sansele unui copil de a fi normal ca adult, daca e crescut de parinti psihopati sunt nule.

Din pacate primii care ar trebui sa vina la psiholog sunt agresorii. Dar ei…niciodata.
Cam mai totdeauna vin la terapie victimele lor care sufera, apoi se intorc in mediul familial si ce cladeste terapeutul intr-o zi tembelul agresor de acasa distruge intr-o ora sau in 5 minute.
Totusi daca terapeutul e bun si nu bate campii, nu se invarte in jurul cozii, manifesta un TUPEU CINSTIT vis-a-vis de problematica clientului, situatia avanseaza.

Nu sunt de acord cu terapii gen psihodrama, sunt terapeuti care doar atata stiu, atata fac iar dupa un an de zile de jucat teatru de maimute saracul client decompenseaza psihic sau isi ucide agresorul. Si gata, si-a rezolvat problema, pleaca la inchisoare cu sufletul usurat iar cand va iesi se va agresa singur sau va agresa pe altii asa cum a fost el agresat.

De retinut e ca toate maladiile psihice au o cauza unica, modul gresit in care lucram cu sentimentele (mod de lucru invatat din familie, trait de copil pe propria piele), mai pe intelesul tuturor, lipsa de iubire autentica, neconditionata, adica…egoismul.

Ce sa ne complicam cu termeni ca terapia simbolistica, Jungiana, analiza tranzactionala, etc.
Sa o psunem pe sleau, egoismul e un bulgare care se rostogoleste se rostogoleste pana scrie pe el …DEPRESIE, SCHIZOFRENIE…etc.

Factorii predispozanti sunt structura psihica slaba si varsta la care egoismul adultilor actioneaza asupra copilului cu structura psihica labila.
Se presupune ca ar exista schizofrenie genetic transmisa, posibil ca functiile psihice sa disociese pe baza unei cauze genetice, virale, in conditiile in care subiectul se confrunta cu factori emotionali stresori la o intensitate normala.
In asemenea cazuri schizofrenia e de fapt o dementa, iar rolul psihoterapeutului e limitat, fiindca boala e organica si ea inainteaza orice ai face pana la dementa totala.

Eul, sinele si supraeul. Intr-o tulburare psihica, eul e intr-adevar lovit primul, initial de agresor (extern) apoi de insasi patologia preluata de la agresor, victima se agreseaza singura dupa tiparul in care a fost agresata, fara sa constientizeze insa, se autoagreseaza pana eul e distrus cu 3 modalitati de finalizare:
- nebunie
- sinucidere
- refugiu in droguri

sinele la jung nu este acelasi lucru ca la Freud.

la Jung, Sinele se manifesta in vise spre exemplu, sau in alte materiale simbolice ca centru, arhetip ordonator, mandala, sens, sau personaj care intrupeaza sensul (batran intelept) si de obicei ajuta eul aflat in primejdie.

daca eul nu asculta semnele sinelui si continua sa mearga pe un drum fara iesire, adica persista intr-un comportament distructiv, se afunda in problema.

Psihoterapia nu inseamna ca bolnavul sa redevina aceeasi marioneta ascultatoare din familie, dimpotriva, psihoterapia il ajuta pe suferind nu sa isi faca de cap, ci sa faca totul in acord cu sentimentele sale.
Schizofrenia apare atunci cand ne calcam in picioare sentimentul din noi, sau ni-l calca altii ani de zile.

Da, apare la o persoana cu anumite “setari” genetice. Apare la cei cu o structura schizoid paranoida.- “Comportamentul sau patologic e grefat pe o structura genetic compatibila. El este asa fiindca are genetic structura corespunzatoare si a crescut intr-o familie cu un parinte schizoid-paranoid de la care a preluat modelul comportamental. In ce consta structura genetic mostenita? In aceea ca schizoid-paranoidul e deficitar in ceea ce priveste inteligenta emotionala, sociala. Nu in sensul ca nu le are de loc, ci le are
mai slab dezvoltate.” -
Nu ai cum sa dialoghezi cu un bolnav, atata timp cat un bun psihoterapeut nu iti arata aceasta cale, de a patrunde caile gandirii lui patologice. Insa asta dureaza, caci nu este simplu de explicat , si nici de realizat.

Modelele comportamentale se atrag…

O persoana care dezvolta o tulburare psihica (depresie, schizofrenie) e un om slab, care nu opune rezistenta, nu se revolta, se supune neconditionat in familie sau societate (acel gen de persoane numite “linistite”, deosebit de “calme”, “la locul lor”), care se lasa calcate in picioare, care formeaza relatii doar pentru a nu fi singure, pentru a fi intretinute material, sau pentru sex, care nu se pot conduce singure, persoane obisnuite inca din familie sa fie dirijate (dar nu in folos propriu, ci pentru a fi abuzate moral, emotional, material, sexual, etc.).

Nici un om care isi descopera vocatia, menirea in viata din adolescenta si o materializeaza (impotriva tututor, mai ales a familiei sale) nu va ajunge depresiv sau schizofren.

Cei cu tulburari psihice, sunt persoane deturnate de propria familie de la ceea ce ar fi putut fi, de la ceea ce ar fi putut face, de la ceea ce si-au dorit sa faca in viata. Au fost deturnate fiindca au permis acest lucru, din cauza unei structuri psihice slabe, a unei vointe slabe. Sa nu uitam ca in familiile patologice primul lucru care este distrus unui copil este increderea in sine, in propriul sex (femeile sunt educate sa fie dependente de barbat material, barbatii sunt obisnuiti sa fie serviti pe tava de femeia lor asa cum le facea mama lor etc.).
A distruge increderea in sine unei persoane e ca si cum ai ucide acea persoana, e o crima, fiindca omul ala inceteaza sa mai existe pentru sine.

Cand un om inceteaza sa mai existe pentru sine atunci apare disocierea psihica, shizofrenia, disocierea functiilor psihice.
Schizofrenia nu apare din senin la 18 ani, copilul a fost imbolnavit inca de cand s-a nascut. Majoratul cu bacalaureatul, e doar factorul declansator pe un teren deja minat.
Exista si schizofrenia adultilor, cand factorul declansator e partenerul de viata, un schizoid-paranoid care isi distruge sotul/sotia care deja era prelucrata inca de demult (de la nastere) in ce priveste stima de sine si scenariul de viata.

Psihiatrii nu se baga in chestii din astea, dar pomul rau se cunoaste dupa faptul ca nu da nici un rod.
Tot asa nici psihiatrii cu chimicalele lor nu au facut bine nici un schizofren.
L-au stabilizat pentru o perioada de timp, dar fara psihoterapie recaderile sunt si mai grave pana cand bolnavul se sinucide, atunci cand e lucid si simte suferinta.

Langa fiecare schizofren e un schizoid, adica un specialist software care instaleaza softul de nebun in capul celor slabi de inger.
Nebunii din spitale, sunt victimele nebunilor care umbla liberi printre noi cu cd-ul in mana, gata sa dea setup oricui sta sa-i asculte.

mesajul este unic…cautati problema, si chiar ne-a si indicat-o…cei de langa noi. Iar noi nu puteam sa o preluam decat de la cei care ne-au crescut in primii 7 ani, deoarece pana atunci copilul preia in mod subconstient tot ceea ce i se arata.Daca in primii 7 ani ne-au crescut parintii biologici, atunci ei ne-au implementat problema( ca au “instalat un soft virusat”), daca ne-au crescut alte persoane, atunci aceia sunt cei care au facut asta. Dupa cum s-a mai spus, daca aceasta actiune nefasta vine dupa cei 7 ani, patologia dezvoltata nu e asa grava, insa exista. Asta ne va afecta pe viata, in cazul in care, prin psihoterapie nu o eliminam.

noiembrie 11, 2007 Posted by | Uncategorized | 6 comentarii

Cum recunoastem o iubire conditionata de una neconditionata

Felul in care stii sa iubesti il inveti din familie, cum te-au iubit parintii tai, asa
iti vei iubi si tu sotia, copii, si pe toti ceilalti oameni cu care vii in contact.

Iubirea conditionata e acea iubire care este oferita unei persoane in scopul obtinerii
unui beneficiu moral (confort afectiv, sa nu simti singuratatea), sexual, material (bani, obiecte).

Daca un parinte ii ofera copilului sau orice, afectiune, lucruri materiale, spunandu-i:

“noi te-am iubit mult cand erai mic, sa nu ne lasi singuri la batranete”
sau
“noi am investit mult (bani) in tine ca sa fi un om realizat, ajuta-ne si pe noi acum”
sau
iti dau asta dar faci asta, nu altceva, sa nu risipesti banii
etc.

Cand parintii ofera copiilor lor orice fara a pune conditii, si fara ai face dependenti
afectiv de ei, atunci avem ceea ce se cheama viitori adulti care vor fi oameni puternici,
care cand ofera ceva niciodata nu asteapta sa aiba un beneficiu in schimb.

Sa vedem acum cum recunoastem un om care “iubeste” conditionat.

1. Se teme de singuratate, devine dependent afectiv de partenerul sau de viata
fara de care nu se poate desparti prea mult

2. Nu-si poate parasi locul de nastere, daramite tara fara sa sufere toata viata

3. Un barbat caruia i se pare ca s-a indragostit de o femeie, sau ca o place, doreste numaidecat sa
se culce cu ea, ca doar de aceea o iubeste, nu-i asa? Orice refuz al ei il va infuria la culme.
Asa recunoaste femeia ca are de a face cu un viitor agresor fizic si psihic.

4. Poti sa fi indragostit realmente, daca nu stii sa iubesti neconditionant, e degeaba… se termina prost, va deveni o relatie agresor-victima

5. Indragostirea poate sa dispara in timp, dar daca in scriptul tau e imprimat modul de a iubi
neconditionat, vei fi fericit toata viata

6. Cei care iubesc conditionat sunt viitoare victime care vor deveni dependente de ceea ce
asteapta sa primeasca de la cel caruia considera ca-i ofera afectiune, si anume asteapta
bani, atentii, cadouri peste cadouri, etc).

7. Cu timpul, cei deprinsi sa ofere dragoste conditionat, devin f egoisti, apoi suspiciosi cand partenerul nu mai e atat de atent cu el, din suspicios devine manipulator pentru a obtine ceea ce doreste, si in cele din urma paranoic…

8. Orice cadou care vine din dragoste conditionata nu e un cadou, e fie mita de impacare a agresorului fata de victima sa satula de abuzuri, fie e facut cu un scop, pentru a primi altceva in schimb..

9. Cel care iubeste conditionat, nu poate crede ca exista oameni care pot oferi ceva fara
sa aiba vreun interes, asteapta sex daca ofera afectiune, asteapta laude daca are un anumit succes, asteapta contra-cadou daca ofera si el vreun cadou…

10. Culmea IUBIRII NECONDITIONATE, GENERALIZATE se regaseste in sfaturile lui Isus:
“Iubiti-va dusmanii” sau
“Iarta-i Doamne ca nu stiu ce fac”
sau
“Iarta si vei trai” – fiindca cine nu iarta, devine paranoic, si poate muri de ura…

11.Culmea iubirii conditionate e “violul”, care e si psihic (trauma psihica), fiindca este
perceput de victima ca pe o posesie a trupului si a sufletului rapid si direct prin forta, violenta fizica.
Violatorii sunt atat de egoisti incat nici macar nu mai au rabdare sa manipuleze o femeie pentru a o poseda in scopul satisfacerii nevoilor sale primare.

12. Daca nu constientizam ca iubim conditionat, vom fi toata viata dependenti afectiv, emotional, sexual, material de orice persoana care ne poate satisface aceste nevoi.

13. Dragostea conditionata duce la o dependenta identica cu cea de droguri.

14. Cand incepem o relatie cu o persoana de sex opus, oferim la inceput afectiune necontitionata, pe o perioada rezonabila de timp, cateva luni, dupa care observam atent partenerul daca ne urmeaza, ce reactii are, putem sa-l supunem la teste.
Daca el pica testele, decidem ce facem, continuam la acelasi nivel sau renuntam. Dar nicidecum nu ne implicam in relatie complet (a pune sufletul pe tava).
In final, nu e nevoie de sex ca sa sti ca cel de langa tine te iubeste la acelasi nivel cu tine sau deloc, joaca teatru.
Pur si simplu simti (cu ajutoru inteligentei afective, sociale care se presupune ca e dezvoltata la un nivel corespunzator varstei.
Cand “ni se acreste” e timpul sa parasim relatia FARA REGRETE. Daca nici dupa 6 luni, 1 an persoana de langa noi nu rezoneaza afectiv cu noi, chiar daca exista si relatie sexuala, nu faceti pasul urmator, casatoria, se termina rau. Apare atasament afectiv, dependenta, frustrare la partenerul care nu iubeste, si agresivitate din partea lui. Daca nu vine divortul se ajunge la sado-masochism…
Cand parasiti relatia cu partenerul care n-a reusit sa se indragosteasca de dv., nu-l urati, clarificati situatia cu calm, intrebandu-l ce simte pentru dvs.
Daca e dependent de dvs. (pentru un beneficiu, material, sexual) va spune ca va iubeste, dar voi deja stiti ca nu.
Explicati-i intr-un loc public, daca e o persoana violenta, dupa ce v-ati separat o vreme (ca pretext sa va carati lucrurile de la el) ca e timpul sa divortati daca va casatoriti, sau sa nu va mai vedeti, fiindca lipseste sentimentul reciproc…

15. Toti agresorii si victimele lor, ofera dragoste in mod conditionat, de aceea chiar daca la inceput
s-au casatorit din dragoste, dragostea dispare. Cu timpul ei devin niste vampiri, nimic nu le mai ajunge, cer din ce in ce mai mult de la celalalt, agreseaza, fac tot mai multe reprosuri din cauza frustrarii. Apare suspiciunea, paranoia.

16. Cine iubeste conditionat e un om care nu se iubeste pe sine, care are stima redusa, e un vampir care se hraneste cu tot ce poate primi de la cei din jurul sau (confort afectiv, sex, bani, etc).

17. Cei care iubesc conditionat, pot acumula frustrare pana vor inebuni.

18. In principal copiii unici la parinti primesc o iubire CONDITIONATA, ca daca sotii s-ar iubi reciproc,
sau ar avea discernamant ar mai face inca 1-2 copii. Dar unde iubire nu e, exista un singur copil, si acela apare
din dorinta egoista a mamei de a-si satisface instinctul de inmultire, nimic mai josnic, e echivalentul violului de la barbat, mai ales daca femeia respectiva nici nu divorteaza de sotul pe care nu-l iubeste sincer…

19. Un copil e testul dat de Dumnezeu unei familii pentru a testa iubirea parintilor (intre ei) si iubirea lor fata de copii.

20. Iubirea conditionata NU E IUBIRE.

21. A te indragosti e una, a iubi contionat e altceva, si a iubi neconditionat e cel mai bine. Atunci ESTI UN OM LIBER.

Cum putem sa iubim neconditionat?

1. Ne facem propria psihoterapie cu un psihoterapeut competent (eu prefer AT-ul ca metoda)

2. Ne schimbam setul de valori, din unul materialist (in care ne hranim stima de sine cu statutul nostru social, si prin bani, obiecte) in unul axat pe generozitate, bunatate, compasiune.

3. Pentru eficienta e necesata o terapie de grup, care are orientari solide in sensul iubirii de oameni (crestinism, yoga, budism), dar mare atentie in ce tip de cult sau secta intri, ca nu tot ce zboara se mananca.
Orice sistem filozofic care are ca set de valori iubirea neconditionata de oameni e bun. Fiecare alege ce crede ca
i se potriveste.

Daca nu-ti iubesti sotul n-ai ce iubire neconditionata sa oferi copilului tau. Si nici nu vei mai face pe al doilea.
Din mama vei deveni femeia ideala pentru copilul tau, care va “iubi” enorm toate femeile care-i vor iesi in cale.

si daca iti iubesti sotul conditionat, tot conditionant il vei iubi si pe copil care va fi MANDRIA TA ETERNA, un OEDIP orb la dragoste adevarata.

Mai intai omul din educatie primii 7 ani de acasa invata:

1. sa se iubeasca pe sine

2. sa iubeasca oamenii si lumea

si atunci cand creste mare, dupa ce a vazut in familia sa iubirea neconditionata de oameni, va sti sa-si iubeasca sotul, sotia, copiii, intr-un mod firesc, nu posesiv, patologic.

Nu vreau sa devin “femeia ideala ” pentru fiul meu … Nu-mi doresc decat sa fiu prietena lui , omul care atunci cand are nevoie de un umar sau de o vorba buna si de ce nu de o bata pe spinare ( sa se trezeasca ) sa i le pot da …
Sigur ca sunt in ceatza… ca majoritatea parintilor din Romania.

Tot ce faci azi cu copiii tai, mai tarziu se intoarce impotriva ta ca parinte.

In familia mea nu a fost o dragoste chiar asa de neconditionata – si mi-am data seama acum multi ani ca mama mi-a dedicat viata mie ( si lu’ fii-miu). Mai tarziu a asteptat de la noi sa “rasplatim” sacrificiul facut. Ceea ce nu a fost coresct fata de noi. Eu nu am sa-i le fac asa ceva copilului meu…

Iubirea – poate fi o forma de manipulare.
Ea functioneaza intre sado-masochisti!

Copilul se naste cu anumite abilitati si cu un anumit potential.
Parintele, daca vrea neaparat sa ajute copilul, trebuie sa depisteze abilitatile copilului sau si sa-l intrebe daca doreste sa-l ajute in directia aleasa de el sau nu.

Cand stim ca am atins culmea iubirii neconditionate?

Cand facem ce a spus Iisus:

“Vindeti tot si dati saracilor!”

E o CULME intr-adevar, care s-a practicat la inceputurile crestinismului.

Acum avem o alta culme, a prostiei, in unele secte de yoga, cand discipolii vand totul mentorului (guru) si se duc in ashram-uri la turma motivati de sex in grup.

A iubi neconditionat nu inseamna a deveni IMORAL sau sa iti bati joc de munca ta in folosul unor sarlatani care se pretind DETASATI DE BUNURILE MATERIALE, si profund atasati de cele spirituale.

Vedeti asadar cum manipulatorii exploateaza imediat acest aspect nobil al vietii, IUBIREA NECONDITIONATA.

Multora li se intampla, sub imperiul unei furii de moment, sa foloseasca un limbaj jignitor…desi, stiu clar ca nu este oK, insa tot ei motiveaza:”m-am racorit si eu”…aici cum este?…ei poate stiu ca sunt temperamentali si nu este bine, insa nu pot sa se stapaneasca.

De aceea am zis ca e necesara o psihoterapie, cu un terapeut dur cu autoritate, fiindca apoi persoana trebuie sa poata lupta cu ea insasi si sa se domine. Se face un contratransfer al autoritatii terapeutului asupra cleintului care devine autoritar cu el insusi in sensul bun al cuvantului. Pe timpul terapiei, terapeutul provoaca clientul sa aiba iesiri, sa spuna psostiile pe care le spune de obicei, dupa care i le reteaza la jumate si-i explica destul de dur ce face si tot asa pana ce clientul BAGA LA CAP indirect.

Am observat o alta legatura care se face gresit. Multi leaga automat modul in care o persoana este crescuta cu modul in care va evolua. Doar pentru ca ai fost incojurat de iubire neconditionata asta nu inseamna ca personalitatea ta interioara nu poate fi alta sau ca trebuie neaparat sa fii infliuentat de obiceiuri si comportamente exterioare. Fiecare persoana evolueaza in functie de influente exterioare care contribuie la formare, dar si de propria personalitate initiala. Insa care dintre cele doua categorii domina depinde strict de persoana.

Felul in care evoluezi depinde de primii 7-8 ani de viata in care ai preluat orbeste modul de a se manifesta al parintilor si familiei tale cu tine. Restul e previzibil, tot ce vei face in viata va fi conditionat de aceste modele familiale.

Mai sunt si persoane cu un script usor, imposibil de deviat de pe traiectoria lor, dar cati sunt ca acestia? Avem multi Bil Gates si multi George Lucas sau Schwarzennegger etc. care au fost chemati ca sa zic asa spre “ceva anume”?
Din pacate, cei de rand, pe care nu-i cheama nimeni au de purtat o povara, cei 7 ani de acasa, modul frumos sau infect in care s-au purtat parintii cu el.

La orfelinate, vedem efectul dezastruos pe care l-au avut asupra evoluarii copiilor lipsa totala de afectiune, agresiunea permanenta. Acei copii, cand ies din orfelinate la 18 ani, majoritatea sunt de nerecuperat. Aproape toti prezinta o pseudodebilitate la toate nivelurile psihismului.
In orfelinate nu sunt descoperite si dezvoltate abilitatile naturale ale fiecaruia din cei ajunsi acolo. Potentialul care il are fiecare copil nu este pus in valoare. Mai toti ajung sa arate ca niste retardati mintal desi nu sunt. Fetele ajung sa aibe vocea groasa ca baietii. Comportament agresiv, masculin, de turma.

Mediul familial are contributie decisiva pentru individ, parintii sunt responsabili pentru tulburarile psihice ale copiilor lor. Pentru ca le favorizeaza declansarea, pentru ca le mentin si le alimenteaza evolutia agravanta.

Individul este mai mult decat zestrea lui genetica plus influentele mediului. Corect.

Apoi, agresivitatea fatisa este mai putin daunatoare decat cea deghizata.

Totusi influentele sunt ca la biliard, esti lovit de prima bila (parintele), care iti traseaza tot drumul in viata.
Pare relativ, dar totusi in cazurile patologice, e relevant, fiindca un parinte patologic d.p.d.v. psihologic are totdeauna o influenta patologica asupra copilului sau. Mai grava decat cea a unui parinte alcoolic de exemplu.

Daca un parinte are un anume comportament patologic fata de copil, acel copil va imita 100% acea conduita. Insa el va fi marcat pe viata de acest lucru, si va dezvolta alte tulburari patologice, concordante cu ceea ce a trait, vazut si auzit in copilarie. Este adevarat ca, in anume situatii, unii dintre copii vor cauta, in mod constient sau inconstient, sa evite ceea ce pe ei i-a amprentat, insa marca ramane…traseul lor in viata, gandirea, comportamentul, totul va reflecta ceea ce a trait cu parintii. Am urmarit multe persoane de acest gen…si mereu viata lor a fost trasata si influentata enorm de parintele patologic care i-a crescut. Am chiar o prietena, care a crescut pana la 12 ani intr-o familie compusa doar din tata, alcoolic si mare agresor fizic, care in final a violat-o, fapt ce a determinat institutionalizarea ei la acea varsta. A crescut de atunci in caminul de copii abandonati, insa la 18 ani a reusit sa isi gaseasca un job, sa se integreze social, si sa incerce sa nu devina acealasi gunoi social precum parintele ei. Astazi, urmarind-o, ea este aparent mult diferita de tatal ei, insa la o analiza mai atenta , se vede clar ce “mosteniri” a preluat. Desi aparent integrata bine social, este agresiva, mai ales cu barbatii, fata de care a dezvoltat o fobie, are un sistem de valori usor distorsionat…isi cauta mai ales( constient sau inconstient) societatea de mizerie in care a trait, unde incearca , “chipurile” sa solutioneze cazurile( insa fara mare succes, deoarece ea de fapt inca doreste sa isi solutioneze ei problema, etc) Iata cum acestui om, care nu a a editat in proportie de 100% comportamentul parintelui, i-a fost trasat drumul in viata, pornind de la “prima bila de biliard”.

Pentru ca scriptul e format de parintele de sex opus. Si cazurile cand el e definitivat pana la pubertate sunt rare. Cam tot scriptul e format pana in 7-8 ani.
Parintele de acelasi sex doar ne arata cum sa reactionam cu scriptul imprimat de parintele de sex opus.

Cine spune ca acei copii abuzati din familiile de alcoolici vor avea o viata fericita e un NONSENS.
Sa zicem ca ajung sa aiba un job, sa se realizeze cat de cat social, dar in ce priveste relatia, copiii, acolo cu siguranta nu vor reusi.

In orice caz, un copil abuzat de un parinte patologic, nu dezvolta neaparat o patologie identica cu parintele sau, dar sigur va dezvolta una complementara, de tip cheia in broasca potrivita. Sau ca la vasele comunicante.

Un copil abuzat prin batai nu isi va bate neaparat copilul sau, dar f posibil ca il va abuza moral, sau psihic la timpul potrivit, pentru “a se despagubi pe sine” pentru bataile primite.

Fiecare adult abuzat in copilarie intr-un fel, va abuza sigur intr-un anume fel de copilul sau atunci cand el simte ca “a sosit momentul scadentei”.

Un parinte abuzat, in mod cert nu va sti sa isi iubeasca copilul sau pentru copil, ci il va iubi pentru el, pentru sine.

A iubi pe cineva pentru tine, inseamna posesie, sau canibalism cu spunea Freud.

noiembrie 11, 2007 Posted by | Uncategorized | Scrie un comentariu

Cum depistam impostorii sentimentali de langa noi

imposter.jpg    Cam greu daca nu stim psihologie, mai exact AT (analiza tranzactionala)

Script = tipar de comportament, totdeauna negativ, preluat din familie si folosit de victima sau agresor in scopul obtinerii unor beneficii (materiale, morale, sex).

Exemplu de preluare de script:

O sotie victima a trait 30 de ani langa un sot care i-a luat luna de luna salarul motivand:
”trebuie sa economisim pentru masina”, apoi masina o conduce el, ea niciodata
Timp de 10 ani cat cei doi strang bani pentru masina, sotia cere bani de paine la sot, cere bani de cafea de la sot, de tampax daca vreti, ajunge o zdreanta, dar ea nu stie, ca e motivata: “vom avea masina, bun comun”

Dupa masina, urmeaza alt obiectiv:
strangem bani pentru casa, si casa va fi pe numele lui, al sotului.
Orice cheltuiala, oricat de marunta face sotia pentru sufletul ei, sotul va spune, de ce risipesti banii? Avem un obiectiv.

In final, dupa 30 de ani de exploatare, sotia pleaca, fuge in lume, dar oricand va dori sa-si cumpere ceva pentru ea se va simti vinovata de “RISIPIREA BANILOR” …

SCRIPT in psihologie e un cuvant elegant pentru ceea ce religiile numesc DEMON.
Daca femeia asta are un copil, la fel va face cu copilul ei fara sa-si dea seama de ce, fiindca scriptul lucreaza din subconstientul ei.

Psihoterapia tocmai asta face, anuleaza scriptul, e o EXORCIZARE.
Si se face eficient prin ANALIZA TRANZACTIONALA. Eficient atat timp cat victima nu se sinucide sau nu dezvolta psihoza.

Cautati un specialist in asa ceva. Nu mergeti la psihiatru, veti deveni un pacient cronic, si in cele din urma, vine SINUCIDEREA.

Odata terapia incheiata, nu veti mai putea fi manipulat si nici nu veti dori sa manipulati pe nimeni.

Cine nu mai doreste sa se minta pe el insusi, si nu mai doreste sa fie mintit (manipulat) poate fi propriul sau terapeut.
Dar in faze avansate, cand persoana deja se simte atat de devalorizata de agresor incat doreste sinuciderea, e preferabil un psihoterapeut competent, o persoana neutra, cu autoritate asupra victimei, pentru a o smulge din cercul de serpi in care se autocomplace sa zaca. Serpii fiind uneori chiar membrii familiei sale, intre care exista doar interese, nu SENTIMENTE sincere.

Constientizarea scriptului se face repede, in primele 5-10 sdinte, daca psihologul nu e un sarlatan care si-a propus sa beleasca banii de pe pacient. Terapia se incheie dupa cel mult un an, 40-50 sedinte, una pe saptamana, maxim 2.
Pacientul are un soc dur, cand constientizeaza ca traieste in cuib de serpi, nu poate accepta, de aceea e bine ca terapia sa fie facuta de o persoana neutra de familie.
Ameliorarea starii pacientului se vede dupa 2-3 luni, iar de la constientizarea scriptului (minciunii), patologia dispare in 2 ani. Ma refer la rana sufleteasca.

E absolut necesara separarea PERMANENTA si DEFINITIVA si a victimei de agresor. Daca cei doi au domiciliu comun, e semn de prognostic agravant. Victima va reveni la aceeasi stare. Si apoi chiar daca va parasi familia sa si isi va face alta, acolo va agresa exact in acelasi mod in care a fost si ea agresata sau va fi agresata fizic / psihic, depinde de scriptul cu care pleaca de acolo.

Eu, intr-o maniera absolut involuntara, am remarcat din tinerete ca la mine in familie exista o relatie patologica intre parintii mei si mine. Si chiar m-am gandit ca ei reactioneaza asa datorita unui pattern pe care si ei l-au mostenit de la ai lor…nu stiam atunci de script. Insa inca de mult m-a ingrozit faptul ca si eu voi reedita patternul lor in propria mea familie. Iar acest lucru ma framanta si azi, pentru ca recunosc, cu teama uneori, ca si eu reeditez unele dintre comportamentele lor fata de copilul meu, iar chestia asta se petrece involuntar, in momentele de epuizare psihica si fizica mare… acum am gasit o explicatie mai clara senzatiilor mele. Este clar ca eu traiesc in scriptul meu. Chestia asta am realizat-o involuntar, insa nu imi dadeam seama exact ce este. Am incercat singura, tot involuntar sa scap din el, insa am realizat ca nu pot complet.
Astazi stiu ca ai meii nu au putut nicicand nici macar sa isi constientizeze scriptul, insa eu as dori sa ma eliberez de modelul pe care vad ca il tot imit de la ei…nu identic, insa, la o analiza atenta, esenta este aceeasi.

******************************************

Dupa ce iti constientizezi scriptul, si conflictele rezultate din el, prin psihoterapie, tot prin psihoterapie poti sa iti rezolvi aceste conflicte interioare. Singur e foarte greu, dar nu imposibil.

Dupa constientizarea sriptului, creierul nostru lucreaza si il elimina printr-o lupta dura intre constient si subconstient.
Pentru succes, e absolut necesara evitarea oricarui contact intre cel care si-a facut psihoterapia si cei care i-au creat scriptul, patologia, modul patologic de a relationa cu cei din jur.

Cel “exorcizat” nu trebuie sa mai aiba contact cu cei care l-au “demonizat”. De aceea multi copii sunt f. fericiti dupa ce parintii sai mor de tineri, si acesti copii din nevolnici evolueaza spectaculos spre bine, factorul involutiv / inhibant a fost inlaturat de natura iar copiii care altfel ar fi evoluat spre o pseudodebilitate certa, acum zburda ca si cainele scapat din lant.

Cu mine mama nu mai indrazneste sa aiba chiar actiunile din tinerete, pentru ca i-am spus ca, daca nu isi poate realiza si accepta patologia, trebuie sa inteleaga clar ca era ei de teroare asupra mea s-a incheiat si ca nu voi mai tolera nimic, dar absolut nimic, din ceea ce consider anormal in comportamentul lor, incepand cu amestecul in viata mea. Din pacate, ma expun in continuare…

“AT-ul merge foarte bine cu analiza existentiala- pentru un client care are anumite inclinatii filosofice”

Se aduce de multe ori in discutie sincuciderea ca solutie pe care ar adopta-o o potentiala victima. Nu neg faptul ca multi oameni prinsi in capcana, pentru ca pana la urma asta este, o capcana dureroasa din care ai senzatia ca nu poti iesi, se gandesc uneori la solutia asta finala, insa, trecand peste termenii socanti meniti sa atraga atentia asupra articolelor, suntem toti in anumita masura sub influenta unui scenariu de viata mai mult sau mai putin nociv. Mi se pare ca a te gandi constant la sinucidere ca la o modalitate de a-ti rezolva problema deja este un stadiu final, care, insa, ascunde un potential transformator: daca ajungi la limita, de fapt ai ajuns sa constientizezi perversitatea unor influente pe care aparent nu le poti invinge. Sa fie oare fundul prapastiei un punct de cotitura favorabil? Hmmm…

**************
Modul in care se realizeaza implementarea scenariului de viata, si transmiterea lui.

Exista un fel de traditie, de “apetenta” in cadrul unei familii catre crearea unor anumite scenarii? De exemplu, daca am putea analiza longitudinal, din generatie in generatie, o familie si am descoperi un pattern care indica un fel de paranoia legata de relatiile interumane (dau un exemplu), nu putem astepta in mod logic, ca urmasul sa sufere de pe urma unui scenariu de acest gen? Daca am fi autodidacti, de unde ar trebui sa incepem cutarea scenariului si scoaterea lui la suprafata? In ce masura putem face asta?
Oare in mod real ca desprinderea definitiva din sanul familiei aduce vreun folos? Pentru ca pana la urma, acolo se sedimenteaza scenariul si ia nastere; oamenii cu care intram in contact doar ni-l activeza.

Exista mai multe forme de sinucidere, nebunia, drogurile, te sinucizi fiindca ai fost programat de mic sa te autoelimini, sa te autodistrugi. Structura slaba, psihicul labil a preluat acest “setup” ca just.
Inainte de a te distruge pe tine, iti distrugi pilonii, relatia, prietenii, renunti la hobby-uri.
Atat timp cat poti sa-i “programezi” pe altii la autodistrugere nu te sinucizi. 
Cand ai distrus tot in jur, nu mai ai forta de a cauta noi victime, decizi ca e timpul sa te cureti.
Asta in cazul adultilor.
Copiii care se sinucid, o fac pentru ca ei simt ca nu exista in absenta dragostei parintilor. Sinele lor e foarte slab.
Nu toti copiii pot supravietui acestei traume, care e lipsa de afectiune parinteasca.
Mai ales daca au gustat acea afectiune intr-un climat de totala dependenta afectiva. Au avut acele mame care s-au hranit ele insele din dragostea copiilor lor pentre ele, fiindca din relatia cu sotul sau partenerul nu venea nimic…

0.Interpretarea in oglinda a mesajelor:

Sa zicem ca o fata spune urmatorul text catre un baiat sau alta fata (mai putin probabil, fetele nu se prea mint intre ele daca sunt prietene bune si de acelasi caracter):

“Nu ma intereseaza sexul nici unul cu bani decat in masura in care are sentimente si eu la fel” – foarte tare!

Ce vrea ea sa transmita de fapt ca sa se valorizeze moral pe sine catre un auditoriu suspicios: “nu ma intereseaza nici sexul nici banii, ci numai sentimentele!”

Dar de fapt daca pui oglinda pe textul initial rezulta: “ma intereseaza o relatie bazata pe sentimente in masura in care el aduce in relatie bani (pentru ea) si e potent sexual (tot numai pentru ea, evident)!”

Concluzia? Cum poate oglinda sa ghiceasca sensul corect al mesajelor desi nu are creier, iar unii oameni ba, desi toti au creier?

Nu e important ce spun oamenii, ceea ce spun ei de fapt ii da de gol, asa cum spunea E. Barne in “Ce spui dupa buna ziua?”

E importanta decriptarea in timp real a intentiei inconstiente a celuilalt de manipula. Unii numesc asta fler? Habar n-am!
Ca degeaba iti vine pe urma, cand deja ai fost manipulat(a).

Exemplul de mai sus mi-a venit in minte aleator, asa din viata mea de pe pozitia xy.
Sigur ca exista si fete care sa ne dea exemplu de mesaj masculin dublu care poate fi decriptat in oglinda.

Eu personal am intalnit urmatoarea situatie si urmatoarele declaratii facute de un barbat, pentru auditoriul din jur:” Nu m-am casatorit cu ea pentru ca era fata de nomenclaturist, avea facultate, si se invartea in cercuri selecte ci pentru ca o iubeam”. Si toata viata acel individ s-a comportat conform mesajului: ” M-am casatorit cu ea, pentru ca eu eram un sarantoc, frunza verde laba gastii, fara facultate, care ma dispretuiam, si am vrut sa ma valorizez social prin ea, speculand faptul ca ea parea sa ma iubeasca” De prisos sa spunem ca ambii “indragostiti”, la ora actuala, au in spate chinul a 16 ani de convietuire iad, un copil cu probleme psihice, timid la limita extrema ( dar altfel olimpic la invatatura), sunt ambii sociopati, iar ea dupa ce a agresat teribil in viata de familie, pe toti cei intalniti in cale, e aproape capabila si de crima ( cu tot statutul social “elevat” pe care il pretinde)…. pt ca lucrurile puse sub pres se transforma intr-un balaur care te va inghitzi…

Si am mai intalnit si urmatoarele declaratii, facute tot de un barbat:” Nu imi place sa ma culc cu o femeie care urmareste banii mei si nu are sentimente pentru mine”. Si tot timpul, acel barbat, s-a purtat in viata conform mesajului: ” Cat timp am bani , ma culc cu orice femeie care ma atrage fizic, chit ca stiu ca nu are sentimente pentru mine si ma considera un mosh bashit…”. Si tot timpul s-a simtit valorizat prin banii sai, si prin faptul ca poate avea langa el o femeie care sa fie admirata si de altii. Si evident, cand se simtea devalorizat in ochii celorlalti, datorita alegerilor facute, aplica instant principiul : “Da, oi avea eu capra moarta, insa la ceilalti e moarta de mai mult timp”.

Dar de ce nu ar proceda asa atata vreme cat in Romania femeile cad ca mustele in plasa celor cu oferta imobiliara si retributie mare? Ce alternativa are un barbat roman sa faca sex in tara asta (pana se indagosteste) decat ori sa minta, ori sa plateasca (direct sau mascat)? Subliniez ca si daca barbatul arata bine, tot trebuie sa minta, sa seduca.

Faceti un experiment, puneti un anunt la mobiliare, “tanar cu apartament si salariu mare, doresc casatorie…bla, bla”, (a se citi “am apartament si salar mare, dar ma casatoresc cu cine vreau eu cand vreau eu dar te iau de fraiera sa ma culc cu tine o vreme”). Cred ca in Bucuresti ar suna cam 100-200 de femei disperate pe saptamana. In provincie vreo 20-30 saptamanal. Adica, apare conceptul de “barbat agentie imobiliara”.
Pai asta e barbatul pentru o femeie, agentie imobiliara si bancomat? Sigur ca la asa educatie din partea femeii barbatul se adapteaza in consecinta. Gresit sa crezi ca o curva are sex. Curva e substantiv neutru… poate fi si el si ea… Si se pare ca stiu sa se atraga unii pe altii ca un magnet.

Exista agresori zgarciti si agresori darnici.

Agresorii zgarciti isi expun scopurile personale ca pe obiective comune, de familie (motiv pentru care victima nu trebuie sa “risipeasca” fondul comun al familiei fara acordul partenerului agresor).

Agresorii “darnici” cu cat sunt mai darnici la inceputul relatiei, cu atat mai devreme isi vor cere “rasplata”.

Singurul mod in care victima il poate rasplati pe agresor e sa se lase calcat(a) in picioare de el. Motivatia pentru care victima trebuie sa se lase calcat (a) in picioare e totdeauna pentru binele ei, al victimei si din “dragostea” agresorului pentru victima.

Sa moara ma-sa ce complicat… asadar, decriptati-va, scuturati-va de patternuri daca nu vreti sa vedeti candva ce-i ala iad… eu am vazut…

noiembrie 11, 2007 Posted by | Uncategorized | Scrie un comentariu

Samanismul post-modern

Corin Braga

Argument

 

Cercetarea cuprinsa in acest volum a constituit o provocare si un experiment, mai exact o autoprovocare si un autoexperiment la care s-au supus (au fost supusi) toti autorii textelor. Ea s-a desfasurat in cadrul unuia din programele Centrului de Cercetare a Imaginarului, si anume cel de Literatura onirica. Acest program a mai organizat, in 2003-2004, un Cerc de creative writing având drept tema poezia halucinatorie si deliranta, condus de Ruxandra Cesereanu. In ultimii doi ani, sub umbrela sa am initiat o alta cercetare, un curs-dezbatere sub titulatura “Imaginarul si starile alterate de constiinta” in care au fost antrenati masteranzii din ultimele doua serii ale Masteratului “Istoria imaginilor – Istoria ideilor” de la Facultatea clujeana de Litere.

Tema acestor serii de dezbateri a fost ceea ce am putea numi Samanismul postmodern sau Neosamanismul actual, mai concret seria cartilor de initiere publicate intre 1968 si 1998 de catre Carlos Castaneda. In cele paisprezece saptamâni ale primelor semestre ale celor doi ani, dupa câteva seminarii dedicate samanismului traditional, asa cum este prezentat acesta de catre un Mircea Eliade, Laurence Delaby sau Roberte Hamayon, am luat in discutie, rând pe rând, progresiv, cele unsprezece volume care alcatuiesc saga castanediana (titlurile acesteia precum si intreaga bibliografie folosita de micul nostru focus-grup este sintetizata in finalul corpusului de studii si comentarii din acest volum).

A aborda cartile lui Castaneda a ridicat mai multe tipuri de probleme de pozitionare profesionala si umana. Dupa cum se stie, Castaneda este unul din intemeietorii unei adevarate religii de factura New Age, pretinzând ca a fost initiat intr-o forma extraordinar de sofisticata de vrajitorie sau de samanism de catre un amerindian numit Juan Matus. “Invataturile lui don Juan” au fascinat si continua sa fascineze milioane de cititori din intreaga lume si mii de adepti si practicanti ai “paselor magice” predate in Scoala de Tensegritate din Los Angeles. Pe cât de mare este insa emulatia mistica a publicului asa-zis “naiv”, pe atât de vehementa a fost contestatia antropologilor si etnologilor, a mediilor academice, a publicului avizat in general. Desi Castaneda pretinde ca reproduce fidel experiente reale, diversi autori au pus in evidenta incongruitatile si inconsecventele relatarilor sale, acuzându-l ca ar fi inventat in cea mai mare masura tot ceea ce prezinta drept fapte autentice, deci ca ar fi un sarlatan si un excroc sau, in cel mai bun caz, un autor de fictiune.

O prima provocare a fost ridicata de chiar acest scandal. Daca volumele lui Castaneda sunt inventate, inseamna ca ele decad din categoria de documente etnografice, fara sa acceada insa nici la cea de romane, ramânând in afara atât a discursului stiintific cât si a celui estetic. Teama care s-ar putea naste este ca abordarea unor asemenea texte ii declaseaza pe cercetatori, care, in loc sa analizeze fie documente antropologice valide fie literatura “serioasa”, intra in capcana unui fals subcultural, a unui kitsch religios. Raspunsul este totusi simplu. Dupa cum stim, valoarea scazuta sau nulitatea unui produs literar nu implica lipsa de profesionalism a analistului sau, dupa cum nici valoarea textului analizat nu garanteaza automat calitatea analizei. Desigur, este mai securizant a face cercetari pe volume care fac parte din literatura stiintifica acreditata sau din canonul estetic, cu speranta tacita ca analizele se vor aseza de la sine sub blazonul operelor comentate si se vor molipsi intrucâtva de nobletea acestora, in timp ce aceasta garantie nu exista in cazurile in care cercetatorii se aventureaza in ape tulburi si scandaloase. Dar chiar aceasta este provocarea: adevarata dovada a calitatii de analist o poti face abia atunci când demonstrezi ca esti capabil sa ramâi un profesionist chiar daca analizezi un text contestat, cu probleme.

A doua provocare vine din faptul ca, pentru o abordare eficienta, fara simplificari si solutii rapide, trebuie gasite si puse la lucru instrumente si hermeneutici cu atât mai elaborate cu cât textele respective sunt mai suspecte si mai confuze (sau curajoase) in raport cu domeniile si disciplinele existente. Or cartile lui Castaneda rezoneaza si chiar au folosit drept rampa de decolare unele din ideile si metodologiile cele mai avansate si in acelasi timp mai controversate din antropologia si filosofia americana contemporana, cum sunt etnometodologia, studiile emice sau filosofiile antirealiste. Toate acestea presupun eforturi considerabile si programatice de deconstructie a sistemelor si tiparelor primite si de autochestionare a pozitiei adoptate de cercetator.

A treia provocare depaseste chestiunile legate de statutul si instrumentele noastre profesionale si ne vizeaza in calitatea noastra de oameni. Reale sau inventate, “invataturile lui don Juan” se constituie intr-o antroposofie destul de indepartata de vulgata conceptiei occidentale despre univers. Ele activeaza fantasme mitice si ritualuri psihice pe care omul modern le-a refulat de câteva secole incoace, trezind asadar rezistente epistemologice si psihanalitice. Existenta celor doua mari categorii de cititori ai cartilor lui Castaneda, credulii si scepticii, scoate la iveala falia uriasa, trasata de insusi “bunul nostru simt”, ce provoaca tensiuni schizoide in omul contemporan, dintre gândirea magica si cea pozitiva.

Miza centrala a demersului nostru a fost aceea de a evita caderea nepremeditata in una sau cealalta din aceste doua atitudini conflictive, si anume cea a entuziasmului nediscriminatoriu ce ii caracterizeaza pe fanii lui Castaneda, respectiv cea a respingerii dispretuitoare pe care o afiseaza detractorii sai. Aceasta dihotomie ni se pare ca saraceste intelegerea fenomenului Castaneda, ca ne face sa pierdem capacitatea de a surprinde nucleul de numinosum real care iradiaza din scrierile sale, fie ele relatari adevarate sau fictiuni romanesti. Intr-o epoca in care imaginea mediatica tinde sa se substituie lumii din fundal, in care fictiunea creeaza realitati si fictionalizarea devine un instrument epistemologic, mai important decât a decide daca Juan Matus a existat sau nu, daca Castaneda minte sau nu, este a analiza mecanismele psihologice si sociologice, dar si estetice si religioase, prin care mesajul sau reuseste sa atinga o fibra profunda din noi insine, obligându-ne la reactii din cele mai vehemente, de la participare mistica la speranta frustrata, de la fantasme magice la scepticism revoltat.

Din acest deziderat decurge si aspectul experimental al demersului nostru. Daca aceste carti ies atât in afara cercetarii stiintifice cât si a celei literare, vizând existentialul sau umanul din noi, atunci cea mai apropriata atitudine este cea definita in antropologia contemporana drept “cercetare participativa”, in care subiectul experimenteaza efectele provocate asupra lui insusi de obiectul cercetat. Desigur, in cazul nostru obiectul nu a fost unul etnografic, cel descris de cartile lui Castaneda (vrajitoria indienilor din Mexic), ci unul textual, cel reprezentat de cartile lui Castaneda. O asemenea lectura participativa implica o activare simultana in subiectul experimentator atât a lectorului naiv, care reactioneaza ingenuu, cât si a celui avizat, care noteaza reactiile primului fara sa le inhibe.

Si daca, la o prima aproximare, pentru oricine se aproprie intâia oara de cartile lui Castaneda, lucrurile par sa se clarifice rapid intr-o decizie limpede (cred sau nu cred), la o zabovire mai indelunga ele devin mai complexe si poate chiar nebuloase. Ceea ce bunul simt pare sa ne dicteze cu naturalete (“E imposibil ca ceea ce povesteste Castaneda sa fie adevarat”), se dovedeste mult mai problematic când in spatele respingerii rationale descoperim spaime si cenzuri nemarturisite. Un bun instrument de masura a incarcaturii inconstiente care apasa asupra atitudinilor si gesturilor noastre aparent cele mai rationale il constituie denegarea freudiana, teoretizata de psihanalisti contemporani sub forma unei sintagme operative de genul: “Stiu foarte bine ca…, si totusi…”. Câta vreme ne aflam in Universitate, stim foarte bine cu totii, nu e asa?, ca nu exista fantome si viata dupa moarte, si totusi aproape toti dintre noi suntem posesorii unui mic stoc de intâmplari paranormale de povestit la o cina intre prieteni…

Volumul de fata este asadar rezultatul acestor lecturi participative a volumelor lui Castaneda facute in cele doua focus-grupuri reprezentate de seriile de masteranzi de la “Istoria imaginilor – Istoria ideilor” din 2003-2004 si 2004-2005. Dupa studiul meu monografic, am grupat textele rezultate in doua sectiuni. Prima sectiune cuprinde analizele care problematizeaza pozitia subiectului in raport cu obiectul lecturii, implicarea lui in mesaj, reactiile sale ingenue si teoretice. Cea de-a doua sectiune a urmarit sa ordoneze tematic sistemul antroposofic al lui Castaneda, care se instituie intr-un adevarat microunivers autonom si consistent, indiferent de conditia lui de relatare fidela a unor experiente reale sau de inventie literara, cu resorturi psihanalizabile sau scopuri josnice, de excrocare si manipulare a publicului. Studiile din aceasta a doua sectiune decupeaza principalele concepte si simboluri care constituie osatura “invataturilor lui don Juan”. In locul unei concluzii, ceea ce se poate spune despre cartile lui Castaneda este ca ele reprezinta o adaptare postmoderna (un upgrade) a samanismului traditional la mentalitatea scientista si psihologizanta a omului contemporan.

 

 

Corin Braga

Carlos Castaneda si starile alterate de constiinta

 

AbstractThe article begins by questioning the fictional or non-fictional character of Castaneda’s work. It attempts to explain Castaneda’s “hoax” through biographical, psychoanalytical, or metaphorical interpretations. It  also tries to reconstruct Castaneda system of the world (the sorcerers’ explanation), beyond the debate on the nature of his shamanistic stories. The conclusion is that Castaneda practices a Postmodern type of shamanism, in which traditional extatic initiation is replaced by fiction and writing techniques.

Keywords: Postmodernism, Shamanism, Carlos Castaneda, altered states of consciousness, ethnomethodology, psychoanalysis

 

Saman sau sarlatan

 

In 1968, Carlos Castaneda, fost student al Universitatii California din Los Angeles (UCLA), publica o carte de etno gra fie, The Teachings of Don Juan: A Yaqui Way of Knowledge, care devine rapid un best-seller. In ea, Castaneda povesteste ca, in 1960, pe vremea când, student in antro pologie, facea cercetari de teren in sudul Statelor Unite, a intâlnit un saman (dia blero, brujo) din neamul indienilor Yaqui. Desi scopul sau era sa investigheze stiintific practicile sama nice, Castaneda marturiseste a fi fost inghitit de sistemul de credinte pe care il cerceta, devenind din observator un ucenic al “benefactorului” sau, Juan Matus. Cartea cla meaza a fi o transcriere relativ fi de la a experientelor si a invataturilor primite de Carlos in acesti ani. Ucenicia va dura pâna in 1974, când Juan Matus, ni se spune, paraseste lumea aceasta, iar relatarea (reme morarea) ei va continua de-a lungul a inca zece volume, timp de treizeci de ani, pâna in 1998, când Casta neda moare.

Cartile au câstigat foarte repede o faima extraordinara, fiind traduse in princi pa lele limbi de circulatie internationala, in milioa ne de exemplare. Povestite de Carlos, “inva taturile” lui don Juan au devenit un sistem esoteric, care a cucerit mii de fani si de adepti. Impreuna cu un grup de asociati, Castaneda a intemeiat in ultimii ani ai vietii o scoala de “pase magice”, exercitii menite a manipula corpul energetic al practican tilor. Activitatea acestei scoli de “Tense gritate” continua si azi, dupa moartea maes trului, putând fi urmarita inclusiv pe internet (vezi site-ul http://www.castaneda.com). Impresia globala este aceea ca am asistat la nasterea unei miscari religioase, Castaneda fiind un profet care impartaseste o invatatura moste nita de la o figura de intelept neolitic, care are insa o complexitate si o sofisticare simp to matica pentru sensibilitatea religioasa New Age.

La fel de rapid au aparut si contes tarile. Privite dintr-o perspectiva pozitivista si scientista occidentala, tehnicile si puterile samanice pe care Castaneda pretinde a le fi deprins parasesc categoria naturalului si a credibilului, iesind in supranatural si mistic. Daca primele carti publicate, creditate de profesorii sai drept studii etnografice, i-au adus lui Castaneda titlurile de master si de doctor in antropologie, deschizându-i o ca riera universitara, ele au fost in curând con tes tate de catre etnologi si istorici ai reli giilor. Intrigati de figurile lui don Juan si ale ucenicului sau, diversi ziaristi au incercat in zadar sa certifice existenta lui Juan Matus si a echipei sale de samani. In 1974, Times i-a acordat lui Castaneda un numar de revista, in care reporterita a avut insa curio zi tatea sa verifice spusele intervie va tului. Asa a reiesit ca datele biografice pe care Castaneda le dadea despre sine, precum si multe alte informatii, sunt in buna masura inventate.

Asa s-a nascut scandalul in jurul lui Castaneda. In timp ce profesorii sai de la UCLA au continuat sa-l crediteze, alti spe cia listi au clamat ca experientele sale nu pot fi adevarate. R. Gordon Wasson a aratat ca ciupercile halucinogene invocate de Carlos nu cresc in locurile indicate de acesta si nici nu sunt folosite de indienii Yaqui (Richard de Mille, “Allegory is not Ethnobotany: Analyzing Castaneda’s Letter to R. Gordon Wasson and Carlos’s Spanish Field notes”, in Richard de Mille, 1981). Hans Sebald a demonstrat zdrobitor ca desertul Sonora unde Carlos pretinde ca a primit o buna parte din invataturile maes trului este descris complet nerealist, in contradictie cu geogra fia, flora, clima si conditiile de viata reale de acolo (Hans Sebald, “Roasting Rabbits in Tularemia or The Lion, the Witch and the Horned Toad”, in Mille, 1981). In doua carti de o ironie de vastatoare, Richard de Mille a adunat o cantitate uriasa de dovezi asupra faptului ca textele lui Casta neda sunt inven tate, siste­matizându-si dove zile asupra sarla ta niei in trei categorii: 1. asa-numitele note de teren se contrazic si par a fi mai degraba ciornele unui roman; 2. cartile sunt lipsite de detalii convingatoare, dar sunt pline de amanunte implauzibile; 3. “invataturile” lui Juan Matus sunt un ames tec de folclor ame rin­dian, misticism oriental si filosofie euro peana (Mille, 1981, 18-19). Sursele princi pale din care s-ar fi inspirat Castaneda sunt identificate in Yogi Rama cha raka, Mircea Eliade, Ludwig Wittgen stein, Ale xan­dra David-Neel, Suzanne Lan ger, E. Sapir, Laura Govieda, D. T. Suzuki, Leigh tons, Pe trullo, Pozas, Steward, Under hill etc. Car tile cele mai susceptibile a fi fost piratate sau imitate sunt cele ale lui Morris Edward Opler, An Apache Life-Way. The Economic, Social, and Religious Insti tutions of the Chiricahua Indians (1941) si Apache Odyssey: A Journey between two Worlds (1969) si ale Barbarei G. Myerhoff, The Deer-Daize-Peyote Complex among the Huichol Indians of Mexico (1969) si Peyote Hunt: The Sacred Journey of the Huichol Indians (1974). In finalul volumului The Don Juan Papers: further Castaneda con tro versies (1981), Richard de Mille intoc meste chiar un “Aleglossary” cu o lista de concepte folosite de Castaneda care par a fi fost luate din toate aceste surse.

Castaneda si-a pierdut astfel rapid credibilitatea stiintifica si academica, fara sa fie parasit insa si de grupurile de admiratori si de practicanti ai Tensegritatii. Desi pe cotorul cartilor sale publicate de Pocket Books continua sa apara indicatia de gen “Nonfiction”, dupa ce Richard de Mille l-a tratat drept “one of the world’s great hoaxers”, “trickster-teacher” si “the shaman of Academe” (Mille, 1981, 10, 13), istorici ai religiilor precum Ioan Petru Culianu nu ezita sa-l califice pe Castaneda drept “fiction writer” si “romancier” (Culianu, 1994, 72). Ralph Torjan, un fost discipol al lui Castaneda care a facut un documentar cinematografic “Carlos Castaneda: Enigma of a Sorcerer” (2004), desi nu ascunde faptul ca discipolatul a avut un efect pro fund si benefic asupra sa, demonstreaza ca Juan Matus este o figura fictiva si ca invataturile “culese” de la el de catre Carlos sunt inspirate din bibliografia generala a samanismului si a ocultismului (vezi Dave Kehr, in International Herald Tribune, 16 iunie 2004, p. 11).

Ne aflam asadar in fata unei dileme: ce este Carlos Castaneda, un vrajitor sau un sarlatan? Cititorul caruia ii cad in mâna cartile sale se vede pus sa opteze intre a le accepta ca atare, cu naivitate, cu credu litate, sau a le respinge cu scepticism si condes cendenta. La o prima aproximare, reactia noastra depinde principial de raspunsul la intrebarea: mai putem crede neconditionat in suprana tural? Mai putem depasi educatia noastra scientista si pozitivista care ne face sa privim cu suspiciune magia si ezote rismul drept forme de (auto)iluzionare?

Dupa succesul cartilor lui Castaneda si al scolii de Tensegritate, se poate aprecia ca postmodernitatea si cultura New Age in special manifesta o disponibilitate nebanuita pentru religios, ca ocultismul si vrajitoria sunt actualmente, dupa cum arata Mircea Eliade, adevarate “mode culturale” care raspund unor nevoi profunde, arhetipale, ale fiintei umane (Eliade, 1997a). Am putea presupune, in consecinta, ca, in anumite con ditii iesite din comun, traumatice sau initiatice, in oricare dintre noi s-ar putea reactiva un fond antropologic care sa treaca peste cenzurile rationale si sa ne cupleze la un mesaj numinos.

Totusi, ne mai putem darui fara re zerve credintei, mai are omul modern posi bilitatea de a accepta ingenuu expe rienta religioasa, fara sa dezvolte o constiinta vinovata? Stim bine ca men talitatea domi nanta tinde sa-i discrediteze pe oamenii religiosi ca pe niste indivizi simpli de spirit sau ca pe niste devianti ce gasesc in religie o compensatie psihanalitica pentru probleme si traume personale pe care nu au curajul sa le infrunte direct. In conditiile in care religia a fost acuzata, incepând cu secolul al XVIII-lea, a fi o eroare de ratio nament sau un opiu al popoarelor, mai putem accepta un mesaj religios cum este cel al lui Castaneda fara a ne suspiciona pe noi insine ca suntem sau am devenit niste “spirite slabe” (opuse acelor esprits forts elogiati de iluministi) care cauta substitute fantasmatice pentru pro priile obsesii, fobii, neputinte si esecuri? In cadrul paradigmei culturale moderne, care exclude din start supranaturalul ca o explicatie valida si ac cep tabila, recursul la mistica implica o forma de mauvaise con science. Inhibitia pozitivista a intrat daca nu chiar in gena, atunci cel putin in formatia noastra colec tiva, ea nu (mai) poate fi igno rata pur si simplu, si orice rearanjare inte rioara este obligata sa tina cont de ea.

De cealalta parte, ne putem la fel de bine intreba ce si cât se pierde in momentul in care acceptam ne con ditionat verdic tul ratiunii si al bunului simt ce con stituie norma actuala. Atunci când trateaza cartile lui Castaneda drept fictiune, Culianu si oamenii de stiinta in general risca sa piarda din vedere chiar potentialul numinos al acestor “fictiuni”, cel care a fascinat atâtea milioane de cititori si sute de prac ticanti ai paselor magice. Chiar daca relatarile lui Castaneda sunt in intregime inven tate, ele s-au dovedit capabile sa activeze credinte si daruiri, desigur ingenue, dar nu mai putin reale. Carei parti din sufletul omului actual i se adreseaza Casta neda, ce anume trezeste el din fondul nostru inconstient?

Reactiile acestea contradictorii, une ori vehemente, pe care le provoaca scrierile lui Castaneda sunt un revelator pentru un anumit impas in care ne-a adus moderni tatea. Pentru a judeca asemenea manifestari religioase, gândirea dihotomica moderna nu ne lasa la dispozitie decât doua tipuri de raspunsuri sau reactii: fie ne suspendam scepticismul rational si aderam nediscrimi natoriu la ele, facându-ne vinovati, atât in ochii celor din jur cât si, mai grav poate, ai propriului nostru supra-eu, de misticism naiv si kitsch religios, fie dam curs scepti cismului si incredulitatii noastre stiintifice, tratându-le drept inventie deliberata (adica sarlatanie) sau – in cel mai bun caz – drept delir sistematizat. Sau, dupa cum formu leaza problema Concha Labarta intr-un interviu cu “echipa” de vrajitoare a lui Castaneda, “Tendinta noastra este fie de a nu crede defel asemenea relatari, fie de a vedea in protagonistii lor niste persoane dincolo de bine si de rau, care nu sunt atinse de boala, batrânete si moarte”, niste fiinte magice (apud Mas Allá, April I, 1997, Spania). Nu exista oare o cale de a evita o asemenea dilema saracitoare si amputa toare? Voi incerca in continuare sa schitez o cale de iesire din aceasta strâm toare strajuita de Scylla scepti cismului si de Cha ribda fanatis mului.

O prima sugestie de proce dura ne este oferita de teoria receptarii. Intr-un eseu despre estetica literaturii, Gaëtan Picon facea distinctia intre cititorul naiv si cititorul avizat. Cititorul “virgin” practica o lectura identificatorie, reactio nând la ope rele de arta “ca la spectacolele naturii sau ca la evenimentele vietii”. El se substituie perso najului si traieste aventurile acestuia ca si cum ar fi propriile sale intâmplari, cerând cartii sa-i dea “iluzia unei vieti care i s-ar parea efectiv emotionant de trait” (Picon, 1973, 74-76). “Midineta”, ca lector naiv generic, este cititoarea care plânge la neca­zurile protagonistilor cartilor romantioase, printr-un fenomen de proiectie si transfer a propriile sperante, idealuri si dezamagiri. Ea foloseste cartea ca o amin tire-ecran sau ca un corelativ exterior care face posibila o “transpunere in act” (acting out) a unor tensiuni afective inconstiente. Cu alte cuvin te, cititorul naiv reactioneaza in fata fictiunii ca in fata realitatii, percepe litera tura la fel cum percepe viata, lucrurile, visele. Acesta ar putea fi si cazul lectorilor “naivi” ai lui Castaneda.

Cititorul avizat, in schimb, este cel care percepe diferenta dintre trairea curenta si trairea estetica, dintre uzajul psihologic al operei si experienta ei artistica. Desigur, si el are reactii afective la lectura, dar acestea sunt sublimate, constiente de distanta dintre simbolul literar si continutul psihologic, dintre arta si existenta. Trairea estetica este o traire “in eprubeta”, ea reproduce intr-un spatiu aseptic si protejat, al lui ca si cum, tensiunile din experienta de viata, ajutând in felul acesta la descarcarea, la constienti zarea si eventual la luarea lor sub control. Intreaga teorie a catharsisului, de la Aristo tel la Freud, poate fi invocata la acest punct. Trebuie insa subliniat ca, la o privire atenta, cititorul avizat nu il inlocuieste pe cititorul naiv, ci il dubleaza. Ca in multe alte ocazii, si in cazul lecturii putem vorbi de o dedu bla re a instantelor interioare: in fiecare din tre noi vietuieste un lector ingenuu si emo tiv, ale carui reactii sunt insa suspendate si relativizate de catre un lector distant si oarecum dezabuzat.

Problemele apar atunci când, din diverse motive biografice, formative, tem pe ra men tale, caracteriale, psihanalitice etc., cititorul avizat nu se multumeste sa-l obser ve si sa-l tempereze pe cel naiv, ci pretinde sa-l inlature cu aroganta si suficienta. In cazul lui Castaneda, lectura “avizata” devi ne din start o lectura ostila, care cenzu reaza si depreciaza reactiile receptarii primi tive, judecate prin prisma unui supraeu pozitivist, materialist, sceptic, eventual ateu. Calea di fi cila care cred ca merita urmata este cea care ne intoarce inapoi la trairile genuine provocate de lectura, mentinând in acelasi timp treaza capacitatea de discrimi nare si detasarea pozitiei rationale.

Un al doilea sprijin procedural pe acest drum ne este oferit de istoria religiilor si de etnologia actuala. De un secol si juma tate incoace, etnologia a suferit o mutatie metodologica profunda (A se vedea Ulrika Wolf-Knuts, in Symposia, 2003). La sfâr situl secolului al XIX-lea si inceputul seco lului XX, etnologia si istoria religiilor fa ceau cuplu metodologic cu pozitivismul si scientismul modern. Din cauza aceasta, pozitia cercetatorului era subminata de pro pria sa paradigma cognitiva. Investigând samanismul, fenomenele de posesie sau magia, spre exemplu, cercetatorul nu se putea impiedica, in ciuda rigorii si a acura tetii de care dadea programatic dovada in culegerea datelor, sa nu modifice calitativ, la nivelul interpretarii si al siste matizarii, aceste date. Fiind conditionat sa nu creada intr-o lume a spiritelor, cerce tatorul poziti vist, atunci când nu expedia intreaga proble ma sub termenul de super stitie, cauta expli catii alternative, exterioare celor folo site de catre practicantii religiilor respective, cum ar fi explicatiile sociale (Durk heim, Van Gennep etc.) sau cele psihologice (Levy-Bruhl, Jung etc.).

Acest neajuns a devenit patent o data cu formularea, in stiintele exacte, a prin cipiilor de incertitudine ale lui Heinseberg, conform carora actul observarii modifica starea obiec tului observat. Pentru a reduce sau chiar a evacua slabiciunea procedurala, etnologii au inlocuit metoda pozitivista cu o metoda fenomenologica. In mod sistematic, cerceta tori precum Eliade si-au propus sa “puna intre paranteze” orice presupozitii din afara sistemului cercetat si sa analizeze, fara sa judece sau sa valorizeze, numai infor ma tiile interne sistemului. Cercetatorul devine ast fel in mod deliberat o “tabula rasa”, pe care urmeaza sa fie asamblate fenomenele de teren in vederea extragerii unor inva rianti, a unor paradigme. Scopul maxim al unei asemenea reduceri eidetice este dega jarea, din totalitatea religiilor mondiale, a mode lului general uman al lui “homo religiosus”.

Totusi, deoarece un cercetator neutru, precum zgomotul alb din acustica sau came ra neagra din termodinamica, este o utopie metodologica, antropologia contem porana a dezvoltat o pozitie si mai nuantata. Princi piul conducator il constituie asa-numitul relativism postmodern, conform caruia toate valorizarile si judecatile de adevar sunt dependente de un consens de grup, sunt asadar relative si egal indreptatite intre ele. Edward Sapir vorbeste de “modu rile arbi trare de interpretare a realitatii pe care tra ditia sociala ni le sugereaza in mod constant din chiar momentul nasterii” (Mille, 1981, 42), definitie care se va regasi in conceptul de tonal invocat de Castaneda. Alfred Schutz a definit si el o realitate “intersu biectiva”, o “lume a lui Noi”, constituita prin schimbul de informatii intre oameni care locuiesc in acelasi mediu fizic si social.

Pornind de aici, Harold Garfinkel a creat asa-numita etno metodologie, o herme neu tica ce pleaca de la premisa ca toate viziunile asu pra lumii sunt subiective, sau cel putin “intersubiec tive”, fiind rezultatul consensului unui grup de oameni. Discipolii sai Hugh Mehan si Houston Wood au radicalizat abordarea, sustinând ca nu exista o pozitie privilegiata, o realitate “reala”, ca toate reprezentarile realitatii sunt la fel de reale si ca nici una nu contine mai mult adevar decât alta. Tendinta aceasta spre subiectivism absolut a etno metodologiei a gasit un suport important in filosofiile “anti-realiste” din ultimele dece nii (Goodman, Putnam, Maturana etc.), combatute la rândul lor de “realisti” precum John Searle.

Indiferent de rezultatul acestei dispute filosofice, câstigul pentru etnologie a con stat in acceptarea faptului ca, daca un cercetator nu are cum sa faca abstractie de formatia si de conditionarile sale culturale (utopia fenomenologica), in schimb el trebuie sa aiba luciditatea si onestitatea de a-si analiza propriile presupozitii, in asa fel incât sa le poata izola pe cât posibil in prezentarea pe care o face obiectului de studiu. Formularea exemplara a acestei atitudini metodologice este de gasit in cartea lui I. M. Lewis, Ecstatic religion (1971, reeditata 2003). Cercetând samanismul si posesia de catre spirite, Lewis face urma toarele preci zari preliminare: 1. Cercetatorul nu are voie sa conteste, de pe pozitia propriei incredu litati religioase, credintele oamenilor stu diati (“My starting point, consequently, is precisely that large num bers of people in many different parts of the world do believe in gods and spirits. And I certainly do not presume to contest the validity of their beliefs, or to imply, as some anthropologists do, that such beliefs are so patently absurd that those who hold them do not ‘really’ believe in them. My objective is not to explain away religion”; 2. Cer ce tatorul nu are voie sa judece si sa ierar hizeze, de pe pozitia propriilor convingeri, cre din tele oamenilor studiati (“He has neither the skills nor the authority to pro nounce upon the absolute ‘truth’ of ecstatic manifestations in different cul tures. Nor is it its business to assess whether other people’s perceptions of divine truth are more or less compatible with those embodied in his own religious heritage, whatever he may feel about the latter” (Lewis, 2003, 24).

Asemenea precautiuni ne permit sa dis tingem doua aspecte ale “scandalului” pro vo cat de cartile lui Castaneda. In acest sens, psihanalista Elsa First distinge si ea intre doua tipuri de cititori: naivi si educati. Astfel, se poate vorbi de doua categorii de cititori ostili: scepticii naivi, care refuza eve­nimentele supranaturale descrise de Cas ta neda, si scepticii educati, care nu se pro nunta asupra supranaturalului, dar infir ma credibilitatea relatarilor lui Casta neda (apud Mille, 1981, 39-40). (In mod simetric, s-ar putea vorbi si de doua categorii de cititori simpatetici: credulii naivi si credulii culti.)

 Prima clasa de cititori, “scepticii naivi”, reactioneaza la scandalul de fond provocat de atacul pe care “invataturile lui don Juan” il formuleaza la adresa viziunii occidentale despre lume, a “bunului simt” comun de factura predominant atee. A te transforma in corb, a zbura in vazduh sau a te deplasa fizic in timpul unui vis dintr-un loc in altul sunt evenimente inacceptabile ca atare pentru occidentalul “standard”. Ca indivizi mai mult sau mai putin materialisti si pozi tivisti, nu suntem pregatiti si nici dispusi sa acceptam asemenea experiente drept reale.

Tinând cont de precautiunile de pozitio nare pe care si le ia etnologul con tem poran, argumentul convingerilor per so nale asupra supranaturalului nu mai poate intra in dis cutie. Eliminarea programatica a scepti cis mului naiv poate da nastere “credu lului educat”, pozitie exemplificata de o reputata cercetatoare cum este Mary Dou glas, care argumenteaza “autenticitatea lui Castaneda” in felul urmator: “Este probabil dificil de judecat spiritualitatea religiei revelate in aceasta serie de carti din cauza cliseelor asurzitoare prin care ea este redata prin forta lucrurilor. Dar este inca si mai dificil de aparat opinia dupa care faptul ca acestea reflecta niste problematici filoso fice con tem porane ar fi o dovada pentru carac terul lor inventat. Aceasta deoarece ele sunt coerent imbinate intr-o atitudine in fata vietii si a mortii si a rationalitatii umane a carei coerenta insasi este straina gândirii contemporane” (Mary Douglas, “The Auth enticity of Castaneda”, in Mille, 1981, 30).

Aici intra insa in joc scepticul educat, care isi deriva neincre derea din chiar coerenta interna a scrierilor lui Castaneda, indiferent de propriile sale convingeri pri vind posibilitatea lor ontologica. Richard de Mille o combate pe Mary Douglas distin gând intre autenticitate si validitate, in cali tate de componente diferite si in oare care masura independente ale adevarului. Validi tatea se refera la “corespondenta dintre continutul unui raport stiintific si un corpus acceptat de teorie stiintifica si observatii acumulate. Un raport e considerat valid atunci când este in acord cu ceea ce credem ca stim” (Mille, 1981, 44-45). Aceasta implica faptul ca un sarlatan inte ligent poate sa produca un text validabil stiintific, fara sa aiba o experienta de teren autentica, dar folosind corect informatii luate dintr-o bi blio teca. Cartile lui Casta neda sunt, dupa Richard de Mille, un scandal erudit, o ma niera de a “garfin keliza”, de a folosi etno metodologia intr-o directie perversa, de a manipula relati vismul pentru a face o fictiune sa treaca drept etnografie.

Totusi demersul antropologic definit de I. M. Lewis ofera o supapa pentru a iesi din impasul atât al scepticismului naiv cât si al celui avizat. In ceea ce priveste scep ticismul naiv, acesta poate fi temperat de pe pozitia relativista a istoriei religiilor. In definitiv, nu avem nici o problema in a accepta studii etnologice despre samanismul traditional care enumera intre puterile sama nului zoo­morfoza, decorporalizarea si levi tatia, bilo catia etc. Aceeasi atitudine poate fi extinsa si asupra scrierilor lui Castaneda si atunci “scandalul” rational inceteaza. Citite ca do cu mente etnografice, cartile sale nu au nici mai multa nici mai putina relevanta decât relatarile etnografice culese de la un saman intors din transa. Ele pot constitui un material de antropologie contemporana, prin care se urmareste felul in care este propusa si se instituie o religie neosamanica in epoca New Age.

In ceea ce priveste scepticismul avi zat, care suspecteaza tocmai autenticitatea etno grafica a cartilor lui Castaneda, acuzân du-le de sarlatanie, de fictiune oferita frau dulos drept realitate, ne putem gândi ca “inva taturile lui don Juan”, indiferent daca sunt adevarate sau fictive, s-au constituit deja intr-un sistem ezoteric in care cred si pe care il practica un numar semnificativ de oameni. Ele au devenit un fenomen religios in sine. Chiar daca Juan Matus nu a existat cu adevarat ci a fost inventat in intregime de ucenicul sau, aceasta nu scade intru nimic puterea de fascinatie pe care “invataturile” o exercita asupra unui larg public. In acest sens, Paul Riesman argumenteaza “O pre miza de baza in cartile lui Castaneda este aceea ca experienta nu este ceva ce ni se intâmpla pur si simplu, ci ceva pe care il cream intr-o masura covârsitoare, chiar daca in mod obisnuit nu suntem constienti de faptul ca o cream. Chiar daca don Juan nu exista cu adevarat, non-existenta lui nu inseamna ca afirmatia de mai sus poate fi rapid inlaturata. Aceasta din cauza ca, daca propozitia este adevarata, atunci insasi chestiunea daca don Juan exista devine mai putin importanta, deoarece oricum ar aparea el in cartile lui Castaneda, el este produsul perceptiei cuiva – nu doar a luui Castaneda, ci si a noastra ca cititori” (Paul Riesman, “Fic tions of Art and of Science or Does It Matter Wether don Juan Really Exists?”, in Mille, 1081, 211).

Pentru a sta la baza unei experiente religioase, nu este nevoie ca don Juan sa fie mai “real” decât sunt, spre exemplu, un inger, un daimon, un zeu sau un duh. In definitiv, nici o religie nu s-a constituit printr-o manifestare nemijlocita si continua, masurabila fizic, a sacrului in fata unei mase compacte de oameni, ci inter mediat, prin revelatiile avute de un profet sau de un mesia. Or, cine poate decide cât din aceste revelatii sunt viziuni credibile ale unei suprarealitati efective sau sunt halucinatii psihologice si deliruri psihotrope, cât sunt transcrieri fidele si cât sunt adaptari si sistematizari ulterioare, sau inventii pure? Scandalul privind existenta istorica a lui Juan Matus poate fi depasit prin mutarea atentiei asupra sistemului pe care ucenicul i-l atribuie si asupra felului in care acest sistem poate fi receptat ca o revelatie, ca o initiere, ca o “bunavestire” de catre o masa de oameni.

Sa recunoastem insa ca o asemenea solu tie nu este pe deplin multumitoare pentru toata gama asteptarilor noastre. Ea nu face decât sa delege nucleul activ, ireductibil, al problemei, spre un domeniu sau o atitudine securizata si securizanta. Privite prin teles copul antropologului, relatarile lui Casta neda devin un obiect de studiu detasat, fata de care, conform principiilor cercetarii actu a le, ne-am suspendat parerile si judecatile, in care nu ne implicam decât in calitate de cercetatori si teoreticieni. Le acceptam fiindca intr-o forma sau alta le-am sterilizat, injectându-ne un ser de imunitate (pozitia stiintifica). Ceea ce inseamna ca in fond am expediat esenta problemei, ca ne-am dezim plicat uman, ca indivizi cu propriile spaime de moarte si asteptari obscure, din problema existentiala ridicata de aceste carti. Am proiectat rela tarile lui Castaneda, din spatiul unei mis tici pentru omul viu actual, in cel al samanismului traditional, izo lat de noi prin bariere de timp, de geografie si de cultura.

Or, daca vrem sa nu simplificam dis cutia, trebuie sa recunoastem ca provocarea lui Castaneda merge in sensul invers, acela de a gândi samanismul nu ca pe un capitol de istoria religiilor, ci ca pe o tehnica acce si bila noua, astazi, in viata obisnuita, de zi cu zi. Etnoloaga Barbara G. Myerhoff, co lega cu Castaneda la UCLA in perioada când amândoi faceau studii de antropologie, desi recunoaste ca s-a simtit inselata, pros tita (“foolish”) când a inteles ca prietenul ei si-a inventat experientele, adauga “Dar apoi m-am gândit ca, privind retrospectiv, am avut parte doar de placere si amuzament de la Carlos, ba chiar, pe termen lung, de iluminare, adica de mai mult decât poti primi de la cei mai multi oameni. Asa ca am decis ca este in regula sa te simti prostit” (apud Mille, 1981, 339-340). “Minciunile” lui Castaneda au o densitate mai mare decât simpla inselaciune, tinând cont de efectele de iluminare pe care le produc chiar si asupra unui public inalt calificat.

Prin chiar pretentia de “nonfiction”, “invataturile” lui don Juan duc problema receptarii dincolo de domeniul estetic, ridi când-o, am putea spune, la patrat. Distinc tiile unui Gaëtan Picon intre cititorul naiv si cel avizat se limitau totusi la literatura de fictiune, in timp ce cartile lui Castaneda reiau, cu o noua acuitate, discutia asupra genurilor transfrontaliere de tipul jurnalului sau al literaturii de calatorie.

Stim, spre exemplu, cât de greu s-a constituit constiinta si conventia fictiona litatii in cadrul genului reprezentat de relatarile de calatorie. Realul si fictionalul nu au putut fi izolate in mod acceptabil decât târziu, când empirismul englez si noua stiinta moderna au impus criteriul pragmatic al verificarii empirice. Câta vreme certifi carea realitatii unei relatari a depins de alte criterii (autoritatea surselor mostenite, pre su pozitii religioase si metafizice etc.), o ambiguitate ciudata (din punctul actual de vedere) a plutit asupra acestor scrieri. Jean Mandeville, autorul unei Calatorii imagi nare in Asia care compileaza intreaga tra ditie medievala despre minunile Orientului, statea la loc de cinste in biblioteca de autoritati a lui Cristofor Columb, servindu-i drept sursa pentru Asia pe care o cauta prin calatoria sa transatlantica.

Incepând cu a doua jumatate a secolului al XVII-lea, când s-au perfectionat criteriile experimentale ale stiintei moderne, litera tura de calatorie a suferit si ea o decantare, menita sa separe expeditiile reale de cele fictive. Dar tot acum, ca o reactie la reactie, scriitorii au inceput la rândul lor sa se joace cu conventia de realitate, introducând indici narativi care pretind sa certifice geografic calatorii in intregime inventate. Asa se face ca texte precum Calatoriile lui Gulliver, care astazi nu pun nici o problema de clasificare, mai puteau fi luate de unii contemporani ai lui Swift, mai putin “ascutiti” de spirit, ca având pretentia de veridicitate, ceea ce ii facea sa izbucneasca in invective impotriva unui asemenea “mincinos” si “sarlatan”. Prin efect invers, aceeasi confuzie a facut spre exemplu ca relatarea unei expeditii reale in Oceanul Indian, cea a micii colonii instalate de François Leguat in insula Rodrigue (1691-1698), sa fie considerata o pura fictiune pâna târziu la inceputul secolului XX.

Cartile lui Castaneda mizeaza pe jocul dublu al genurilor transfrontaliere. Tipul de discurs (notatia etnografica, jurnalul, memo riile) utilizat de autor foloseste toate con ven tiile si resursele genului pentru a cau tiona realitatea intâmplarilor narate. Un criteriu intrinsec de decizie asupra realitatii sau fictionalitatii lor este din cauza aceasta foarte greu de stabilit, si de aceea “scan dalul” a izbucnit abia când jurnalistii au incercat sa confirme relatarile prin expe rienta directa. Una din abilitatile narative de necontestat ale lui Castaneda este aceea de a sterge toate indiciile asupra articulatiilor unde realitatea se prelungeste in fictiune. Pasta este atât de omogena, incât cititorul se pomeneste ca a alunecat, fara sa-si dea seama cum, fara rupturi sau discontinuitati, in situatii inacceptabile pentru ratiunea sau pentru bunul sau simt.

Problema de receptare ridicata de scrierile “nonfiction” ale lui Castaneda in raport cu literatura de fictiune nu este doar una de grad sau de intensitate, de depasire a pragului esteticii in existential, ci si una de directionare a intentiei cititorului. Literatura fictionala implica, in insasi conventia care se instaleaza intre autor si lector, o “sus pendare deliberata a neincrederii” (willing suspension of disbelief, dupa o binecu nos cuta formula transformata in concept in teo riile actuale despre the reader’s response). Cititorul accepta, prin pactul fictional, sa nu judece povestea respectiva dupa criteriile verificarii empirice, ci sa o primeasca ca si cum ar fi reala sau posibila. Basmul, mitul, literatura fantastica sau de anticipatie nu sunt respinse ca minciuni tocmai fiindca beneficiaza de conventia suspendarii nein cre derii de tip pozitivist.

In cazul lui Castaneda, lucrurile se pe trec invers. Fiind indrumat sa citeasca tex tele ca pe relatarea unor intâmplari ade varate, cititorul se pomeneste de la un punct incolo ca incepe sa se indoiasca de realitatea lor. In el se produce, daca mi se permite jocul de cuvinte, un unwilling suspension of belief, o suspendare – cel mai adesea nedo rita si neprogramata – a increderii. Treptat sau brusc, lectorul inceteaza sa mai credi teze textul drept veridic, aruncându-i, ade seori cu frustrarea celui escrocat, acu zatia de inselaciune si minciuna. Totul se petrece ca si lectorul ar fi dispus sa-si suspende deliberat neincrederea numai atunci când e pregatit sa citeasca o fictiune; atunci când e pregatit sa ci teasca o non-fic tiune, increderea sa este perma nent amenin tata, la cea mai mica incon gruitate, de a fi aruncata peste bord. Cele doua pacte de lectura, fic tio nal si non-fictional, functio neaza in sens divergent, in functie de pre miza funda men tala pe care o rezuma indicatia Fiction sau Nonfiction, ca si cum cititorul ar avea reflexul de a face intot deauna opusul a ceea ce i se cere: e dispus sa-si puna intre paran teze neincre derea in cazul relatarilor anun tate drept fictive, este circumspect si prega tit sa-si retraga incre derea in cazul relata rilor oferite drept adeva rate.

Atunci când nu exista indici textuali spe cifici care sa trezeasca mefienta cititorului, cauza suspendarii nedorite a incredererii se datoreaza unui soc sistemic: conflictul vi ziu nilor sau conflictul interpretarilor. Casta ne da autorul pune fata in fata doua viziuni divergente asupra lumii, cea occidentala pozitivista, al carei purtator este Carlos pro ta gonistul, si cea samanic-ezoterica a lui Juan Matus. Aderând spontan la viziunea ucenicului, lectorul este dispus sa avanseze in directia celei a maestrului atâta vreme cât cele doua viziuni pastreaza puncte comune. In momentul când posibilitatile de explicatie coerenta de care dispune sistemul occidental pentru a asimila sistemul samanic se epui zeaza, lectorul intra intr-o stare de confuzie si deruta. Lasat fara repere capabile sa cer ti fice lucrurile citite, el devine banuitor, scep tic, sarcastic si chiar agresiv. Incapa citatea de a corobora experientele narate cu expli ca tiile rationale si pozitive ii creeaza o stare de panica intelectuala sau poate exis tentiala, pentru care solutia cea mai simpla este denegarea. Increderea (sau credinta) este soli dara cu scenariul expli cativ accep tat; inlocuirea acestuia cu un scenariu expli cativ diferit duce la suspen darea incre derii sau, eventual, la o conver siune, deci la ac cep tarea credin tei presupuse de noul scenariu.

Este adevarat ca, prin com paratie cu alte incercari similare de a jux tapune viziunea poziti vista cu cea samanica, cum ar fi cartea lui Mario Mercier, in special ultimul ei capitol (Mer cier, 1993), Castaneda reuseste sa creeze o zona tampon, o zona de intersectie extraor dinar de larga. Glisarea dinspre o paradigma spre cealalta este foarte bine amenajata, incât cititorul nu ajunge sa formuleze o reactie de desoli darizare, de tipul: “Asta e imposibil, asta nu o mai cred!”, decât foarte târziu, când a fost deja prins in capcana. Tocmai aceasta osmo za foarte extinsa este cea care ne indeamna, in acest studiu, sa evitam caderea intr-unul sau altul din cele doua domenii (echivalând cu una din cele doua reactii de lectura invocate la inceput, respingerea scep tica sau adeziunea nediscri mi natorie) si sa incercam sa ne mentinem cât mai mult in zona inter mediara, cautând punctul de intersectie al celor doua viziuni, locul geo metric unde acestea se intâlnesc.

Zona comuna unde experientele sama nice sunt traduse si asimilate conceptelor occidentale este construita in buna masura gratie unei metode specifice etnologiei con tem porane, si anume cercetarea activa sau participativa (active research, recherche-action etc.). Una din solutiile pentru a rezolva aporia ridicata de principiul de indeterminare in studiile etnologice (subiec tul si obiectul cercetarii se influen teaza reciproc) a fost recunosterea, expu nerea si apoi instrumentalizarea acestei  influente. Acceptând ca a face abstractie de confor matia cercetatorului este o iluzie sau o utopie stiintifica, antropologia postmo derna a definit conceptul de “cercetator implicat”, a carui prezenta devine la fel de importanta cu cea a informatorului observat. Cercetarile participative, de la Michael Taussig la Su­san Greenwood, pun in egala masura ac centul pe informatiile primite si pe propriile reactii la aceste informatii. Metoda investi gatiei experientiale (expe rien tial investiga tion) presupune ca etnolo gul se ia (si) pe sine insusi drept subiect de investigatie, plecând de la presupozitia ca analiza com por ta­mentului propriu la contactul cu o cultura straina este tot atât de revelatorie cât studiul acestei culturi (Pentru evolutia de la folcloristica pozitiv-canti tativa la cea calita tiva, a se vedea studiul lui Ulrika Wolf-Knuts, “Folkloristics, Ethno logy and An thro pology at the Beginning of Millenium. A Hundred Years of Folklore Studies”, in Symposia. Caiete de etnologie si antro pologie, Craiova, Aius, 2003).

Cu alte cuvinte, metoda participativa cere ca, pentru a reda cu cât mai multa acu ratete fenomenele investigate, cercetatorul sa se identifice cât mai mult cu subiectii sai. Practica de “a intra in capul bastinasilor” (getting inside the native’s head), de a deveni un membru al culturii lor (acquiring membership) a primit numele de emic studies (in opozitie cu ethic studies). In stu diile emice, fenomenele religioase obser vate sunt clasificate in termenii distinctiilor psi ho logice facute in cadrul culturii respec tive, si nu prin aparatul conceptual al cul turii observatorului (Mille, 1981, 85-86).

Punctul de reper constituit de cercetator basculeaza astfel complet: daca in etnologia “pozitivista” cercetatorul isi asuma si vor beste in numele propriei culturi (si para digme cognitive), daca in etnologia “feno me no logica” cercetatorul isi propune sa devina o tabula rasa, un reper neutru intre culturi, in etnologia “postmoderna” el se scufunda si incearca sa asimileze pe viu cultura si credintele populatiei studiate. Cerce tatorul implicat este un cercetator imers, care se lasa programatic modificat de mediu, care este inevitabil transformat de aceste “cross-cultural encounters” si “extra ordinary experiences” (Young & Goulet, 1994). Aceasta presupune, in cazul sama nismului spre exemplu, ca, in loc sa observe si sa descrie din afara transa samanica, etno graful accepta sa fie initiat el insusi in tehnicile care permit contactul cu lumea spiritelor.

Indiferent cum ii percepem cartile, drept “fiction” sau “nonfiction”, Carlos Castaneda este unul dintre pionierii si constructorii metodei participative. Fara sa o elaboreze conceptual, el o practica concret in relatarile sale, umplând-o de substanta. Cauza acestei adoptii “spontane” a metodei rezida in incapacitatea marturisita (sau mimata) a lui Carlos, studentul in antropologie, de a intelege in termeni logici si rationali “inva taturile” si tehnicile lui don Juan. Mimând o modestie care pare sa vina mai degraba din bunul-simt comun decât dintr-o decizie deli berata de cercetator, Castaneda marturiseste a fi fost depasit si coplesit de sistemul de credinte si pratici profesat de informatorul si initiatorul sau. Incomprehen siunea aceasta depaseste semnificatia perso nala (lipsa de cultura sau de deschidere a unui individ), devenind simptomatica pentru limitele translatarii unei paradigme cognitive intr-alta.

In consecinta, pentru o maxima acuratete si probitate stiintifica, in loc sa “explice” (ceea ce ar reveni, in termenii lui Lewis, la un “explain away”) sistemul pe care nu il intelege, Castaneda afirma a fi fost obligat in mod aproape natural sa se multumeasca cu simpla descriere a experientelor sale de ucenic. Cu exceptia ultimului capitol din primul volum, care se doreste o “analiza structurala” (destul de modesta si plicticoasa de altfel) a viziunii samanice a lui Juan Matus, Castaneda nu isi propune sa faca un studiu sistemic si conceptual, ci un “repor taj” etnografic (Castaneda, 1971, 15).

Regulile de constructie a textului pe care autorul si le impune (sau le mimeaza) sunt precizate chiar din introducerea primului volum. Punctul de plecare il constituie notitele de teren, luate fie chiar in momentul in care don Juan isi expune invataturile, fie la câteva ore sau zile dupa câte o experienta, cel mai adesea psihotropa, in care ar fi fost implicat Carlos. Pornind de la aceste notite, Castaneda afirma a-si fi con struit ulterior, la masa de lucru, cartile, reorganizând materialul, simplificând si con densând dialoguri, introducând ama nunte rememorate intre timp, dând o anu mita dinamica narativa intregului (Castane da, 1968, 25). Dezvaluind procesul de prelu crare, Castaneda devine in felul acesta vulnerabil la acuzele de inventie (cititorul avizat preferând notitele brute drept o garantie ceva mai credibila a autenticitatii), dar in acelasi timp construieste o parada subtila (pentru cazul in care cartile sale sunt fictiune), oferindu-i cititorului posibilitatea de a-si motiva incredulitatea nu prin neade varul experientelor narate, ci prin neajun surile si deformarile elaborarii ulterioare. Prelucrarea discursiva ar fi cea care da cartilor sale un aspect narativ, chiar roma nesc. Prin aceasta, Castaneda nu face de decât sa se inscrie intr-o specie, recent certificata si ea, a etnologiei postmoderne, asa numita antropologie narativa.

In ce priveste pozitia sa metodologica, in cartile de inceput Castaneda face o profe siune de credinta “fenomenologica”, singura atitudine care i se pare onesta si acceptabila in conditiile de perplexitate si incompre hensiune pe care i le provoaca “invataturile” lui don Juan: “Sistemul pe care il inregis tram imi era incomprehensibil, astfel incât pretentia de a face orice altceva decât a reproduce ar fi inselatoare si impertinenta. In aceasta privinta am adoptat metoda fenomenologica si m-am straduit sa tratez vrajitoria strict ca un fenomen care mi-era infatisat. Ca martor, eu am inregistrat ceea ce percepeam, iar in momentul inregistrarii m-am straduit sa-mi suspend judecata” (Cas taneda, 1971, 15).

Foarte curând, insa, Castaneda marturi seste ca viziunea vrajitoreasca asupra lumii (the sorcery des­cription of the world, Castaneda, 1972, XIII) a ajuns sa ii copleseasca propria viziune oc ci dentala. El sustine ca a abandonat orice pretentie de a sistematiza si a concep tualiza in termeni stiintifici ceea ce il invata “bine facatorul” sau, trebuind sa se “multu measca” cu simpla transcriere epica: “Dato rita stranietatii conceptelor si practicilor pe care don Juan dorea sa le inteleg si sa le asimilez, nu am alta optiune decât de a-i reda invataturile sub forma unei naratiuni, o povestire a ceea ce s-a intâmplat, asa cum s-a intâmplat” (Castaneda, 1985, IX). Prin aceasta, el admite ca, profesional, nu inde pli­neste conditiile unei cercetari stiintifice, ca, “desi sunt un antropolog, aceasta nu este o lucrare strict antropologica” (Castaneda, 1981, 1).

Castaneda sustine astfel ca a abandonat neutralitatea pozitiei fenomenologice si a adoptat pozitia cercetatorului implicat. In ultima sa carte, el accepta (in spiritul inva taturii lui don Juan ca un “razboinic” trebuie sa-si asume faptele sale) a fi sucombat pericolului major al metodei participative, acela de a fi inghitit de obiectul studiat: “Dedic aceasta carte celor doi oameni care mi-au dat energia si mijloacele de a face munca de teren antropologica – profesorul universitar Clement Meighan si profesorul universitar Harold Garfinkel. Urmându-le sugestiile, am inceput o cautare pe care nu am mai terminat-o niciodata. Daca nu am reusit sa respect spiritul invataturii lor, imi pare rau. Dar o forta mai mare, pe care samanii o numesc infinitate, m-a inghitit inainte ca eu sa reusesc sa formulez enunturi clare, demne de un om de stiinta” (Casta neda, R 2003, 7). Bascularea din cultura investigatorului in cea a investigatului devi ne astfel ireversibila.

Judecata in sine, afirmatia de mai sus a lui Castaneda poate fi luata atât ca o recu noastere de buna credinta a unui esec profesional, cât si ca o tehnica subtila de ma nipulare a cititorului, deci ca un dispo zitiv de creare a iluziei realitatii. Renuntând la atributele de antropolog, de om de stiinta, Castaneda face aparent un act de umilinta, de contrictie. El isi dezamageste din start cititorii avizati care asteptau sa aiba in mâini niste carti “serioase” de etnologie a sama nismului, cum sunt cele ale lui Eliade, Opler sau Meyerhoff. Dar prin aceasta el nu face decât sa-i recupereze, afisându-si propriile limite stiintifice, si pe cititorii avizati, cerân du-le parca sa crediteze mai departe dis cursul “naiv” al lui Carlos naratorul si sa-si reprime nemultumirea pentru incompetenta lui Castaneda etnologul.

Avem de a face cu un gambit subtil, Cas ta neda sacrificând respectabilitatea stiin ti fica a cartilor sale in favoarea “auten ticitatii” lor existentiale. Fiindca, asa cum am aratat deja, miza acestor texte depaseste atât cadrele genului fictional, cât si pe cele ale genului stiintific, cerând cititorului o implicare personala, fiintiala. La o privire mai atenta, Castaneda nu esueaza deloc antropologic, chiar daca isi pierde credibi litatea academica. El foloseste metodele etnologiei postmoderne (suspendarea jude catii, studiile emice, observatorul implicat, antropologia narativa etc.) pentru a crea o strategie de certificare existentiala a ceea ce povesteste. Aceste tehnici, neconventionale acum treizeci de ani, “pluteau insa in aer”, Castaneda exploatând un trend pe cale de a se impune pentru a legitima stiin­tific niste relatari pe care paradigma occidentala tinde sa le decarteze. (Unii comentatori, precum Stephen Murray, au ajuns chiar sa se intrebe daca volumele despre don Juan nu sunt un fel de breaching experiment specific etno metodologiei, un demers deconstructivist care demonstreaza incapacitatea noastra de a decide intre fictiune si etnografie. Apud Mille, 1981, 71). Prin amploarea pe care a capatat-o in antropologia actuala, “cerce tarea experien tiala” a devenit, paradoxal, portita prin care cartile lui Castaneda, in cazul in care sunt fictionale, forteaza acceptarea de catre spi ritele scientiste. Ce poate fi de mai buna credinta decât a clama ca, depasit de eve nimente, renunti sa le interpretezi si, mo dest, nu faci decât sa le redai ca atare?

 

 

Dorinta de a crede si denegarea

 

Dar, in cazul in care totul este inventie, de ce ar face Castaneda toate acestea? Si, mai important, de ce se lasa cuceriti sau “inselati” atât de multi cititori? Explicatiile la indemâna, care trimit la motivatiile escrocilor in general (Castaneda a inceput sa inventeze pentru a obtine titluri stiintifice si un statut academic, apoi pentru faima, pentru a seduce femei din anturajul de discipoli, nu in ultimul rând pentru bani etc.), nu sunt suficiente, nici din perspectiva autorului, nici din cea a publicului sau. In cazul unui sarlatan oarecare, publicul ar fi reactionat rapid cu frustrarea inselatului. Or, in cazul lui Castaneda, este evident ca intre el si cititorii sai “naivi” s-a stabilit un pact nedeclarat, care nu poate fi explicat decât printr-o dorinta de a crede, atât a autorului cât si a publicului.

Oricum le-am lua, scrierile lui Castaneda sunt prea profunde pentru a fi simple contrafaceri. In ele este expusa o filosofie de viata care, chiar daca nu credem in existenta supranaturii pe care o clameaza, poate avea o eficacitate umana, asa cum au sa spunem niste tratate de morala stoica sau crestina. Chiar daca nu acceptam realitatea universului energetic pe care il descrie don Juan, el are complexitatea si sofisticarea unui sistem metafizic, precum cel al lui Leibniz, al lui Schopenhauer sau chiar al lui Einstein.

Mai mult, daca ar fi fost un simplu escroc, Castaneda nu si-ar fi trait el insusi, asa cum a facut-o, propriile inventii. Nu am putea intelege de ce Castaneda a ajuns sa-si modeleze viata ca si cum ar fi fost cu adevarat ucenicul lui don Juan, punând in practica tehni cile spirituale expuse in pro priile carti, cum ar fi “stergerea istoriei personale” sau “a deveni inaccesibil pentru ceilalti”. De când a inceput sa-si scrie car tile, Castaneda a locuit imers in propria lume, si-a modificat existenta in functie de “inventiile” sale, fapt care asaza in alta lumina si dezvaluie ca simplista acuza de sarlatanie.

Pentru a duce mai departe aceasta ana liza, dupa ce am apelat la teoria receptarii si la etnologia postmoderna, am putea convoca si psihanaliza. In Clefs pour l’imaginaire ou l’autre scene, Octave Mannoni preia si dezvolta un concept creat de Freud, cel de Verleugnung, refuz, denegare, aplicându-l relatiei ambigue pe care o intretinem cu supranaturalul. Din aceasta perspectiva, scep ticismul omului modern in a da crezare faptelor religioase si mistice nu apare ca o simpla neincredere in ipoteze percepute ca puerile, ci ca refuzul si denegarea unei anumite realitati problematice de natura fie exterioara, fie interioara. Desi ar fi un subiect interesant de abordat, desigur nu avem aici spatiul de a ne interoga asupra cauzelor care au condus lumea moderna la divortul de religie si la forcluderea sacrului, dar ceea ce putem face este sa cercetam urmarile lasate de acest traumatism colectiv in comportamentul indivizilor.

Evocând micile povesti fantastice pe care adultii le insceneaza copiilor (Mos Cra ciun, Iepurasul de Pasti, barza care aduce copii etc.), Octave Mannoni arata ca, din colo de explicatia diacronica conform careia vârsta copiilor este in rezonanta cu “copi laria” omenirii, permitând astfel preluarea ca basme a unor mituri si credinte religioa se, incape si o explicatie sincronica, con form careia copilul, in ipostaza de “figura exterioara si prezenta, poate juca rolul, deloc neglijabil, de a asuma credintele noastre repudiate” (Mannoni, 1969, 18). Cu alte cuvinte, nu doar copiii ci si parintii investesc afectiv in figura unui Mos Craciun, dar pe o cale ocolita, prin proiectie. Nemaipermitându-si sa crea da ei insisi in Mos Craciun, parintii pun in scena spectacolul venirii Mosului pentru a se bucura de el indirect, prin reac­tiile copi lului. E vorba de satisfacerea, prin substitut, a unei bucurii negate, interzise, la care am fost obligati sa renuntam cândva in cursul “maturizarii” noastre.

In asemenea cazuri se intrezareste con flic tul dintre un supraeu rational, empiric si pragmatic, si un eu (sau chiar un subeu) in fan til, care gândeste in termeni magici. Omul modern a adoptat pozitia supraeului sceptic, care ia in derâdere “credulul ima ginar”, declasându-l ca primitiv sau bolnav mental. Dar refularea nu exclude posibilita tea intoarcerii eului magic. Octave Mannoni analizeaza in acest sens o scena din memo riile lui Casanova, in care iluministul cinic (un “esprit fort”), care pozeaza in magician pentru a-si bate joc si a-i excroca pe “prostii” dim prejurul sau, cade in propria capcana. Sceptic, Casanova nu crede in supranatural si in diavoli, dar, intr-o noapte in care isi propusese sa execute intr-o pa dure, pe furtuna, o incantatie prin care sa-si impre sio neze publicul credul, ajunge sa se sperie el insusi de anumite fenomene de “sincro nicitate” (cum ar spune Jung) si sa o ia la fuga ingrozit. In fata angoasei primitive, sistemul rationalist in care se pozitionase Casanova se spulbera in bucati.

Pentru a teoretiza o asemenea intoarcere a refulatului, Octave Manoni instrumentali zea za o sintagma: “Je sais bien que., mais quand meme.”. Casanova stie foarte bine ca nu exista diavoli, si totusi. Denegarea, culpabilitatea legata de ea, precum si spaima de revenire a denegatului, caracterizeaza intr-o larga masura comportamentul omului mo dern fata de fenomenele oculte. “Stiu foarte bine ca divinatia sau astrologia sunt ipoteze false, si totusi, am o strângere de inima când ies din casa in dimineata zilei in care cartile sau zodiacul imi anunta un accident”. Ceea ce am refuzat rational revi ne sub forma unei nelinisti: “Si daca totusi e adevarat?” (Nu am sa intru aici in com plicatiile ipotezei dupa care insasi aprehen siunea noastra este cea care ne va face, in voluntar, sa provocam evenimentul de care ne temem.) Intâmplator sau nu, Taisha Abe lar, una din membrele echipei de vrajitoare a lui Castaneda, repro duce aproape identic formula denegarii mai sus citata, cu referire la optimismul progra matic al samanilor in privinta reusitei questei lor: “Stiu ca e inutil, stiu ca este imposibil, si totusi, si totusi…” (Abelar, 1995, 13).

“Invataturile” lui don Juan provoaca reactii de aceeasi natura. Cititorul naiv si cititorul avizat din teoria receptarii isi gasesc un corespondent in (sub)eul magic si in supraeul rational. Cititorii sceptici sunt cei care se identifica supraeului rational, refuzând din diverse motive, nu doar cog nitive si educative, sa dea crezare “fictiu nilor” si “inventiilor” lui Castaneda. Citito rii naivi renunta din start la pozitia rationala si se lasa in voia placerii fantasmatice de a crede ca toate cele povestite sunt posibile. Sintagma operativa “Je sais bien que, mais quand meme.” ne permite sa depasim antinomia saracitoare pe care o semnalam chiar la inceputul studiului, dezvaluind faptul ca cele doua pozitii, credula si scep tica, nu sunt exclusive, ci intr-o interde pen denta dinamica.

Ceea ce am putea face ar fi sa devenim propriii nostri cobai, folosindu-ne drept obiect de studiu pentru analiza reactiilor pe care ni le provoaca lectura cartilor lui Castaneda. “Stiu foarte bine ca invataturile lui don Juan sunt inventate”, spune eul meu rational; “si totusi…”, adauga eul meu magic, “cum ar fi daca ar fi adevarate? Ce ar insemna daca Castaneda spune ade varul?” Angoasa pe care o trezeste aceasta simpla ipoteza naiva sugereaza ca in noi gesteaza un nucleu irational pe care supra eul nostru nu a reusit sa-l reduca decât intr-o masura partiala. Daca intelectul nostru pozitivist nu are atâta autoritate incât sa ne faca sa ignoram din start cartile lui Casta neda, atunci lectura va avansa insotita de o curiozitate culpabila, de sentimentul unui interzis, de o speranta absurda in posibili tatea ca feericul sa existe. “Stiu ca nu fac bine renuntând la scepticism, dar e atât de placut si de excitant sa-mi dau voie sa cred, pentru o clipa, ca lucrurile acestea sunt posibile.” In timp ce supraeul ne cere sa ne suspendam increderea, eul infantil ne indeamna, complice, sa ne suspendam nein crederea. Aceasta dedublare ne permitem sa credem la un mod clivat: Supraeul pozitivist este convins ca totul este o pacaleala, totusi eul magic vrea sa creada si spera ca totul ar fi real.

Cartile lui Castaneda sunt o hârtie de turnesol pentru falia schizoida care il ma cina pe omul modern. Cauza ultima a acestui traumatism este probabil faptul ca scientismul si pozitivismul ne-au lasat fara aparari in fata angoasei mortii. Din momentul in care a golit transcendenta si a renegat lumea de apoi, modernitatea nu a mai putut gasi o rezolvare afectiva si simbolica acceptabila pentru spaima de neant. Or promisiunea facuta de vrajitorii lui Castaneda este aceea a unei transcenderi a mortii prin accederea la o stare de hiper constiinta, prin aprinderea “focului inte rior”. Ca toate religiile, si sa ma­nismul postmodern al lui Juan Matus aduce “buna vestire” a posibilitatii de a evita moartea.

Ramânând in domeniul psihanalizei, ne-am putea intreba, desigur, ce l-a indemnat pe Castaneda insusi sa elaboreze astfel de fantasme intr-un sistem atât de complex? Are autorul o motivatie inconstienta din care sa se fi nascut un edificiu atât de sofis ticat? O psihanaliza a lui Casta neda se dovedeste dificila, ti nând cont de felul in care acesta si-a ascuns si mistificat biogra fia. Spre deosebire de multi autori, care si-au expus in jurnale si memorii cele mai intime trairi si evenimente ale vietii lor, oferind un bogat material de analiza, Castaneda a pus in practica pe sine insusi unul din principiile vietii samanice reco mandat de Juan Matus, cel al “stergerii istoriei personale”. “Mare mincinos”, un “bullsheater” cum singur (dar cu falsa mo destie?) se autodefineste, Castaneda a reusit sa-si inconjoare viata intr-o ceata groasa, aproape impenetrabila.

Si totusi, chiar dorinta de mistificare poate fi citita ca un simptom. Oricât de putine lucruri am sti despre “adevaratul” Castaneda, un lucru este evident, si anume ca el insusi nu stie sau nu vrea sa stie cine e “adevaratul” Castaneda. Cartile sale sunt marturia unui efort perseverent de recon structie identitara. Oricine si oricum va fi fost Castaneda pe când era copil si ado lescent, e limpede ca aceasta identitate nu l-a multumit, ca omul matur se vrea si chiar devine altcineva. Despre invatatorul sau, intrebându-se intr-o ultima privire retro spec tiva asupra asocierii lor “Who was Juan Matus, really?”, Carlos ajunge sa spuna ca este o fiinta impersonala, “vida”, al carei vid interior “nu reflecta lumea, ci infinitul” (Castaneda, 1998, 73). Asezându-se in pos tu ra de nagual, de saman mostenitor al inva taturilor maestrului sau, Castaneda poate spune acelasi lucru despre sine, ca prin ucenicia de vrajitor si-a evacuat biogra fia si istoria, si-a renegat eul contin gent, s-a impersonalizat.

Cu toate acestea, in ciuda piedicilor ridicate de autor, câteva urme ale traumei care i-au provocat fuga din sine pot fi depistate chiar in cartile sale. Dupa cum reiese din cartile lui Castaneda, mama sa, Susana Castaneda, ar fi murit pe când baiatul avea sase ani, iar tatal sau, Cesar Arana, barbat tânar, l-ar fi lasat in grija bunicilor. In rarele reme morari din copilarie, Castaneda povesteste intr-adevar ca a cres cut intr-o familie numeroasa, cea a bunicilor sai, inconjurat de multe matusi si verisori, dar fara parintii biologici. Este de presupus ca aceasta situatie i-a creat un sentiment de insecuritate si abandon, un complex al copilului parasit. Stim din psihanaliza infantila cât de importante sunt figurile parintilor in crearea reperelor identi tare si in configurarea personalitatii copi­lului. Absenta acestora are cel mai adesea drept efect o dezorientare carac teriala, o nesiguranta acuta privind propria intemeiere in lume.

Fantasma mamei bântuie destul de putin volumele lui Castaneda. O evocare memo rabila, desi indirecta, se produce in volumul al doilea, Cealalta realitate, unde, in cadrul unui mitote (sedinta samanica colectiva cu ingerare de peyote), Carlos se aude strigat de vocea mamei si apoi are o viziune cu ea. Fantasmata sau nu, aparitia are realmente o incarcatura numinoasa, hipnotica. Senti­mentele filiale pe care i le reveleaza aceasta intâlnire halucinatorie sunt amestecate si ambigue: anxietate si melancolie, “the hor rendous burden of my mother’s love” si realizarea socanta ca nu ar fi iubit-o niciodata (Castaneda, 1971, 56). In spa tele acestei denegatii pare sa se intrevada o problema afectiva ramasa in continuare nerezolvata, mânia si reprosul infantil de a fi fost abandonat, fie si prin moarte, de catre mama.

Figura tatalui, in schimb are o prezenta ceva mai bogata. Si fata de acesta autorul pare a avea de reglat niste “conturi” vechi, de exprimat niste reprosuri si nemultumiri ramase din copilarie. In Calatorie la Ixtlan, discutând cu don Juan despre necesitatea de a-ti asuma responsabilitatea pentru propriile decizii, Carlos il aduce drept contraexemplu pe tatal sau. In timpul vacantelor pe care le petrecea cu baiatul sau, Cesar Arana, ni se povesteste, facea constant planul de a merge la piscina dimineata la ora sase, dar nu reusea niciodata sa se trezeasca la timp. Concluzia pe care Carlos o formuleaza “aproape tipând” (tradând in felul acesta incarcatura afectiva a rememorarii) este ca “tatal meu era un om slab, si la fel era lumea sa de idealuri pe care nu le punea niciodata in practica” (Castaneda, 1987, 41).

Don Juan sesizeaza imediat proasta ges tiune a sentimentelor, intrebându-l pe Carlos de ce nu i-a spus niciodata in fata tatalui sau tot ceea ce avea sa-i reproseze. O asemenea comunicare eliberatoare nu va avea loc decât târziu, si atunci in absenta tatalui real. In cadrul unui alt mitote povestit in primul volum, Carlos este confruntat cu fantasma tatalui, caruia, pentru prima oara, reuseste “sa-i spuna lucruri cutremuratoare despre sentimentele sale fata de el, lucruri pe care nu ar fi fost niciodata capabil sa le exprime intr-o situatie obisnuita” (Castaneda, 1968, 147). Pentru ca in ultimul volum al endeca logului, pus fata in fata cu perspec tiva terifianta a unui univers predatorial in care oamenii sunt victime, si asumând conditia de luptator pe care i-o ofera drept model don Juan, Carlos sa reuseasca in sfârsit sa arunce o privire detasata, intelega toare si chiar plina de compasiune asupra tatalui: “My poor father, the most consi derate being I knew, so tender, so gentle, so helpless” (Castaneda, 1998, 234). Este un semn ca experientele, fie ele reale sau ima ginare, narate de-a lungul celor unsprezece volume au parcurs un intreg drum interior, de la frustrare la eliberare, de la autocom patimire la acceptare a propriului destin, de la dispret oedipian la impacarea matura cu tatal si cu toate slabiciunile lui. Intr-o forma ciudata, catharsisul pe care il traieste Cas ta neda in cadrul uceniciei sale pare o reitera re, in termeni apropiati de psihanaliza, a temei “maladiei samanice”. Prin aceasta, relatarile lui Carlos verifica observatia lui Mircea Eliade si a altor etnologi ca initierea este o forma de terapie pentru tulburarile psihice ce anunta vocatia samanica.

Explicatia aceasta, plauzibila intr-o anu mita masura, sufera insa de un mare neajuns. Daca unii autori (Harris, 1977, 176) crediteaza autobiografia lui Castaneda, altii au aratat ca, in realitate, mama lui Carlos a murit abia când acesta avea douazeci si doi de ani, ceea ce infirma teoria traumei infantile. In acest caz se ridica intrebarea: De ce simtit Carlos nevoia de a-si “ucide” prematur mama in cartile sale?

Ipoteza cea mai economica este aceea ca tânarul Castaneda a ramas captiv intr-un complex oedipian, ca nu a reusit, dupa cum spun psihanalistii, sa-si “rezolve Oedipul”. Daca in prima copilarie iubirea fata de mama este ingenua si neconflictuala, dupa faza de latenta, o data cu dezvoltarea se xuala si intrarea in pubertate a baiatului, atractia fata de mama, cu tabuul incestului si angoasa castrarii care o insotesc, este o pul siune anxiogena, generatoare de nevroze.

Una din posibilele reactii ale copilului pentru a bloca angoasa oedipiana este aceea de a adopta o atitudine regresiva. El refuza imaginar sa mai creasca, dorind sa ramâna copilul etern al mamei sale si evitând in felul acesta sa devina un fiu incestuos. Re fu zul pozitiei mature, mai exact a celei de sot si de tata, este un reflex profund ce poate fi recunoscut atât in biografia cât si in cartile lui Casta­neda. Richard de Mille arata ca venirea lui Castaneda in Statele Unite seamana cu o fuga de paternitate. Carlos ar fi parasit Lima, unde era student la Belle Arte, dupa ce prietena sa Dolores, de origine chinezo-peruviana, l-a anuntat ca a ramas insar cinata. Pe fiica nascuta din aceasta rela tie Castaneda nu o va revedea decât peste vreo douazeci de ani, fata parasindu-l rapid si intorcându-se definitiv in America Latina. Nici cu prima sa sotie americana, Margaret, Carlos nu va trai mai mult de un an impre una. Barbara Myerhoff, colega sa de facul tate si viitoare antropo loa ga, po ves teste socul pe care i l-a pro vocat lui Castaneda atunci când s-a intâlnit cu el fiind insarci nata. Carlos ar fi avut o reactie de spaima mistica, acuzând-o ca, prin aceasta concep tie, ea ar fi rapit sau capturat sufletul sama nului ei subiect, Ramón Medina, care fusese ucis cu putin timp inainte.

Acuza “magica” formulata de Carlos tradeaza o acuta repulsie fata de procreatie, ca un reflex al complexului oedipian si al angoasei incestului. Reactia aceasta se va regasi tematizata in “invataturile lui don Juan”. In Al doilea cerc de putere, La Gorda si ceilalti ucenici intr-ale vrajitoriei ii ex plica lui Carlos ca orice nastere implica o diminuare a resurselor energetice ale parin tilor, aparitia unor pete negre sau gauri in aura lor luminoasa, iar redobândirea com pletitudinii presupune recupe rarea fibrelor luminoase de la copii. Probabil aceluiasi complex ii poate fi subordonat si extra or di narul elogiu pe care vrajitorii lui Casta neda il aduc menstruatiei. Daca majoritatea reli giilor si miturilor vad in ciclul femeiesc o stare de impuritate ce trebuie pusa in caran tina ritualica, Juan Matus in schimb arata ca perioada menstruatiei le apropie cel mai mult pe femei de pragul lumii celeilalte, permitându-le viziuni si transcenderi inac cesibile barbatilor. Citita psihanalitic, aceas ta teorie vrajitoreasca poate fi inteleasa ca o pledoarie impotriva procreatiei si a sarcinii.

Atitudinea regresiva il mentine pe indi vid, la un mod subliminar, intr-o con ditie mentala infantila, in ceea ce Jacques Lacan numeste imaginarul sau lumea mamei, in opozitie cu simbolicul sau lumea tatalui. Placerea de a inventa si a fabula a lui Cas taneda ar putea fi explicata printr-o men talitate magica din care adultul a refuzat sa se desprinda. Lumea “invataturilor” (sau a “minciunilor”) lui don Juan s-a constituit intr-un univers imaginar evazionar, unde spaimele infantile sunt compensate prin proiectii grandioase de sine. Barbara Myerhoff isi aminteste clipele petrecute impreuna cu Castaneda in anii tulburi si stresanti ai facultatii ca pe un “joc de copii”: “It was as though we entered a bubble of pretending and play fulness together. It was an intimacy made out of impossibility and weirdness. And it was an escape from the ordeal we were going through [...] There was a lot of poking and giggling. Romping almost. We had a kind of omnipotent, aggrandized view of ourselves, which we also laughed at. [...] We kept telling each other we were the serious, important, imaginative, powerful ones, and all those others, those idiots who were torturing us, were the crazy ones” (apud Mille, 1981, 342). Este posibil ca volumele si succesul extraordinar al lui Castaneda sa fie solutia si raspunsul acestuia la stresul provocat atât de somatiile sociale (sporite desigur de conditia sa de imigrant) cât si de propriile sale angoase?

Atractia refulata fata de mama se com bina, in complexul oedipian, cu o atitudine concurentiala, agresiva, fata de tata. Ca relatia fantasmatica a lui Castaneda cu tatal sau a fost una conflictuala este cel mai bine sugerat de faptul ca fiul se legitimeaza cu numele mamei (Castaneda) si nu cu cel al tatalui (Aranha sau Arana). Castaneda moti veaza schim barea de nume prin faptul ca, in cultura hispano-latina, numele de familie al mamei se asaza dupa numele de familie al tatalui, si ca, la venirea in State, a renuntat la numele intermediar din Carlos Aranha Castaneda (Mille, 1981, 327-328). Lucrul acesta se verifica intr-adevar in mai multe cazuri, cum ar fi cel al lui Gabriel García Márquez, cunoscut cu precadere sub cel de-al doilea nume, putina lume non-hispanica stiind ca numele sau de familie patern este García si nu Márquez. Din perspectiva psi ha nalitica insa, inlocuirea patronimului cu un matronim tradeaza o revolta fatisa impo triva ascendentei paterne si o renegare sim bolica a tatalui. Prin nume, Carlos Casta neda se dezice de Carlos Aranha, cautându-si o noua identitate.

Jacques Lacan ar diagnostica intr-o ase menea situatie o masiva perturbare a func tiei pe care psihanalistul francez o numeste “numele-tatalui” (nom-du-pere). Absenta sau decaderea reperului patern din psihi cului copilului impiedica trecerea acestuia de la “registrul imaginar” la “registrul simbolic”, adica cucerirea abilitatii, specific umane, de a discrimina intre semnificant si semnificat, intre gândire si obiectele gân dite, intre fantasme si reprezentari. In lipsa “legii” or do natoare garantate de catre ima goul patern, arata Lacan, copilul continua sa perceapa lumea in termenii magici si fabulosi ai “registrului imaginar”. Privite din acest unghi, cartile lui Castaneda depun marturie nu doar pentru o capacitate extra ordinara de a fantaza, dar si pentru incapa citatea sau lipsa dorintei de a delimita intre fantezie si realitate. Daca ar fi sa cautam un diagnostic psihiatric pentru aceasta confor matie, cel mai apropiat titlu, macar ca putere de sugestie estetica decât ca precizie noso logica, ar fi cel de pseudologia fantastica, sindrom ce i-ar caracteriza pe bolnavii men tali ce cred in propriile povesti si inventii.

Nevoia unui model parental, care sa asigure functia a ceea ce Freud numeste supraeul, este confirmata in cazul lui Casta neda de cautarea sa neincetata de oameni pe care sa-i admire si pe care sa-i urmeze. Facând in reluate rânduri “recapitularea” propriei vieti, Carlos rememoreaza mai multe prietenii si relatii in care, de fiecare data, s-a implicat cu devotiune totala. Fiecare din acesti oameni au constituit, la momentul respectiv, niste maestri demni de imitat, oricât de stranii si hazardate erau aven turile in care il antrenau. Unul dintre acestia este Armando Velez, un prieten care, la vârsta de zece ani, il atrage intr-o expe ditie nebuneasca pe un râu subteran, din care existau toate sansele sa nu se mai intoarca. Un altul este Leandro Acosta, un adult excentric care il convinge pe micul Carlos sa il ajute sa prinda un vultur viu ascunzându-se in pielea unui magar mort (Castaneda, 1998, 242-253). E greu de decis daca cele doua intâmplari sunt reale sau inventate, dar amândoua contin câte un scenariu initiatic foarte pregnant, un descen sus ad inferos si o gestatie samanica in pielea unui animal totemic. Mai semnifi cativ este insa faptul ca naratorul se opreste asupra acestor scene centrate pe figura unor indivizi admirati fara limite si parasiti brusc in momentul in care fascinatia fata de ei inceteaza.

O atractie deosebita exercita asupra lui Castaneda profesorii universitari de la UCLA. Prototipul unei asemenea relatii ucenic-maestru investite exclusiv de ucenic este profesorul Lorca. Cursurile acestuia de filosofie cognitiva par sa ii ofera studentului in antropologie raspunsuri rationale la toate problemele de incomunicabilitate si incom pre hen siune pe care le traieste pe teren. Carlos ii dedica profesorului un adevarat cult, mergând cu sfintenie la toate orele sale, sorbindu-i cuvintele si ideile, trecându-i cu vederea ciudateniile, acceptând chiar indife renta lui. “M-am dus cu religiozitate la cabinetul sau la orele de consulatii, desi niciodata nu gasea timp pentru mine. Dar chiar daca nu ii puteam vorbi, il admiram neprecupetit, m-am consolat chiar cu ideea ca nu imi va vorbi niciodata” (Castaneda, 1998, 119). Asa cum este prezentat, profe sorul Lorca ar fi putut constitui magistrul perfect daca admiratorul sau s-ar fi dedicat cunoasterii intelectuale si vietii academice.

In fapt, insa, profesorul Lorca este si el parasit de ucenicul in cautare de maestri, servind doar ca figura de contrast pentru prezenta cu adevarat numinoasa a lui Juan Matus. In raport cu intelepciunea si expe rienta abisala a lui don Juan, profesorul Lorca face figuratie de pedant caraghios, ratacit in propria vorbarie. In termenii invataturii samanice, profesorul Lorca nu face decât sa fixeze tonalul (perceptia noas tra curenta), in timp ce don Juan explo reaza misterele nagualului, ale realitatilor paralele care ne inconjoara. “Luptator-cala tor”, Juan Matus ii deschide lui Carlos por tile spre lumile necunoscute din sine si din univers, si de aceea el este maestrul absolut. Adevarul este ca, in toata literatura univer sala, e greu de gasit figura unui maestru mai complet, mai puternic, mai iradiant. Juan Matus este ceea ce Jung numeste o perso nalitate mana, un intelept venind din adân curile vremii, cu o mare energie interioara, cu un control desavârsit asupra supranatu ralului, cu o precizie si un stil impecabil de a-i conduce pe ucenici, cu o caldura umana si un simt al umorului cuceritor.

Dar a existat don Juan cu adevarat? Reporterii si curiosii porniti sa cutreiere sudul Statelor Unite si Mexicul nu au reusit sa dea de urma samanului, si nimeni din cunoscutii lui Castaneda, cu exceptia celor lalte “ucenice”, nu au putut confirma exis tenta lui. Nu e mai putin adevarat ca autorul insusi sustine ca Juan Matus a parasit lumea aceasta in 1974.

Daca adoptam punctul de vedere al scepticilor, dupa care don Juan este un per so naj fictiv, atunci el ne apare ca o formi dabila conden sare a fantasmelor lui Casta neda insusi. Dupa aprecierile Barbarei Myer hoff, este posibil ca prietenul ei sa fi dezvoltat in cartile sale o forma de perso nalitate multipla sau scindata: “Don Juan is clearly the Other for Carlos. [...] [This interpretation] appeals to me, because I have a hard time reconciling the Carlos I knew, or think I knew, with the one who is supposed to be a hardboiled, manipulative deceiver. Don Juan may be a subperso nality, or a personification of a part of Carlos that was underdeveloped and could be developed and manifested in the storyes” (apud Mille, 1981, 347).

In termeni jungieni, Juan Matus este o personificare a unui arhetip colectiv, cel al “batrâ nului intelept”, sau poate chiar al “sinelui”. Dintr-o asemenea perspectiva, putem presu pune ca, de-a lungul volumelor sale, Casta neda a construit progresiv o imagine com pen satorie, menita sa substituie imagoul patern. El a reusit sa gestioneze com plexul oedipian elaborând ceea ce Freud numeste un “roman familial”, o fictiune prin care, in locul tatalui real este construita imaginea unui tata ideal. Don Juan este tatal si maes trul perfect, cel pe care Carlos l-a dorit si visat. El intruchipeaza toate acele trasaturi de intelepciune, siguranta si control de sine, dar si de implinire mistica, de care copilul nu a avut parte. Este ca si cum Castaneda s-ar fi (re)construit pe sine dându-si un model fantasmat, inventând un personaj care mate ria lizeaza imaginea primordiala a batrânului intelept, definit de Jung ca o personificare a experientei ances trale a rasei. Castaneda si-a oferit un ghid pentru evolutia sa interioara, a construit o imagine paterna care sa-i dea o “lege a tatalui” si sa-l indrume spre autoto­talizare si realizarea sinelui. Aceasta explica atât im por tanta detinuta de don Juan in echilibrul interior al lui Castaneda (pentru care, chiar daca nu are o realitate fizica, are o realitate psihica plina de implicatii si consecinte), cât si fascinatia numinoasa, de personalitate mana, pe care o exercita asupra cititorilor.

Mutând discutia de la nivelul autorului la cel al cititorului, se poate spune ca Juan Matus este o figura care personifica un arhe tip sau un complex al omului (post) modern. Castaneda aduce la zi si adapteaza, pentru sensibilitatea si orizontul de asteptare al so cie tatii occidentale contemporane, o figura recurenta in istoria mondiala a religiilor si civilizatiilor, cea a indrumatorului mistic, a sfântului, a guru-ului, a maestrului religios. In acest sens, don Juan si Carlos functio neaza ca niste intemeietori de religie (sau mistica), desigur o religie de factura New Age. “Invataturile” lui don Juan vor besc in termeni, daca nu credibili faptic, cel putin plini de o reala incarcatura fantas matica si afectiva, despre o cale alternativa de reali zare interioara. Carlos Castaneda face, se poate spune, o oferta religioasa care raspun de asteptarilor inconstiente ale cul turii noas tre dezabuzate si dezvrajite, ce si-a refulat disponibilitatile de credinta. El se insereaza in intervalul magic pe care il des chide ezitarea si constiinta vinovata cu prinsa in formula: “Stiu foarte bine ca don Juan e un personaj inventat, si totusi…”

Dar poate ca este cazul sa inversam chiar aceasta expresie a denegarii. Sa nu ne concentram doar asupra asteptarilor refulate si a pâlpâirilor de gândire magica care forfotesc in umbra intredeschisa a lui “si totusi.”, ci asupra sigurantei arogante cu care formulam judecata, bine sustinuta empiric si rational, ca Juan Matus si inva ta turile sale sunt o simpla fictiune. Or jude cata aceasta aparent irefutabila ridica niste probleme. Daca totul este pura inven tie, ne putem gândi ca avem de-a face fie cu o fictiune lucida, construita ludic sau poate chiar cinic, fie cu o fantasma traita haluci natoriu de autor. In primul caz, ne putem intreba in ce masura un sarlatan ajunge sa traiasca atât de mult inselatoria incât sa o transforme intr-o filosofie de viata, sa o puna in practica de-a lungul a aproape pa tru zeci de ani. Ce sarlatan are motivatia si puterea de a aplica tehnici spirituale precum stergerea istoriei personale, izolarea de cei lalti, care presupun un efort de vointa con tinuu si, mai mult, un sens al propriului destin?

O inventie care are puterea de a da o orientare teleologica unei vieti are neaparat niste radacini inconstiente foarte profunde. Dar in acest caz ar trebui sa ne imaginam un Castaneda suferind de o forma oarecare de delir sistematizat, eventual de pseudologia fantastica. Felul in care el se identifica si isi traieste fantasmele ar trebui sa ne faca sa vedem in cartile sale un document psihotic. “A deveni inaccesibil pentru cei din jur” devine, dintr-o tehnica spirituala, o concep tualizare a caderii in autismul propriului univers imaginar. Istoria culturii ne ofera mai multe exemple de mari autori care s-au scufundat in schizofrenie si delir lasând, prin ultimele lor scrieri, niste documente extraordinare pentru drumul acesta spre tenebre. Dar intr-o asemenea ipoteza se ridica o intrebare tulburatoare: Acceptând ca scrierile lui Castaneda stau pe un nucleu isteric sau psihotic, oare asa arata scrierile unui “nebun”? Cum este posibil ca ele sa contina atâta intelepciune, sofisticare, coe renta, umor, când de obicei procesul mala div este invers, urmând urmeaza traseul saracirii si dezorganitarii ideatice, imaginare si expresive?

Incât ne putem intreba, la rându-ne, daca explicatia pe care am schitat-o mai sus, conform careia maestrul yaqui este o proiectie a fantasmei paterne a lui Carlos, nu este ea insasi o forma de refuz linistor pentru constiinta noastra de oameni mo derni? Nu este chiar recursul la psihanaliza o modalitate de a evita confruntarea cu materialul inconstient activat de Castaneda? Facând din Juan Matus un imago colectiv iar din Castaneda un nevrotic cu talent literar, nu izolam, inca o data, ceva mai subtil e adevarat, un nucleul fiintial radio activ in spatiul de carantina al bunului simt comun? Nu expediem in fantasmatic un continut care merita cercetat ca o fiinta vie, si nu ca o mumie prinsa in chihlimbarul logicii? (Psih)analizându-l pe Castaneda, ne securizam pe noi, oamenii occidentali empi­rici si atei, când de fapt mai onest ar fi sa ne facem noua insine un proces de intentie si sa ne intrebam de ce simtim nevoia explicatiei psihanalitice.

Dar poate ca nici nu este nevoie sa apelam la ipoteza unor dereglari psihotice sau nevrotice. Studiile recente asupra teatralitatii si a jocului ne ofera interpretari ne me dicale si deci nepeiorative pentru “pre fa ca toria” (pretending) si jocul de roluri in societate. Astfel, comentând spectacolele (per for­mances) din viata de zi cu zi, Richard Schechner distinge doua functii ale reprezentarilor: to make believe (a-i face, a-i determina pe altii sa creada) si to make belief (a face, a crea credinta in realitatea a ceva) (Schechner, 2002, 35). Astfel, jocurile de copii sau rolurile actoricesti din teatru si din cine matografie sunt spectacole “make-believe”, in care participantii stiu ca se “prefac” si anunta acest lucru celor din jur prin diverse semnale si conventii. Rolurile profesionale, de gen sau de rasa, in schimb, sunt specta cole “make-belief”, in care dis tanta dintre realitate si fictiune, dintre actor si personaj, a fost stearsa. Figurile publice, de la lideri politici la formatori de opinie si indrumatori religiosi, “insceneaza” situatii si reprezen tatii in care se conving in acelasi timp pe ei si pe publicul lor de seriozitatea mesajului transmis. Or, chiar acesta este si cazul lui Carlos Castaneda, devenit, dincolo de motivatiile sale personale, o figura pu blica (prezenta fizica nu este o conditie sine qua non a mediatizarii), un profet religios intr-o epoca in care pâna si revelatiile sunt obligate sa foloseasca mijloacele si canalele mass-media.

Intr-o lume in care fictiunea devine un instrument de constructie a realitatii, chiar fictive fiind textele lui Castaneda au puterea de a impune o realitate. Autorul insusi isi defineste cartile drept cercetare si alegorie, ceea ce l-a facut pe Richard de Mille sa numeasca demersul lui Castaneda “etnome to­dalegorie”. Partizan inversunat al separarii celor doua tipuri de discurs, Mille marseaza desigur doar pe distanta dintre sensul literal (care ar trebui sa redea veridic o realitate adevarata) si sensul alegoric (care isi per mi te sa rupa cordonul veracitatii cu lumea).

Din aceasta perspectiva, chiar daca nu sunt literal adeva rate, cartile lui Castaneda ar putea fi alegoric adevarate. Sau, mergând si mai in adânc, s-ar putea spune ca, chiar daca este falsa (minciuna sau fictiune) in raport cu lumea “reala”, alegoria sa este adevarata in raport cu lumea noastra psihologica. Barbara Myerhoff a surprins foarte exact faptul ca puterea de seductie a lui Castaneda consta in concretetea imaginara a relatarilor sale: “Unul din motivele pentru care oame nii se supara atât de tare când le arati ca el [Castaneda] este un excroc se dato reaza faptului ca el isi expune invatatura intr-o forma concreta, chiar daca alegorica. Povestea lui li se adreseaza ca o experienta concreta. Zap! Ii loveste, si ei stiu ca este adevarata. [...] Asa incât il ataci nu doar pe el, ci si propria lor experienta privata, care are valoare de adevar pentru ei” (Mille, 1981, 345). Ne aflam in situatia in care relatarea fictiva vehiculeaza un adevar psi ho logic, iar puterea de reprezentare imagi­nara surclaseaza reperele de certificare a realitatii exterioare.

 

 

Starile anarhetipice de constiinta

 

Pentru a patrunde cât mai moale in universul lui Castaneda, in asa fel incât sa diminuam pe cât posibil efectele de defor mare statuate de principiile de incertitudine ale lui Heisenberg, este asadar nevoie de o lectura participativa atenta la propriile procese imaginare. Instrumentul cel mai potrivit in acest sens este “atentia liber flotanta” definita de psihanalistul kleinian Wil fred R. Bion (Bion, 1993). Pentru a surprinde puterea de fascinans a cartilor lui Castaneda, pentru a reconstitui invataturile lui Juan Matus, fie ele reale sau inventate, cititorul, cel avizat in primul rând, trebuie sa vina cu cât mai putine asteptari si prejude cati (asa cum o cere etnologia actuala), “fara memorie si dorinti” (cum pretinde Bion). Ca o masura preliminara, vom adopta o con ventie folosita deja de cercetatori “educati” ai volumelor castanediene, aceea de a dis tinge intre autorul Casta neda si personajul Carlos. In seama autorului cad problemele de credibilitate privind relatia universului textual cu cel real, in timp ce personajul trebuie luat ca un protagonist intern al universului textual, indiferent daca acesta este fictiune sau non-fictiune.

Sa remarcam in treacat ca metoda cerce tarii participative pe care o foloseste Carlos nu este doar o simpla atitudine episte molo gica si o practica de lucru, ci si un dispo zitiv complex de seductie a citi­torului lui Casta neda. Metoda anuntata de cer ce tator induce modul de pozitionare a publi cului fata de obiectul cercetarii, sugerând o modalitate de lectura empatica. Asa cum protagonistul nu poate sa judece si sa sistema tizeze o invata tura inco mensurabila si ire duc tibila logic, la fel lectorul este invitat sa participe la cele povestite suspendându-si, la rândul sau, neincrederea si conditionarile cognitive. 

Din perspectiva logosului occidental, experientele lui Carlos au intr-adevar un aer haotic si imprevizibil. Fiecare noua “lectie” a lui don Juan reuseste nu doar sa distruga câte un alt bloc de concepte al paradigmei rationaliste, dar si sa adauge, intr-o spirala geometrica, noi elemente ale unei cunoasteri non-aristotelice si non-sistemice. Este ade va rat ca, in a doua parte a seriei de volume castanediene, incepând cu Focul launtric, se decanteaza in sfârsit un sistem, cu o onto logie, o antropologie si o gnoseologie de sine statatoare, dar acesta se va dovedi in curând, in Arta visatului spre exemplu, doar o baza de lansare spre noi lumi, complet impredictibile, generatoare de noutate spon tana. Cum o arata si titlul ulti mului volum, pregatirea samanica descrisa de Carlos este doar o poarta spre o infi nitate activa, de dincolo de toate schemele si sistemele explicative.

Pentru a da seama de aceasta (aparenta lipsa de) structura a unei initieri conectate la o sursa ce debordeaza in mod constant cunoscutul, voi apela la doua concepte pe care le-am creat pentru a explica tocmai asemenea situatii, cele de anarhetip si de eschatip (Vezi Corin Braga, “Anarhetipul si sfârsitul postmodernitatii”, Observator cul tu ral, nr. 165-166 si 167 / 2003, si “Arhetip, anarhetip, eschatip”, Steaua, nr. 1-2/ 2004).

Daca structurile arhetipale se refera la acele scenarii care au o natura coerenta, centrata, ierarhica si rezumabila intr-un logos, corpusurile de texte anarhetipice sunt incoerente, descentrate, haotice si imposibil de redus la un scenariu explicativ unic. Am distins arhetipul de anarhetip cu ajutorul unei metafore “cosmologice”, si anume com parând un sistem solar organizat pitago reic in jurul unui soare central cu un nor de praf galactic fie de dinaintea acretiei pul berii de particule intr-un sistem solar, fie de dupa explozia catastrofala a unei supernove ce a distrus sistemul din care facea parte. Exista opere care se construiesc pe un pattern vizibil sau invizibil, preexistent sau emanat chiar in cursul dezvoltarii textului, ce le da un sens totalizator si le ofera o coloana vertebrala, si opere care par sa se dezvolte anarhic, fara control si directie teleologica, ca un organism nevertebrat bolnav de acromegalie, precum rizomii in comparatie cu o radacina invocati de Gilles Deleuze.

Pentru cititorul care asteapta o sistema tizare si un sens ordonator, cartile lui Casta neda, mai ales dupa esecul “Analizei struc turale” cu care se incheie primul volum, se dezvolta aberant, de-a dreptul brownian, facând imposibile incercarile de orientare si de previziune. In mai multe rânduri, Carlos marturiseste a fi in incapacitatea de a con strui un sens ordonator la ce i se intâmpla. Toate experientele si revelatiile ii apar ca piesele unui gigantic joc de puzzle, care, prin acumulare, au ciudata insusire de a nu lamuri defel imaginea globala, ci de a o face mai complexa si mai greu de inteles (Casta neda, 1980, 119).

In istoria literaturii si a culturii univer sale, textele anarhetipice au fost in general explicate ca esecuri si accidente, ca ratari ale normei. Aceasta a si determinat decla sarea lor, excluderea din marele canon sau canoane care garanteaza acceptarea si valoa rea unei opere. Autorii unor asemenea texte au fost taxati drept epigoni si creatori de mâna a doua, incapabili de a-si structura viziunea si de a-si inchide opera ca un cosmoid. Exista insa adevarate corpusuri de opere in care devertebrarea este sistemica, precum in romanele “alexandrine” ale Antichitatii târzii, in romanele cavaleresti din secolele XVI-XVII, in “calatoriile extraordinare” din secolele XVIII-XIX sau intr-un numar de opere ale secolului XX, moderne si postmoderne, de la Lewis Carroll si Proust la Boris Vian si Thomas Pynchon. In cazul lor, in locul unor judecati ostile (cum a facut Gide cu In cautarea timpului pierdut), sunt preferabile analizele neutre, care sa schimbe metodologia si criteriile de valorizare, care sa nu vada in ele esecul in a respecta norma arhetipala, ci sa le accepte in natura lor de compozitii anarhetipice.

Care este sursa si sensul destructurarilor anarhetipale? Platon definea lumea contin genta ca o copie a unui sistem armonios de arhetipuri, gasind in spatele fiecarui individ particular patternul unei Idei. Cel mai mare cosmar al filosofiei sale este ipoteza unei realitati contingente non-mimetice, care prolifereaza generând haotic si stocastic fiinte neasemanatoare si irepetabile. Realita tea hic et nunc poate constitui asadar, in cadrul unor filosofii ne-arhetipale, cel mai mare si inepuizabil rezervor de inovatie. Pe de alta parte, daca deplasam discutia, o data cu filosofiile criticiste, de pe lucrul in sine pe subiectul cunos cator, atunci rezervorul de im pre vi zibil il constituie facultatile ira tio nale ale individului uman. Desigur, mos tenind nostalgia idealului ratio nalist, chiar si psihologia adâncurilor, de la Jung la Lacan, a incercat sa confere incon stientului o struc tura arhetipala sau ling vistica. Dar aceasta nu exclude, din nou, ca un cosmar al psihia trilor, ipoteza unui in con stient brownian in con­trolabil.

Amândoua aceste scandaluri ale gândirii rationaliste, ipotezele unei realitati si/sau ale unui psihic anarhetipic, pot fi invocate in cazul cartilor lui Castaneda. Ca ucenic mai mult sau mai putin voluntar al samanului Juan Matus, Carlos clameaza perma nent ca experientele la care este supus depasesc puterea sa de intelegere si de explicare si ca singurul lucru pe care il poate face este sa relateze onest si exact ceea ce i se intâmpla. Or, din intreaga litera tura religioasa a ome nirii, cea samanica este, poate, la o aproxi mare foarte larga, cea mai direct conectata la experienta genuina, la sursa prima de evenimente.

Am formulat aceasta afirmatie pornind de la extraordinara analiza pe care o face Roberte Hamayon samanismului siberian (Hamayon, 1990). Cercetând doua populatii de buriati, din transbaikalia si din cisbai kalia, cu doua forme de economie diferite, Hamayon distinge intre un samanism de vânatoare si cules, mai “primitiv”, si un sa ma nism de pastorit, mai “evoluat”. In sama nismul de vânatoare, samanul este perso najul principal al colectivitatii, deoarece el intermediaza intre lumea oamenilor si lumea animalelor, intre natura si supranatura, intre vii si morti, asigurând bunul echilibru intre aceste regnuri. Viata grupului depinde, intr-o viziune globala magica, de activitatea sa ma nului. Astfel, dobândirea vânatului pre su pune doua etape: intr-o prima etapa, sa ma nul pleaca intr-o “vânatoare de suflete”, in cadrul careia obtine, de la Regele padurii, un numar de suflete de animale pentru clan; abia intr-o a doua etapa, vânatorii grupului pleaca sa ucida animalele fizice respective, in locurile indicate de saman.

Pentru a face asemenea expe ditii in su pra natura, la Regele animalelor si la fiica acestuia, sau la stramosi si in satul morti lor, samanii siberieni intra in stare de transa, provocata prin diverse mij loa­ce, de la plante si substante halucino gene, la fum, muzica, dans, crize epileptoide etc. Spiritul lor se decorporalizeaza si, luând uneori forma de animal (ceea ce amerin dienii numesc bush-soul, suflet de jungla), intra in dialog cu entitati care, la rândul lor, au o conformatie cel mai a de sea zoomorfa. Samanul vor bes te asadar cu ei limba ani malelor, pe care cei care participa la sedinta de samanizat o aud ca o serie de tipete, gro ha ituri, mugete si alte zgomote animaliere. Abia la intoarcerea din calatoria sa extatica samanul va povesti ce a trait traducându-si impresiile in cuvinte umane.

In colectivitatea crescatorilor de anima le, in schimb, samanul decade din rolul sau de mediator si garant al supravietuirii gru pu lui. Cum existenta tribului nu mai de pinde de animalele vânate, ci de turmele pastorite, functia conducatoare ii revine sefului militar al tribului, care raspunde de bunastarea fizica, in timp ce samanul ramâne sa raspunda doar de bunastarea psi hica si spirituala (boli, moarte etc.). Pentru aceasta, partenerul sau de dialog suprana tural nu mai este Regele padurii, entitate zoomorfa, ci Stramosii, entitati umane. Con vorbirile sale in lumea spiritelor se vor desfasura prin urmare in limbaj uman.

In plus, dupa Roberte Hamayon, trecerea de la economia de vânatoare la cea de pastorit schimba si suprastructura sociala si cultural-religioasa. In locul unei relatii de alianta, stabilita intre tatal socru si ginere, capata predominanta relatia de descendenta filiala (patriarhat), a carei principala miza este transmiterea prin mostenire a turmei familiale. Relatiile de alianta “orizontala” din samanismul de vânatoare sunt inlocuite de relatiile de transmitere “verticala”, din tata in fiu, in samanismul de crescatori de animale. Aceasta se rasfrânge si asupra “meseriei” de saman, care devine tot mai mult, dintr-o recrutare electiva, o functie transmisibila ereditar. Samanul nu mai este ales de spirite, ci isi mosteneste pozitia de la tatal sau de la bunicul sau. El nu mai este initiat in stare de transa, de catre duhurile padurii, ci isi insuseste stiinta de la prede cesorul sau (Vezi si Delaby, 2002, 40). Or necesitatea de transmitere din generatie in generatie a unui corpus de invataturi implica o codificare tot mai elaborata a materialului transmis, organizarea lui intr-un sistem, apa ritia unor mnemotehnici si stereotipii etc.

Am reprodus aceasta demonstratie pen tru a accentua faptul ca, la un mod simplifi cator vorbind, in cazul samanismului de vânatoare samanul intra intr-un contact di rect cu lumea supranaturala, in timp ce in samanismul de pastorit invatatura samanica tinde sa fie transmisa ereditar, la a doua, a treia, a n-a gura. Pentru a-si indeplini func tia, primul tip de saman trebuie obligatoriu sa practice transa, in timp ce al doilea poate, in principiu, se apeleze doar la intelepciunea invatata. Desigur, in realitate, lucrurile nu se transeaza deloc atât de limpede (primii samani putând doar sa “mimeze” transa in unele cazuri, iar cei de-ai doilea sa o practice efectiv in anumite situatii), dar ele contureaza totusi anumite tendinte evolu tive, care se accentueaza cu trecerea la alte forme de religie.

Or sensul mare al unei asemenea evolutii este cel al indepartarii de experienta mistica directa. In practicile religioase samanice primitive, “specialistii sacrului” isi exercita functia printr-un contact direct, sedinta de sedinta, kamlenie de kamlenie, cu duhurile padurii, cu stramosii, cu mortii. Nu discut aici (si nici nu o voi face, in spiritul precautiilor metodologice enun tate de I. M. Lewis) daca expe rientele aces tea de transa si posesie au o realitate ontologica sau una psi ho logica, daca sunt “adevarate” sau halucinate. Dar in ambele cazuri ele sunt spontane, au imprevizibilitatea relatiei cu un necunoscut (fie el metafizic sau metapsihic) independent de subiecti. Ele sunt anarhe tipice pentru ca, in principiu, sunt non-mi metice, descriu niste experiente paranormale traite pe viu, in cursul transei.

In cazul religiilor de factura mitologica sau teologica, politeiste, monoteiste etc., specialistii sacrului, de la profeti la druizi, de la brahmani la preoti, nu mai intretin in mod obligatoriu o relatie genuina si neme diata cu sacrul. Ei fac sacrificii, ei interpre teaza semne, ei indeplinesc ritualuri si cere monii, dar pentru aceasta nu mai este indispensabil sa intre in contact extatic cu zeii sau Dumnezeul lor. Desigur, toate aces te religii dispun si de grupuri de “inspirati”, pythii si yoghini, asceti si mistici, dar de obicei nu acestia constituie clasa care regleaza functionarea institutiei religioase, ba chiar sunt priviti adeseori cu retincenta de normatorii religiilor respec tive. Cu alte cuvinte, in aceste religii inva­tatura trans misa, traditia mostenita, cuvântul scris, au prioritate asupra experientei exta tice sau de posesie. Codificarea culturala si institutio nala face ca doctrinele si dogmele religiilor actuale sa aiba un caracter arhe tipal, ceea ce explica mefienta lor fata de manifestarile anarhetipice si necanonice, deci potential eretice, ale vizionarilor si misticilor.

Pornind de la aceasta ipoteza, se poate accepta ca dezvoltarea labirintica a “siste mului” lui Castaneda ar fi o dovada nu a incapacitatii de organizare a materialului de catre raportor ci a autenticitatii relatarii unor experiente genuine, ce nu se subordoneaza unor lege comune sau unor formae mentis cunoscute. In orice caz, nu i se poate repro sa lui Castaneda, in acelasi timp, atât faptul ca ar inventa ceea ce povesteste, cât si faptul ca nu are capacitatea de sistema tizare ce ru ta unui cercetator. Daca inven teaza totul, atunci tre buie admirat faptul ca reuseste sa mentina atât de indelung “suspensul” desco pe ririi continue, ca isi suspenda si isi amâna tentatia concep tualizarii, a simplificarii teo re tice, care il pândeste pe cel ce se joaca in abstract fara sa fie alimentat de experiente pline, purta toare de sensuri noi si imprevi zibile. Lipsa concep tualizarii trebuie vazuta ca un gam bit, prin care Castaneda isi sacri fica credi bilitatea academica, titlul de savant, pentru a spori credibilitatea umana a relata rilor sale. Ea este un dispozitiv foarte efi cace de inducere a impresiei de auten ticitate, recu noas terea esecului de a controla notional o experienta fiind, in ochii publi cului occi dental obisnuit cu pretentia scien tismului de a putea sa explice totul, o garan tie mai puternica pen tru realitatea ireducti bila a acestei experien tei decât orice expli catie logica.

O structura arhetipala, centrata, organi za toare de sens, poate fi in general corelata cu pozitia eului, vazut ca un centru al constiintei si al psihicului generator de ordine. Experientele si scrierile anarhetipice trimit, dimpotriva, la stari de dezorganizare a constiintei, de descentrare sau de multi­plicare a centrilor dominanti. In contextul actual al globalizarii si al mondializarii, se vorbeste tot mai mult de identitati multiple, adica de ansambluri in care culturile de grup coexista “democratic”, fara sa mai depinda de si sa se subordoneze unei culturi de refe rinta, canonizatoare si totalitara. La nivelul psihicului individual se poate vorbi, prin ana logie, de personalitate multipla, sau pentru a evita conotatia psihiatrica peiora tiva, de subiect multiplu. Jung a definit eurile alternative si concurente drept com plexe autonome sau arhetipuri, aratând ca (o parte din) dezechilibrele mentale constau in luarea in posesie a eului de catre diverse formatiuni inconstiente (umbra, anima, persona etc.). Nebunia ar putea fi asadar vazuta ca o destructurare anarhetipica a ie rar hiei psihice având in vârf eul.

Corespondentul psihologic al textelor anar hetipice sunt starile alterate de constiin ta. Castaneda le numeste “stari de realitate neobisnuita” (states of nonordinary reality) (Castaneda, 1968, 21, 173) si le asaza la baza invataturilor lui don Juan. Cercetarea participativa pe care pretinde ca o intre prinde asupra vrajitoriei yaqui consta, in esenta ei, intr-o imersiune totala in percep tiile alterate si haluci­natorii pe care i le provoaca maestrul sau. Ca etnolog, Casta neda este un explorator nu atât al unei alte culturi folclorice, cât al unor alte stari de constiinte decât cele privilegiate de modul de viata occidental. El este, cu un concept formulat, ni se spune, de profesorul Lorca, un “om de stiinta in vizita intr-un alt univers cognitiv” (scientist-vizitor to an other cogni tive world) (Castaneda, 1998, 123).

De-a lungul volumelor, Castaneda ela bo reaza mai multe perechi de concepte care opun starea normala de constiinta si starile alterate. Cele doua memorii, inelele de putere, tonalul si nagualul, constiinta partii drepte si constiinta partii stângi, constienta obisnuita si constienta ridicata, cele trei tipuri de atentie, cele doua minti, sunt izotopii ale aceleiasi opozitii fundamentale, adâncita si perfectionata succesiv. Este greu de decis, pornind strict de la indicii interni de certificare a realitatii pe care ii generaza cartile lui Castaneda, daca evolutia uneori aleatorie si frustranta a acestor concepte se datoreaza evolutiei lui Carlos ucenicul, care ajunge sa inteleaga tot mai bine “invata­turile” lui don Juan, sau evolutiei lui Casta neda autorul, care isi perfectioneaza progre siv ideile. Mult mai simplu pentru cititor, obisnuit cu comoditatea pozitivista a lucru rilor bine gândite si clar spuse, ar fi fost ca aceste notiune sa fie teoretizate din start, o data pentru totdeauna. Insa asa, chiar proce­sualitatea devine un mecanism de validare interna a autenticitatii, sugerând nararea unei experiente traite, imprevizibile, care se desfasoara din mers.

In Calatorie la Ixtlan, la observatia mirata a lui Carlos ca, desi aparent nu mai are nici un interes teoretic (academic) in relatia sa de ucenic cu don Juan, el continua sa se simta atras si chiar sa progre seze la un mod obscur, Juan Matus face o prima dis tinctie, intre comprehensiunea rationala si o invatare “corporala”. Invataturile samanice nu se adreseaza inteligentei cerebrale, ci unei inteligente a trupului, care functioneaza in afara mintii si uneori impotriva acesteia. “Motivul pentru care continui sa vii sa ma vezi este foarte simplu; de fiecare data când ai venit sa ma vezi, corpul tau a invatat anumite lucruri, chiar impotriva dorintei sale. Si ai ajuns acum sa simti ca, pentru a afla si mai multe, corpul tau are nevoie sa se intoarca.” (Castaneda, 2003, 214). Invata turile lui don Juan sunt greu de inteles, pentru ca ele nu se adreseaza luciditatii si intelegerii, ci intuitilor si reflexelor. Ceea ce urmareste “binefacatorul” este sa creeze anu mite situatii pentru ucenic astfel incât aces ta sa asimileze niste scheme de compor tament fizic de dincolo sau de dinaintea reprezentarilor rationale: “Când faci ceva cu oamenii, spuse el, grija ta trebuie sa fie doar aceea de a prezenta cazul respectiv corpu rilor lor. Asta am incercat sa fac tot timpul cu tine, sa-ti las corpul sa stie. Pe cine inte reseaza daca intelegi sau nu?” (Castaneda, 2003, 231).

Importanta si marimea invatarii “corpo rale” capata o dimensiune dramatica dupa plecarea din lumea a lui don Juan si ince tarea uceniciei, adica incepând cu al cincilea volum, Al doilea inel de putere. Reintâlnirea lui Carlos cu membrii propriei sale echipe de vrajitori, care fusesera antrenati separat, este prilejul unor confruntari dinainte preva zute si aranjate de don Juan, in care toti, dar in primul rând naratorul, sunt obligati sa reac tioneze de la un nivel mai degraba inconstient. Atacat prin manevre de putere, Carlos se pomeneste raspunzând cu ges turi neasteptate si incredibile, inexplica­bile pen tru el insusi, ca in vis, in care pare sa stie mult mai multe lucruri decât isi aminteste sa fi invatat vreodata de la don Juan.

Interactiunea declanseaza in toti ucenicii o serie de rememorari spectaculoase ale unor evenimente traite cu ani in urma si uitate in chip inexplicabil. In repetate rân duri, Carlos are impresia ca este victima unei uriase amnezii, care i-a lasat pete moarte pe memorie. Si el si colegii sai sunt confruntati cu fulgerari si sclipiri de amintiri care par sa vina dintr-o alta lume, peste care s-a lasat o ceata impenetrabila. Este ca si cum Carlos ar fi trait, in timpul uceniciei cu don Juan, o viata paralela, din care numai acum incep sa emearga insule fragmentate si apoi continente intregi de viata. Câtiva ani buni, pâna va reusi sa reconstituie harta alba a unui trecut obnubilat, el va trai sen­zatia terifianta a unui bolnav mental care descopera ca luciditatea sa a fost ciuruita de goluri, de black-out-uri si de ruperi ale filmului constiintei.

Juan Matus va numi locul de stocare al acestor amintiri paradoxale memoria secun da sau memoria partii stângi, in opozitie cu memoria prima sau memoria partii drepte. La o prima enuntare, s-ar putea crede ca este vorba de distinctia din neurologia contem porana intre emisfera cerebrala stânga si cea dreapta, intr-o dispozitie rasturnata (tinând cont de faptul ca emisfera dreapta contro leaza de fapt partea stânga a corpului si invers). Dar stânga si dreapta, in acord cu o simbolistica magica si mitica ancestrala, denumesc la don Juan nu doua componente anatomice (emisferele cerebrale), ci doua zone din structura energetica a fiintei uma ne. Fiecare din aceste zone stocheaza amin tiri de intensitati si structuri diferite, care nu pot fi pur si simplu “traduse” unele in altele si de aceea nu se amesteca intr-o memorie unica si nediferentiata.

Invatarea mentala si invata rea corporala, memoria partii drepte si me moria partii stângi ajung sa defi neasca doua stari de constiinta diferite ca natura si intensitate, constienta (awareness) partii drepte si con stienta partii stângi. Cele doua se deosebesc prin grade diferite de energie psihica, prima, mai scazuta, este impartasita de toti oame nii, cea de-a doua, mai ridicata, necesitând diverse tehnici spirituale de crestere si sto care a puterii, fiind accesibila doar sama nilor. Ea este numita de don Juan “stare de constienta sporita”, asigurând o intelegere si o putere de concentrare necunoscute omului neantre nat. Starile alterate de constiinta, sau starile de “non-ordinary reality”, cum le definise Castaneda intr-o prima instanta, in perioada in care don Juan il punea sa consume substante halucinogene, sunt astfel ridicate si innobilate de la conditia de stari haluci natorii deviante la cea de stari supe rioare luciditatii curente.

 Starea de constienta sporita are o alta “viteza” decât constiinta normala. Carlos si ceilalti ucenici au dificultati in a defini in ce anume consta aceasta “viteza”, dar resimt schimbarea la un mod fizic, printr-un pocnet la baza gâtului si o senzatie de caldura pe cerul gurii si in urechi (Castaneda, 1977, 83). Aceeasi trecere poate fi provocata si printr-o “pasa magica”, numita “lovitura nagualului”, pe care maestrul i-o adminis treaza ucenicului in spate, undeva deasupra omoplatilor. “Schimbarea de viteza” implica un alt mod de perceptie, reprezentare si gândire, in care ucenicul capata o claritate extraordinara a mintii, intelegând la un mod intuitiv si direct, dincolo de cuvinte, ceea ce ii explica “benefactorul”. Atâta doar ca la iesirea din starea de constiinta ridicata, ucenicul uita complet tot ceea ce s-a intâm plat in intervalul respectiv. Carlos nu isi va recapata amintirile decât atunci când va reajunge, prin puteri proprii, la pragul de energie pe care i-l indusese don Juan. Inva taturile “partii drepte”, povestite de Cas ta neda in primele patru volume, sunt astfel dublate de invataturi ale “partii stângi”, expuse in stari ridicate de con stiinta si uitate in viata normala. Urmatoarele volume re pre zinta procesul reaccesarii acestor intâmplari de pe “fata intunecata a lunii”, Castaneda afirmând ca a avut nevoie de aproape zece ani pentru a reconstitui ceea ce il invatase don Juan in stari de constienta sporita (Castaneda, 1985, IX-X).

Distinctia cea mai puternica intre cele doua modalitati sau stari de constiinta este facuta de don Juan cu ajutorul conceptelor “vrajitoresti” de “tonal” si “nagual”. In lite ra tura etnografica a Mexicului, arata Casta neda, termenii sunt cunoscuti ca desemnând doua tipuri de duhuri animaliere sau tote mice, tonalul – un spirit pazitor care se ataseaza unui om inca de la nastere, si nagualul – animalul in care se transforma samanul in cadrul calatoriilor sale extatice (Castaneda, 1974, 119). Richard de Mille, care intocmeste un “aleglosar” [glosar de termeni "alegorici"] cu termenii “piratati” de Castaneda din bibliografia de speciali tate, regaseste intr-adevar acesti termeni la Adams si Rubel (1973). Tonalul este un animal insotitor sau chiar destinul unui om, ce poate fi furat si este responsabil de imbolnavirile acestuia; iar nagualul este o transformare specifica a unui om intr-un animal, termenul fiind folosit pentru a desemna vrajitoarele (Mille, 1981, 433, 420).

Juan Matus insa, pretinde Castaneda, foloseste termenii intr-un sens complet dife rit, mult mai arhaic (asa cum deducem ca vor fi fost folositi de samanii tolteci) si in orice caz esoteric. Fiecare fiinta omeneasca ar fi alcatuita din doua laturi, din doua “entitati separate”, care coexista la nastere, nagualul si tonalul. Nagualul sau latura stân ga ii permite copilului racordarea nemij locita la univers, cu ceea ce Castaneda va numi mai târziu “infinitatea” sau “marea intunecata a constientei” (the dark sea of awareness). Perceptia nagualica este insa progresiv blocata si suspendata de catre educatia primita de la cei din jur. Perspec tiva aceasta colectiva, impartasita de catre toti oamenii obisnuiti si impusa progresiv copilului, este numita de Juan Matus tonal. Tonalul ar fi suma reprezentarilor colective consensuale, care face ca realitatea sa aiba pentru noi toti aceeasi infatisare. El este “organizatorul lumii”, patternul care ne face sa vedem universul asa (cum credem) ca este (Castaneda, 1974, 120-121).

Invataturile lui don Juan (sau atribuite de Castaneda lui don Juan) se deschid asadar spre marea tema mitica si metafizica a lumii ca reprezentare. Ar fi fastidios sa trecem in revista toate avatarele ei religioase si filosofice, de la valul Maya din hinduism si tema stoica a vietii ca spectacol si ca vis (din Antichitate pâna in Baroc), la categoriile apriorice kantiene si la “lumea ca vointa si reprezentare” schopenhaueriana. Mai aproape de noi, Castaneda este in sinergie (si poate chiar sa fi inspirat intr-o anumita masura) filosofiile antirealiste ale unor Hilary Putnam, Nelson Goodman sau Humberto Maturana. Oricât ar parea de straniu, neosamanismul prezentat de Casta neda este in rezonanta cu teoriile foarte actuale asupra realitatilor virtuale si a lumilor fictionale prilejuite de evolutia ciberneticii si a imaginilor de sinteza pe ordinator. Arcul acesta de timp care uneste o viziune din cele mai (pretins) arhaice cu o viziune hipercontemporana este simpto matic pentru mentalitatea postmoderna, mai ales pentru ceea ce, in alta parte, am tratat drept o “intoarcere a refulatului” mondial (Braga, 1999, 222-228).

Totusi, sistemul prezentat (sau imaginat) de Castaneda nu se incadreaza in curentul antirealismului. Chiar daca pune un accent fun damental pe relativismul gno seo logic, pe subiectivismul epistemologic, Cas ta neda nu neaga realitatea lumii exterioare, ci doar validi tatea reprezentarii ei. Viziunea obisnuita, sau tonalul, nu este decât una din modalitatile de perceptie a lumii, când in fapt “the world at large” suporta mult mai multe reprezentari, com plet diferite si inco men surabile cu ceea ce cunostem. Totali­tatea acestor aspecte necu nos cute ale uni ver sului este numita de Juan Matus si de discipolii sai nagual.

Pentru a sugera relatia dintre tonal si nagual, don Juan creeaza la un moment dat o metafora vizuala, punându-si invataceii sa care o masa si un sac de obiecte in mijlocul unei vai desertice. Masa si artefactele uma ne ingramadite pe ea corespund “insulei tonalului”, in timp ce valea dimprejur, cu natura ei ne-umana, corespund “oceanului nagualui” (Castaneda, 1977, 291-293). Toa te reprezentarile, toate gândurile, toate notiu nile si conceptele prin care ne repre zentam lumea, inclusiv termenii de tonal si nagual, nu sunt, dupa Juan Matus, decât obiectele care ne populeaza si ne alcatuiesc tonalul. Insulele fiecarui tonal individual se afla pe acceasi lungime de unda, creând, prin coroborare, “tonalul timpului” sau “mo da litatea epocii” (Castaneda, 1987, 9-10), adica viziunea asupra lumii a unui grup sau intregi populatii. Conquista Americii a insemnat, sustine don Juan, nu doar o cucerire militara, ci si o distrugere a tona lului colectiv al Amerindienilor (Castaneda, 1974, 138-139).

Nagualul, in schimb, este fondul a tot ceea ce exista si sursa din care se alimen teaza insulele tonalului. Incepând cu mo men tul nasterii, fiecare individ este invatat de cei din jur sa isi creeze propriul tonal, si aceasta modalitate de perceptie a lumii il va insoti pâna la moarte, când, intr-o ultima fractiune de secunda, inainte de a fi inghitit in nagual, omul va avea din nou o revelatie globala a acestuia. “Tonalul incepe la nastere si sfârseste la moarte, dar nagualul nu se sfârseste nicio data. Nagualul nu are limite” (Castaneda, 1974, 140). Nagua lul este oceanul existential pe care plutesc “barcile” fiecarui individ. El este ireprezentabil, fiindca toate instrumen tele cognitive comune apartin tonalului si nu pot sparge limitele acestuia.

Aceasta nu inseamna ca nagualul este de neatins, asemeni unei esente trans cen dente sau “lumii in sine” kantiene. Distanta dintre tonal si nagual nu este de natura ontologica, presupunând o ruptura de nivel intre prin cipiu si emanatii sau intre creator si crea tura, ca in misticile lui Plotin ori a lui Pseudo Dionisie Areopagitul, ci una de natura gnoselogica. Oamenii, ca toate cele lalte fapturi, se impartasesc fiintial si ener getic din acelasi fond cosmic, participa la infinitatea nagualui, dar, pentru a-l percepe ca atare, trebuie sa sparga “the bubble of perception”. Mai exact, trebuie sa-si curete “balonul perceptiei” de reprezentarile tona lului care il aglomereaza si il satureaza si sa faca loc pentru un alt fel de perceptii, samanice, care conecteaza direct la nagual (Castaneda, 1974, 254). “Invataturile” lui don Juan urmaresc refacerea relatiei nemij locite cu forta universala, relatie care, sustine Juan Matus, era functionala pentru oamenii din epoci ancestrale, dar a fost obnubilata si paralizata de directia in care a evoluat omenirea. Vrajitoria, asa cum o vede el, ar putea fi definita drept un “proce deu de purificare a verigii de legatura cu intentia” (nagualul) (Castaneda, 1987, 12).

Tonalul si nagualul nu sunt insa zone sau dimensiuni separate ale universului, termenii desemneaza mai degraba doua moduri diferite de organizare perceptiva a lumii. Incepând cu Calatorie la Ixtlan, apoi in Povestiri despre putere si in Al doilea cerc de putere, Castaneda introduce un nou termen pentru a desemna functia care structureaza imaginea lumii, cel de inel de putere. Dupa cum am vazut, perceptia si gândirea alcatuiesc o singura unitate, care are doua moduri sau domenii de aplicare: tonalul si nagualul. Cunoasterea sau atentia aplicata tonalului alcatuieste primul inel de putere, care genereaza imaginea lumii obis nuite. Cunoasterea sau atentia aplicata nagua lului se manifesta ca al doilea inel de putere, inel ce ii permite samanului sa se concentreze asupra lumilor neobisnuite (non ordinary worlds, sau nonordinary rea li ties) (Castaneda, 1977, 274-275). Inelele de putere sunt surse de ordine si patternuri de organizare a “balonului per cep tiei” din interiorul caruia cunoastem universul inconjurator.

Inelele de putere sunt generate de anu mite functii distincte ale sufletului sau psihicului. In Povestiri despre putere, don Juan ii prezinta lui Carlos un fel psiho grama, o diagrama a “punctelor” de concen­trare de pe corpul energetic al omului, care nu corespund decât partial cu sensul acestor termeni din psihologia occidentala. Fiinta umana ar avea doua epicentre si alte sase puncte energetice, care alcatuiesc totalitatea individului (the totality of oneself): ratiunea (reason), vorbirea (talking), visatul (dreaming), simtirea (feeling), vederea (seeing), vointa (will), tonalul si nagualul. Primul epicentru, situat cel mai sus, este ratiunea, si el este conectat cu celelalte prin intermediul vor birii. Sub vorbire se afla alte trei puncte para lele, visatul, simtirea si vederea, conec tate, sub ele, la al doilea epicentru, vointa. Aceasta, la rândul ei, este subconectata la ultimele doua puncte, tonalul pe dreapta si nagualul pe stânga. Ratiunea si vorbirea emana primul inel de putere, care genereaza imaginea lumii asa cum o vede omul obis nuit. Vointa, impreuna cu visatul, simtirea si vederea, formeaza al doilea inel de putere, care proiecteaza imaginea lumii asa cum o vede vrajitorul. Pornind de la axioma ca lumea este un fenomen de perceptie, schim barea de viziune presupune dezactivarea primelor doua functii, ratiunea si vorbirea, si activarea celorlalte functii (Castaneda, 1974, 95-98).

In Darul vulturului este dezvoltata o teorie perceptiva si mai elaborata. Don Juan face pentru ucenicii sai distinctia intre trei moduri de concentrare a atentiei. Prima atentie, sau atentia tonalului, are aria (sau inelul sau sfera) cea mai ingusta, si ea ne permite sa vedem lumea asa cum o cunoas tem. Din perspectiva ei, universul are un aspect fizic, material, iar omul apare ca o fiinta corporala. Acesta este câmpul de existenta al omului obisnuit. Cea de-a doua atentie, sau atentia nagualului, are o sfera mult mai larga, permitând cunoasterea unor dimensiuni nebanuite ale lumii. Din pers pectiva ei, universul apare ca un flux de energii si emanatii, iar omul are aspectul unui ou luminos. Acestea sunt spatiile in care isi desfasoara activitatea vrajitorul. In sfârsit, exista si o a treia atentie, cea mai ampla, de necuprins si de nedescris, in care samanii patrund printr-un gest final, elibe rator (Castaneda, 1981, 17-18).

Dupa cum se vede, “invataturile” lui don Juan elaboreaza samanismul traditional in directia unei adevarate antroposofii si teorii a cunoasterii. Ceea ce trebuie subliniat in primul rând pentru a caracteriza aceasta gnoselogie mistica sau esoterica, pretins samanica, este faptul ca ea pune accentul pe cunoasterea senzoriala si nu pe cea intelectuala. “Adevarata chestiune a vrajito riei o reprezinta perceptia” (Castaneda, 1977, 208), sustine don Juan, mutând pro blema cunoasterii de la nivelul ratiunii si gândirii la cel al senzatiilor si imaginilor perceptive. Samanul nu elaboreaza noi modele teoretice ale universului, nu con struieste sisteme conceptuale alternative, ci isi altereaza si distorsioneaza simturile pâna când, sustine Castaneda, ajunge sa inchege noi viziuni ale lumii.

Antrenamentul samanilor consta in exer citii de fixare a atentiei, sau a inelului de putere, pe moduri alternative de perceptie, care duc la asam blarea altor reprezentari ale realitatii. Aten tia tonalului este cea fixeaza universul in imaginea cu care suntem obisnuiti. Lumea asa cum o stim este rezultatul antrena mentului la care am fost supusi, inca de la nastere, de a o vedea intr-un anume fel. Coerenta si constanta acestei imagini se datoreaza unui consens colectiv inconstient, unei educatii sublimi nare menite sa corobo reze perceptiile senzo riale ale membrilor grupului. In termenii lui don Juan, omul face lumea, o asambleaza intr-o imagine tipizata, aflata in acord cu imaginile celor lalti oamenii care imparta sesc aceeasi repre zentare. Inelul de putere al fiecarui individ, in rezonanta cu inelele celorlalti, aduce lumea in existenta (to spin the world into being). Prima atentie este o actiune, o fapta (doing) care organizeaza universul ca tonal (Castaneda, 1972, 211-212).

A doua atentie, in schimb, trebuie sa inceapa printr-o dizlocare a primei atentii. “Pentru un vrajitor, realitatea, sau lumea pe care o stim cu totii, este doar o descriere”, sustine don Juan. Tehnicile samanice urma resc sa des-faca lumea, sa deregleze simtu rile pentru a deconstrui imaginea tonalului si a face posibila instalarea imaginii nagua lului. Un concept central al “invataturilor” lui don Juan este cel de non-actiune, de non-faptuire (not-doing), de suspendare a actiu nilor reprezentationale ale primului inel de putere, pentru a permite activarea celui de-al doilea inel. Atunci când constiinta partii drepte este inlocuita cu constiinta partii stângi, când atentia se defocalizeaza de pe obiectele tonalului si se refocalizeaza pe entitatile nagualui, samanul reuseste sa “des-faca lumea” (to undo the world), sa “opreasca lumea” (to stop the world) (Cas ta neda, 1971, 219). A “opri lumea” inseam na a colapsa ima ginea lumii, a schimba ideea pe care o avem despre univers (Cas ta neda, 1972, 212).

Accentul pus pe perceptie ofera probabil cheia majora pentru a explica mecanismele de convingere si seductie puse la lucru de cartile lui Castaneda. Desigur, cercetatorii samanismului traditional, de la Mircea Eliade la I. M. Lewis, au subliniat deja faptul ca esenta acestui tip de religie consta in experientele de transa, extaz si posesie, adica in alterarea starii de con stiinta. In plus insa fata de tratatele etnolo gice, care ramân prin forta lucrurilor exte rioa re fenomenelor psihice pe care le abordeaza, Castaneda isi propune sa descrie din interior, participativ, aceste fenomene.

Ideea de a relata expe rientele psihotrope nu este nici ea noua, Aldous Huxley o punea deja in practica in Portile perceptiei, notând migalos alterarile senzoriale pe care i le provoaca mescalina (Huxley, 1977), iar Michael Harner o aplica si el samanismului contemporan (Harner, 1980). Carlos Casta neda foloseste insa psihologia ca o cale regala pentru a introduce religia in orizontul pozitivist, materialist, sceptic si ateu al omului contemporan. El realizeaza o pseu do morfoza scientista a misticii, “tradu­când” intr-un discurs psihologic, relativ acceptabil dupa cum a demonstrat-o voga psihanalizei, un discurs metafizic pe care lumea actuala nu mai este dispusa sa-l crediteze. Castane da face un upgrade, o aducere la zi a sama nismului, transpunând o religie a preistoriei si a “primitivilor” intr-o practica accesibila si acceptabila de catre individul zilelor noastre, asa cum OZN-urile si extraterestii sunt o adaptare scientista moderna a mitu rilor cu daimoni, ingeri si alte fapturi supra naturale din civilizatiile antice si premo derne.

Starile alterate de constiinta sunt folosite de Castaneda ca un dispozitiv de auten tificare a “invataturilor” lui don Juan. Ele sunt utilizate ca o interfata capabila sa faca racordul intre “explicatia vrajitorilor” si explicatia occidentala asupra lumii, “onto logia fundamentala” a omului modern, cum o numeste John Searle (Searle, 2000, 18-19). In acord cu viziunea samanica traditio nala, don Juan trateaza fenomenele suprana turale si spirituale drept reale, in timp ce omul occidental le considera simple iluzii si halucinatii. Carlos, ucenicul, este insarcinat de Castaneda, autorul, cu rolul de repre­zentant al punctului de vedere occidental, incredul si pozitivist, ceea ce determina aderenta cititorilor care impartasesc aceasta perspectiva. Mai mult, uneori, in volumele al doilea si al treilea mai ales, Carlos pare excesiv de “incuiat” si inchistat, chiar si pentru un occidental, ceea ce trezeste o mica revolta a lectorului care se simte mai iute de minte si mai deschis in a intelege “inva taturile” lui don Juan. In ipoteza in care Castaneda a inventat toata ucenicia cu Juan Matus, trebuie sa recunoastem ca depre cierea naratorului pentru validarea mesa jului este o strategie foarte subtila (procedeu aplicat, spre exemplu, de un J. Swift la al sau Lemuel Gulliver).

Mai concret, Castaneda substituie plau zi bilitatea “reala”, ontologica, a suprana turalului, dificil de acceptat de catre omul contemporan, cu veridicitatea psihologica, subiectiva, acceptabila in principiu fara probleme. Sa luam un exemplu pentru aceste procedee de autentificare. In primul volum, Carlos relateaza o experienta in care don Juan il invata sa se unga pe partea inferioara a trupului cu o pasta preparata dintr-o planta numita radacina dracului (datura). Preparatul, inhalat ca miros si resorbit prin piele, are un efect halucinogen: Carlos are senzatia ca picioarele ii devin elastice, ca face pasi tot mai mari si apoi ca isi ia zborul si ca pluteste indelung prin aerul noptii. Când isi revine, descopera ca se afla, gol, pe un câmp la un kilometru depar tare de casa lui don Juan. Desi “benefac torul” sau sustine ca a zburat cu adevarat, Carlos nu isi poate explica intâmplarea decât ca o halucinatie psihotropa, primind prin aceasta spontan adeziunea cititorilor sai occidentali.

Mai mult, el convoaca tot felul de cri te rii, care tin de metoda de verificare empirica din gândirea stiintifica moderna, prin care sa distinga halucinatia de realitate. Principalul criteriu al realitatii zborului ar fi corpora litatea lui. In repetate rânduri, Carlos il intreaba pe don Juan daca a zburat “cu ade varat”, adica fizic, la fel cu o pasare?; daca nu a zburat fizic, atunci unde i-a fost trupul in timp ce el se afla in transa si cum a ajuns pe câmp?; daca ar fi fost privit de prieteni de-ai lui, ce ar fi vazut acestia, un trup in transa sau un corp care zboara?; in sfârsit, daca s-ar fi legat cu un lant de un bolovan, ar mai fi zburat si in aceste conditii? Ras pun surile lui don Juan sunt ambigue, acesta sustine ca zborul a fost real, dar nu in conditia fizica normala, ci intr-una specifica celor care au luat plante haluci nogene (Castaneda, 1968, 126-130). Ex pli catia va deveni limpede abia mult mai târziu, peste câteva volume, când va fi intro dus concep tul de corp energetic.

Prin incredulitatea sa, Carlos se face purtatorul de cuvânt al incredulitatii omului occidental, câstigând increderea spontana a acestuia, ca membru ale unei “comunitati” ce impartaseste aceeasi viziune. Procesul de “suspendare a increderii” provocat de incon gruenta dintre “explicatia vrajitorilor” si explicatia materialista este disociat intre planul ontologic si cel psihologic, planuri care functioneaza autonom. Sa ne analizam propriile reactii: Carlos povesteste ca, luând iarba dracului, a zburat. Sau ca, practicând arta visatului, a zburat. Unde se focalizeaza incredulitatea noastra? Este o mare diferenta intre a raspunde cu un “Nu cred ca a zbu rat!” sau cu un “Nu cred ca a visat ca a zburat!” Negarea posibilitatii ontologice a zborului nu este identica cu negarea posibi litatii ca zborul sa fi avut loc in stare de transa sau in vis. Daca simtul comun ne obliga sa respingem prima po sibilitate, a doua devine per fect acceptabila atunci când este in trodusa in eprubeta iluzo riu lui.

Pentru a nu trezi suspiciunea cititorului, Castaneda ramâne mult timp, pâna la volu mul al saselea, asadar de-a lungul tuturor “invata turilor” primite pentru “partea sa dreapta”, la fel de incredul ca oricare dintre cititorii sai sceptici, baricadându-se in spa tele explicatiei psihologice, conform careia starile de “realitate neobisnuita” sunt halu cinatii si delir. Autentificarea psiholo gica ii serveste ca o pista de decolare, pe care el ruleaza cu o rabdare extraordinara, poate chiar excesiv de indelung, inainte de a-si permite sa faca saltul in supranatural. Sa luam drept contraexemplu cartea lui Mario Mercier, Samanism si samani, in care autorul, dupa o expunere a samanismului traditional, corecta din punct de vedere etnologic, in a doua parte nareaza o pretinsa experienta personala de calatorie in lumea duhurilor. Relatarea este introdusa atât de brusc incât trezeste imediat si iremediabil neincrederea cititorului (Mercier, 1993). Castaneda, in schimb, amâna permanent afirmarea realitatii experientelor sale supra na turale, protejând si menajând eul ratio nalist al publicului occidental.

Spre deosebire de neincrederea pe care o provoaca dimensiunea suprana turala a expe rientelor lui Carlos, invalidarea lor psiho logica necesita niste criterii mult mai complexe, care intra mai greu si mai târziu in actiune, dupa acumularea unei mase critice mult mai mari. Astfel de semne de intrebare privind autenticitatea psihologica a cartilor lui Castaneda sunt spre exemplu chiar “prostia” lui Carlos, naratorul, sau sofisticarea extrema a “invataturilor” lui don Juan, care pare sa fi absolvit doua-trei facultati.

In totul, medierea supranatu ralului prin psihologie este o pseudomorfoza scientista, in acord cu Zeitgeistul omului modern, care face posibila un timp mult mai indelungat “suspendarea nein cre derii” cititorului sceptic. Abia dupa aceasta complexa prega tire, Carlos insusi va afirma ca a ajuns la un punct fara de intoar cere, unde propria sa viziune rationalista asupra lumii nu se mai poate sustine. Cheia de bolta va consta in reunificarea experien telor de realitate neobisnuita, ajunse la momentul declansarii unei reactii in lant, intr-o expli catie diferita de cea pozitiva, cea samanica, singura capabila a mai da un sens coerent avalansei de intâmplari inexplica bile cu care ucenicul, si cititorii sai, au fost saturati.

Carlos Castaneda (re)valorifica starile alterate de constiinta, pe care opinia curenta tinde sa le discrediteze si sa le inlature ca simple accidente si dereglari senzoriale, drept instrumente de cognitie alternativa. In fond, asemenea experiente ne sunt tuturor la indemâna, cu totii am avut parte intr-o forma sau alta de halucinatii medicamen toase, de perceptii stranii fugitive sau de visuri socante. Subtilitatea lui Castaneda consta in a transforma aceste epifenomene psihologice in “porti” ale cunoasterii vraji to resti, oferind un fel de samanism trait din interior. Când vorbim de supranatural, tin dem sa ni-l reprezentam ca pe o lume paralela pe care am dori sa o certificam dupa aceleasi criterii ca cele folosite pentru lumea noastra. In literatura sau in filmul fantastic curent, lumea cealalta are de obicei aceeasi “consistenta” cu lumea de aici. Castaneda sugereaza ca grila perceptiva si sablonul metric al acestei lumi nu trebuie transpuse asupra lumilor vrajitoresti, ca efortul initierii consta in refacerea siste mului nostru reprezentational folosind ca puncte de plecare nu perceptiile distincte si cuantificabile din care asamblam imaginea lumii obisnuite, ci perceptiile confuze si nebuloase pe care obisnuim sa le ignoram.

Pentru alterarea starii de constiinta care “face” lumea normala si reasamblarea per cep tiilor halucinatorii samanice intr-o alta “sintaxa”, cea a vrajitorilor, pentru trecerea cu alte cuvinte din tonal in nagual, don Juan il initiaza pe Carlos in trei tehnici: utilizarea plantelor halucinogene, arta “haiturii” (stalk ing) si arta visatului (dreaming).

 

 

Plantele psihedelice

 

Drogurile sunt unul din mijloacele de a crea “realitati neobisnuite” care, dintre toate tehnicile mistice, a exercitat probabil cea mai mare fascinatie asupra omului modern. In sintonie cu miscarile contraculturale din deceniile 6 si 7, Carlos Castaneda acorda, in primele volume ale endecalogiei sale, un loc important plantelor psihotrope si halucina tiilor provocate de ele. Samanismul amerin dian traditional foloseste intr-adevar diverse substante halucinogene pentru a provoca starile de transa necesare contactului cu spiritele. Vrajitorul “yaqui” Juan Matus se incadreaza in aceasta traditie, fiindu-i recomandat studentului Carlos, in cautare de informatori, drept un bun cunoscator al “ierburilor”. De-a lungul asocierii lor, don Juan ii va oferi ucenicului spre ingestie diverse preparate din trei tipuri de plante psihotrope: muguri de cactus peyote, rada cina dracului (datura) si o ciuperca din genul psylocibe.

Fiecare din aceste halucinogene, unele pregatite in moduri foarte elaborate, ii pro voaca lui Carlos trairi din cele mai ciudate, pe care ucenicul le noteaza cu sârguinta de cercetator. Concretetea si pregnanta descrie rilor este atât de mare, incât practic cititorul nu dispune de nici un criteriu intern de validare sau invalidare a experientelor. Ele dau impresia de perceptii aberante, haluci natorii desigur, dar autentice ca experienta psihica. Nu sunt cu nimic mai putin credi bile decât, sa spunem, relatarile lui Aldous Huxley din The Doors of Perception. Precizia notatiei, chiar daca este vorba de viziuni neobisnuite si neverifi cabile, devine un mecanism de certificare a veracitatii. Prezentând aceste viziuni drept evenimente subiective si nu ca realitati ontologice, Castaneda suspenda neincre derea cititorului materialist si ateu. Ce argumente s-ar putea invoca pentru a sustine ca aceste deliruri psihotrope nu sunt adeva rate, ca nu ar fi fost traite ca atare de narator?

Fiecare din plante induce un anumit tip de experienta. Astfel, mugurii de peyote provoaca o transa in care vrajitorul se intâl neste cu un spirit initiator (un “protector”) numit Mescalito. Intr-o prima sedinta halu ci nogena, Carlos se joaca cu un câine pe care il vede ca pe o fiinta transparenta (in care poate urmari cum patrunde apa inghi tita prin intestine si vene) si care, comen teaza don Juan, este o ipostaza ani ma liera a lui Mescalito. In alte doua sedinte, “protec torul” ii apare lui Carlos sub chipul unui om aflat in mijlocul unui câmp, care ii da sfaturi intr-un limbaj nonverbal, mental, si care pare sa-i raspunda la intrebari facân du-l sa halucineze diverse scene (cum e cea in care vorbeste cu tatal sau sau cea in care este “digerat” de o alga de mare). Percep tiile de fundal sunt la fel de extraordinare, Carlos descopera astfel ca vede lumea fara sa des chida ochii sau ca poseda un fel de “vedere de noapte” (night vision) care ii permite sa distinga (sau sa-si imagineze ca distinge) obiecte in intuneric. Fiecare astfel de viziu ne este foarte subtil si convingator corelata cu o perceptie halucinatorie, vede rea noctur na derivând din schimbarile alternative de luminozitate (zi / noapte) pe care ucenicul le simte in ochi in functie de bataile inimii (Castaneda, 1968, 40-43, 96-102, 145-149).

Radacina dracului (datura) provoaca ha lu cinatii vizionare pe care stiintele para normale moderne le-ar trata drept clar viziune. Don Juan il invata pe Carlos cum sa cultive si sa prepare, din diverse compo­nente ale plantei, niste unguente mentolate cu efect halucinogen. Unsa pe tâmple si pe frunte, pasta pro voaca, in combinatie cu utili zarea bizara a unor sopârle cu gura sau cu ochii cusuti, niste viziuni in care vrajitorul vede scene drept raspuns la diferite nedumeriri (cine a furat cutare lucru) (Castaneda, 1968, 113-117). Exista in aceste episoade o rezonanta imprecisa dar evocatoare cu tehnici vraji toresti primitive. Este ca si cum Castaneda ne-ar prezenta cealalta fata, cea interioara, psihologica, a samanismului traditional, cu care noi, occi den talii, suntem obisnuiti doar din perspec tiva exterioara, a relatarilor etnografice. Sunt cutremuratoare si reve latorii conexiu nile pe care le fac explorarile sale in starile alterate, spre exemplu consta tarea, formu lata de don Juan, ca ceea ce Carlos percepe drept o calatorie halucina torie prin diverse decoruri, din care la un moment dat nu mai stie cum sa se intoarca, ar coincide, privita din exterior, cu o cadere psihotica intr-o stare de disociere si cata lepsa, in nebunie (Castaneda, 1968, 153-157).

Ciuperca din genul psylocibe, in amestec cu alte plante uscate, preparata ca un tutun de fumat dintr-o pipa speciala, samanica, provoaca halucinatii de pierdere sau dispa ritie a corpului. Fumând amestecul facut de don Juan, Carlos are o senzatie de amorteala care il paralizeaza la sol, pentru ca apoi sa aiba brusc impresia ca s-ar fi ridicat printr-un simplu act de vointa si ca, in starea aceasta, poate trece prin stâlpi, prin ziduri si chiar poate intra in don Juan. La o alta sedinta, don Juan il indruma cum sa isi transforme “corpul” uman intr-un corp de corb, si apoi sa “zboare” si sa vada lumea ca un corb (Castaneda, 1968, 134-138, 165-169). Din nou, apelând la reminiscentele noastre despre praticile vrajitoresti, Casta neda creeaza foarte subtil in cititor senzatia ca nu face decât sa experimenteze, in registrul delirurilor psiho trope, ceea ce in samanismul traditional apare ca metamor foza animaliera, ca asu mare a infatisarii animalului totemic protec tor al samanului.

Unul din cele mai concluzive exemple pentru maniera in care plantele ha lu cinogene deformea za perceptiile curente si provoaca stari de realitate neobisnuita este intâlnirea lui Carlos cu “paznicul celeilalte lumi”. Intr-o noua serie de sedinte cu psylocibe, Carlos intra in stare de amorteala si, privind defocalizat salteaua pe care sta culcat, vede cum brusc un tântar se transforma intr-un animal monstruos, cu ochi holbati si bot lung, cu corp negru plin de tufe de par, cu aripi. Intr-o prima instan­ta, ucenicul incearca sa explice viziunea ca o “distor siune” vizuala, ca si cum ar privi un tântar la microscop, apoi isi da seama ca insasi natura vederii sale este alterata, ca vede ca si cum ar privi componentele sepa rate ale unui tablou acumulate intr-o suma de imagini concomitente (Castaneda, 1971, 116-119,128-131).

Monstruoasa faptura se releva a fi un “gardian” fiindca, zburând imprejul lui Carlos, sfârseste prin a-l ataca frontal, pro vo cându-i o ciudata durere in locul pe care in mod normal l-ar numi “ochi”, si ara­tându-i prin aceasta ca nu este pregatit sa intre in “cealalta realitate”. Putem specula, dintr-o perspectiva occidentala, ca acest paznic al lumii vrajitorilor este o inhibitie sau un prag al perceptiei care trebuie depasit pentru a inainta in starea de constiinta alterata. Ambiguitatea dintre realitate si halucinatie (Daca este o halucinatie, cum poate paznicul sa provoace o durere fizica? Sau este o durere halucinata? Sau este o durere reala, produsa de un simplu tântar, dar distorsionata de drog?) creeaza, din nou, impresia ca ni se prezinta o pseudomorfoza psihologica a fantasticului vrajitoresc.

Câta vreme episoadele uceniciei sunt puse sub semnul plantelor psihotrope, nein cre derea cititorului este menajata, acesta având mereu recursul la explicatia dupa care intâmplarile neverosimile sunt un simplu delir. Incepând insa cu Calatorie la Ixtlan, Castaneda abandoneaza tema halucino gene lor si incepe sa prezinte alte tehnici de alterare a starii de constiinta utilizate de don Juan. Se poate presupune ca asistam la un pas inapoi al lui Castaneda, care, dupa “paradisul artificial” al anilor hippy, in deceniul urmator se pliaza si el la reactia oficiala si publica tot mai dura la adresa consumului de droguri. Explicatia narato rului este ca “invataturile” lui don Juan nu apeleaza la psihedelice decât ca la un stimulant pentru dezarticularea brutala a sistemului perceptiv si ca, din momentul in care ucenicul invata sa-si induca singur starile de realitate neobisnuita, el nu mai are nevoie de plante. Chiar daca ar fi inventata retroactiv, sa recunoastem ca explicatia este un ingenios dispozitiv epic, care ii permite lui Castaneda sa se reintoarca la primii ani de ucenicie, pe care ii epuizase deja, si sa reia de la capat povestirea dintr-un alt unghi, al unor “invataturi” alternative pe care in momentele respective, obsedat strict de halucinogene, le ignorase sau le subcre ditase.

 

 

Stalking

 

Al doilea set de tehnici capabile sa altereze starea obisnuita de constiinta este arta “vânatului” sau “haiturii” (stalking). Ea cuprinde o serie de procedee ce se aplica tonalului pentru a-l elibera de obiectele mentale (gânduri, imagini, sentimente etc.) ce il satureaza si ii consuma toata energia perceptiva. Aceste tehnici spirituale sunt in consonanta cu o serie de precepte ascetice din diverse alte religii, de la buddhism la crestinism. Spre deosebire insa de invata turile anahoretilor si ale sfintilor, ele nu au o coloratura morala, ci una pragmatic-spiri tuala. Scopul lor nu este Binele, Frumosul, Adevarul, Dumnezeu, si alte idealuri mistice (pe care de altfel don Juan le trateaza drept simple obiecte ale tonalului), ci este strict energetic: acela de a dezinvesti atentia si afectul din obiectele si fiintele acestei lumi. Datorita faptului ca nu iubirea, compa siunea, blândetea, credinta etc. sunt motorul lor intim, ele pot parea uneori stranii, amo rale sau crude.

Tehnicile spirituale samanice expuse de don Juan presupun schimbarea modului curent de viata, fapt care trezeste o serie de rezistente din partea ucenicului, si probabil implicit din partea cititorilor. Una dintre ele este “stergerea istoriei personale”. Don Juan ii cere ucenicului sa isi paraseasca prietenii si cunoscutii, sa se retraga din mediile unde este cunoscut, sa creeze un fel de ceata imprejurul sau, pâna când nimeni nu mai stie cine este si ce face. Relatiile sociale, in toate formele lor, nu sunt decât forme de a te lega de ceilalti, de a fi la dispozitia lor, de a iti lasa consumate energiile in proiecte exte rioare. Stalking este, printre altele, arta de a trece neobservat prin lume (to become unnoticeable), de a iesi din lumina scenei socia le, pentru a te darui scopurilor nagua lului (Castaneda, 1977, 205). Vrajitorul trebuie sa devina inacessibil pentru soma tiile din afara, sa inceteze sa mai fie dispo nibil (to be unavailable) pentru cei din jurul sau, adica sa evite sa se epuizeze (exhaust) pe sine insusi si pe ceilalti (Castaneda, 1972, 66-70).

“Eu personal, afirma don Juan, iubesc libertatea totala de a fi necunoscut” (Casta neda, 1972, 15). Ce e drept, spre deose bire de majoritatea formelor de asceza, don Juan nu cere izolarea fizica de lume, retra gerea in chilie sau in desert, ci doar iesirea din sis temul de roluri si functii colective. Aceas ta nu inseamna insa ca indemnul la desocia lizare nu ataca niste mecanisme defensive si securizante, ca nu suspenda sentimentul de protectie pe care il ofera viata in comun. Totusi, in ciuda anxietatii, Carlos, naratorul, va sustine ca a sfârsit prin a aplica tehnica si, intr-un mod ciudat, lucrul acesta este probat de nebuloasa biografica in care s-a ascuns Castaneda insusi, autorul sarla tan si mincinos, “the bullsheeter”.

A iesi din plasa imaginii si asteptarilor pe care le au ceilalti fata de tine se combina cu eliberarea de sub dominatia imaginii pe care ti-o faci despre tine insuti. Don Juan numeste aceasta atitudine “pierdere a impor tantei de sine” (losing self-importance) si, in nenumarate rânduri ia in derâdere orgoliul si vanitatea ucenicului sau. Importanta de sine este, in explicatia lui don Juan, o forta gene­rata de imaginea de sine. Aceasta imagine este cea care fixeaza prima atentie pe obiec tele tonalului, mentinând omul obisnuit intr-o plasa de relatii de dependenta cu tot ceea ce il inconjoara. Nevoia de a-ti mentine imaginea de sine la un nivel cât mai inalt atât in ochii celorlati cât si in propriii tai ochi ar deriva, in analizele caracteriale facute de vrajitori, din uriasa canti tate de autocompatimire (self-pity) si com pla cere in propria slabiciune (indulging) (Castaneda, 1987, 170-171).

Mijlocul cel mai radical de a dizloca importanta de sine este invocarea conditiei noastre muritoare. Don Juan diagnosti chea za ca vanitatea si lipsa de umilinta provin din cea mai mare eroare de atitudine a rasei umane, si anume din impresia (secu rizanta desigur) ca am fi nemuritori. Mai exact, sustine Juan Matus, oamenii se com porta iresponsabil fiindca isi imagineaza ca dispun de timp suficient, nelimitat, pentru a repara tot ce strica, pentru a implini tot ceea ce amâna etc. Unicul mijloc de a se separa lucrurile futile de cele cu ade varat impor tante, de a da efica citate si finalitate gestu rilor noastre, este de a ne purta ca si cum aceasta ar fi “ultima noastra zi pe pamânt” (Castaneda, 1998, 125-127). Doar constiinta mortii, folosita ca un mijloc restrictiv si nu ca un nou prilej de autocompatimire si complacere in morbidi tate, poate da decizie si sobrietate faptelor, inlaturând toate investirile si preocuparile sterile dar mari consumatoare de energie. Singur in fata infini tului, luptatorul stie ca trebuie sa “asume responsabilitatea” (assu ming res pon sability) faptelor sale, ca reusita sau esecul depind doar de el insusi (Castaneda, 1972, 36-47).

Crestinismul de factura stoica a folosit si el, spre exemplu la sfârsitul Renasterii, dupa Conciliul din Trento si in epoca Barocului, tehnica lui memento mori pentru a inhiba elanurile profane prea aplecate spre place rile secolului. Atunci când Juan Matus evoca exemplul sclavului pus sa-i sopteasca la ureche generalului roman in timpul para delor triumfale ca este muritor, el invoca “moartea ca sfatuitor infailibil” nu ca pe un sfat sau predica morala, ci la un mod foarte concret. Moartea, arata maestrul, ne inso teste tot timpul, este un companion nedes partit al omului, ne urmareste fara sa o stim, asa cum noi privim o insecta care nu e constienta de prezenta noastra (Castaneda, 1972, 249). Si totusi, cei avertizati o pot intrezari foarte concret, cu coltul ochiului, ca o umbra fugitiva, daca intorc brusc capul spre stânga (Castaneda, 1972, 33). In mai multe rândul, benefactorul il confrunta pe ucenic cu fenomene inexplicabile, cum ar fi farurile unei masini care pare sa ii urma reasca pe o sosea si apoi dispar inexplicabil, prezentându-le ca o aparitie a mortii (Casta neda, 1971, 48-49).

Ideea mortii, sustine don Juan, este singura capabila sa il faca pe om sa se detaseze de tot ceea ce il inconjoara, sa nu se mai abandoneze nici unor atractii si legaturi exterioare. Lipsit de proptele, “lup­ta torul” (warrior) este obligat sa se bazeze exclusiv pe propriile sale decizii, sa devina “stapânul propriilor sale alegeri”. Stiind ca proximitatea mortii face ca optiunile sale sa fie finale, el isi traieste viata intr-un mod strategic si deplin, fara sa-si mai permita luxul de a avea regrete, de a deplânge trecutul, de a-i invinovati pe altii si de a se recrimina pe sine (Castaneda, 1971, 151). Privite cu ochii vrajitorului, si nu cu cei ai omului obisnuit, evenimentele cele mai tragice, cum ar fi moartea unei rude (don Juan povesteste, tulburator, moartea fiului sau din ambele unghiuri de vedere, al tonalului si al nagualui) sau propria moarte, se relativizeaza, isi pierd importanta, devin intâmplari impersonale.

Arta stalkingului presupune atingerea unui “punct al lipsei de compasiune” sau al lipsei de mila (place of no pity). Constiinta ca suntem fiinte infime si efemere intr-un urias univers pe care nu-l vom putea nicio data intelege confera sobrietate, umilinta si impacare. Pentru educarea unui copil obraz nic si mofturos, don Juan recomanda, apa rent cu cruzime, un tratament radical: pune rea copilului in fata unui cadavru, care sa-i induca spaima si constiinta mortii. Pentru ucenicul sau el insceneaza o foarte elaborata scena, in care se preface a fi un batrân indian senil jefuit de un american arogant, pâna când, urmarit de oameni si de politie, confuz si inspaimântat, Carlos intra intr-o stare de spirit noua, in care se simte “puter nic, rece, eficient, tacut”. Don Juan numeste aceasta stare “neinduplecare”, “ne in durare” (ruthlessness), considerând-o ab so lut nece sa ra pentru calea luptatorului. Ne indu ple carea nu inseamna insa cruzime sau rautate (luptatorul nu mai are motive de a invidia sau uri pe nimeni si nimic), ci deta sare si dezimplicare, ce permit o acumu lare de energie vizibila intr-o stralucire speciala a ochilor (Castaneda, 1987, 144-164).

Conceptul care rezuma aceasta maniera sobra de viata, din care asteptarile si neli nistile, slabiciunile si sperantele, temerile si momentele de nehotarâre sunt inlaturate ca investiri inutile, este cel de impecabilitate. A fi impecabil inseamna, dupa don Juan, a face ceea ce trebuie sa faci, cu dedicatie si detasare, indiferent de rezultatul final, de reusita sau de esec, deoarce ceea ce con teaza este drumul insusi iar câstigul consta in maniera in care iti gestionezi puterile si in felul in care iti configurezi fiinta energetica. In relatia dintre maestru si ucenic, spre exemplu, impecabilitatea lui don Juan con sta in a face ceea ce ii cere “Spiritul” sa faca, sa-l indrume si sa-l invete pe Carlos, indiferent cât de “meschin, risipitor, incapa tânat, autoritar, irascibil, increzut, posac, plicticos si ingrat este acesta” (Castaneda, 1987, 134). La fel cu neinduplecarea si toate celelalte atitudini samanice, nici impecabi­litatea nu este un concept moral, ci unul spiritual, don Juan definind-o drept “folo sirea corecta a energiei” (the proper use of energy) (Castaneda, 1985, 15).

Neinduplecarea si impecabilitatea sunt atitudinea de fond, tonusul afectiv al lupta torului, dar ele la rândul lor trebuie facute neobservabile in lumea curenta. Desi sama nul definit de don Juan este condus de o vointa neinduplecata (unbending intent) care il dirijeaza neabatut spre scopul sau metafizic, fara ezitari, dorinte si conflicte (Castaneda, 1987, 240-241), el ascunde aceas ta determinare si raceala sub diferite masti. Don Juan marturiseste ca masca sa este rationalitatea (aspectul sau de invatator intelegator), iar a lui Carlos (in ciuda protes telor acestuia), generozitatea (com por ta men tul de prieten grijuliu si darnic). “Sun tem amândoi niste prefacuti. Am perfec tionat arta de a camufla faptul ca nu simtim nici un fel de mila”. Vrajitorii sunt alune cosi, inselatori, imposibil de sesizat, folo sind insa aceasta “mascarada” nu pentru a-i pacali si excroca pe oameni, ci pentru a le intinde capcane initiatice (tricks) ucenicilor incapatânati si limitati (Castaneda, 1987, 151-153, 183).

Luptatorul se comporta in lume ca si cum ar fi interesat de aceasta, ca si cum i-ar pasa de ceea ce le pasa celorlalti oameni, ca si cum s-ar bucura sau s-ar intrista la fel cu semenii sai, desi in realitate nimic nu il atinge sau misca. Cu un termen sugestiv, don Juan numeste acest comportament “nebunie controlata” (controlled folly). Pri mul principiu al artei “haituirii” (stalking) este acela de a nu te lua in serios, de a râde de tine insuti, de a-ti submina egomania si egolatria (Castaneda, 1981, 291). Tot ceea ce face vrajitorul in lumea aceasta este gratuit si egal in importanta si semnificatie, de aceea el poate alege spre exemplu sa fie un om vesel si deschis sau unul morocanos si sumbru, fara ca aceasta sa modifice tonusul profund al existentei sale. Aceasta nu inseamna ca actele sale sunt irespon sabile, teatrale sau mincinoase, ci doar ca nu sunt investite afectiv. Pentru Carlos, crescut intr-o morala crestina care pune accent pe compasiune, iubirea aproa pelui, implicare, dezvaluirile maestrului sunt socante si revoltatoare, mai ales când don Juan ii spune ca nu ii pasa de nimeni, nici de Carlos insusi, nici de fiul sau mort (Castaneda, 1971, 78-79, 90-91).

In ciuda aparentelor, etica samanica expusa de Juan Matus nu este deloc cinica, mai degraba ea problematizeaza morala cu renta, chestionând si demascând resorturile personale si motivele obscure, chiar psiha na litice, ale gesturilor “generoase” si ale grijii fata de ceilalti. Desi isi afirma indiferenta fata de destinul ucenicului, sau poate tocmai de aceea, don Juan este maes trul perfect, care face totul pentru invata celul sau, fara sa ceara rasplata sau recu nostinta, fara sa formuleze sperante si pre tentii. Neinduplecat si chiar extenuant, an tre namentul sau este in acelasi timp lipsit de toate complicatiile meschine ale transferului si contratransferului afectiv, lasându-i uce ni cului o libertate de optiune completa. Chiar gratuitatea este cea care da masura maxima a “generozitatii” (fie aceas ta nebu nie controlata) invataturilor lui don Juan.

 Impasibilitatea, nepasarea, dezinvestirea din preocuparile curente, nebunia controlata practicata in lumea tonalului ii permit sa manului sa acumuleze cantitati neasteptate de energie psiho-mentala. Tehnica spiritua la cea mai eficace pentru recu perarea si revitalizarea energiilor irosite este “recapi­tularea”. Prin recapitulare, don Juan si companionii sai desemneaza o forma de rememorare controlata, in care ucenicul isi aranjeaza amintirile intr-un “album special”, intr-o “colectie de intâmplari memorabile”. Scopul recapitularii este de a recupera ener giile interioare care au fost dizlocate si impinse in afara controlului nostru de catre circumstantele vietii de zi cu zi (Castaneda, 1998, 1). Omul normal este, dupa don Juan, incapabil de a-si exercita vointa deoa rece este umplut pâna la refuz cu amintiri, sperante, temeri, emotii grele, apasatoare, incarcate. Recapitularea elibereaza aceste energii blocate si face posibila redistri bui rea, reamplasarea (redeployment) lor in vederea activitatilor samanice (Castaneda, E 1993, 148). Realocarea propriilor energii da nastere unui “pod” sau unei “platforme” ener getice pe unde are loc “trecerea vraji torilor” din tonal in nagual (Abelar, 1992, 11-13).

Recapitularea este un exercitiu pe care trebuie sa-l faca toti vrajitorii la un moment al uceniciei lor. Ea presupune câteva condi tii si ritualuri insotitoare. Pentru a micsora presiunea realitatii inconjuratoare si a faci lita coborârea in memorie, ucenicul trebuie sa se izoleze intr-o incinta inchisa. Florinda, o membra a echipei de samani a lui don Juan, povesteste ca a stat inchisa intr-un cos mare, dona Soledad, membra a primei echipe a lui Carlos, ca a facut o recapitulare de cinci ani tot intr-un cos, Taisha Abelar, membra a celei de-a doua echipe a lui Carlos, ca a recapitulat izolata intr-o grota. De asemenea, recapitularea tre buie insotita cu o anumita ritmica respira torie si de anumite “pase magice”: expiratii lungi in care capul este miscat incet de la dreapta la stânga si inspiratii la fel de lente in care capul este adus inapoi de la stânga la dreapta. In calitate de vehicol magic al fortei vitale, respiratia permite expulzarea energiilor lasate in individ de intâmplari si de alte persoane si recuperarea energiilor lasate de individ in ceilalti (Castaneda, 1981, 289; Castaneda, 1993, 149).

Recapitularea incepe cu alcatuirea unei liste sau a unui catalog al intâmplarilor si al persoanelor care au jucat un rol in viata vrajitorului. Ucenicul trebuie apoi sa se con centreze rând pe rând asupra acestor subiec te, incercând sa reconstituie toate implica tiile si detaliile semnificative. Nu toate episoadele trecutului sunt insa importante, doar acelea care au o natura “impersonala”, care provoaca o revelatie ce nu vizeaza egoul, ci emana de la “Spirit”. Amintirile sunt declansate de catre o “calauza”, un deschizator de drum (usher), si anume o prima reme morare cu o mare forta de impact si de antrenare (Castaneda, 1998, 149). In termeni psihanalitici, recapitularea descrisa de Castaneda nu este o simpla trecere teoretica in revista a trecutului, ci mai degraba o suita de transpuneri in act (acting-out) si de catharsisuri ale libidoului investit in diverse persoane si intâmplari.

Recapitularea este o tehnica importanta in primul rând pentru arta stalkingului, adica pentru activitatile prin care samanul se desprinde de tonal. Exista insa si un al doilea fel de recapitulare, necesar pentru arta visatului si pentru explorarile in nagual. La un moment dat, când exercitiile sale de visare intra in impas, Carlos este indrumat de don Juan sa faca o a doua recapitulare, dupa un nou pattern. Daca prima data isi organizase amintirile intr-un mod sistema tic, pe principiul listei cronologice, acum i se cere sa se lasa in voia asocierilor libere, pe principiul puzzle-ului. Prima modalitate sta sub semnul formalismului si al rigidi tatii, a doua sub cel al fluiditatii. Si in ciuda temerii lui Carlos ca amintirile ii vor scapa de sub control si se vor desfasura haotic, el descopera rapid ca o forta aparent indepen denta ii organizeaza rememorarile intr-o configuratie foarte eficienta, care ii permite accesul la “immensities of loaded emotions hidden so deeply inside me as to be virtually inaccessible” (Castaneda, 1993, 151).

 

 

Dreaming

 

Stergerea istoriei personale, pierderea importantei de sine, asumarea responsabi li ta tii, folosirea mortii ca sfatuitor, recapitu larea, neinduplecare si impecabilitatea sunt tehnici si atitudini ce alcatuiesc arta stalkingului. Alaturi de a doua recapitulare, exista si un set de tehnici spirituale care faciliteaza cealalta arta samanica, cea a visatului. Acestea sunt “intreruperea sabloa nelor vietii” (disrupting the routines of life), “mersul puterii” (gait of power), “non-actiunea” (not-doing), privirea defocalizata (gazing) si, ca o incununare a toate, “oprirea dialogului interior” (stopping the internal dialogue) sau “puterea tacerii”. La fel cu primele, si acestea urmaresc deconstructia starii de constiinta obisnuita si producerea unor stari alterate de constiinta.

Distrugerea rutinelor sau intreruperea sabloanelor vietii este o tehnica pe care don Juan o “preda” folosind metafora vânatorii. Invatându-l pe Carlos sa puna curse si sa devina vânator, maestrul ii arata ucenicului ca vânatul poate fi prins deoarece are anu mite patternuri de comportament care il fac previzibil. In mod similar, si oamenii sunt o prada pentru un vânator teri fiant, moartea insasi, care ne vâneaza profitând de rutinele in care ne inchidem viata. Solutia pentru a scapa din capcana propriilor stere otipii care ne duc “legati” in ciocul devo rator al Vulturului (metafora pentru sursa energiei universale) este aceea de a distruge toate tabieturile si automatismele care ne regleaza existenta. Pentru aceasta, don Juan il pune pe Carlos sa practice tot felul de “rutine fara sens” (senselles routines), acti vitati gratuite, fara scop sau logica din perspectiva lumii obisnuite, care carica turizeaza si impiedica rutinele curente (Cas ta neda, 1976, 238).

Inlaturând sabloanele care ii scandeaza viata, samanul devine un om liber, fluid, imprevizibil, care nu poate fi surprins de nimic si isi controleaza perfect destinul (Castaneda, 1972, 75). Câta vreme se afla in tonal, el este un vânat pentru forte supe rioare, dar daca intra in nagual el devine la rândul sau un vânator, invulnerabil asemeni animalelor magice (cerbul intâlnit de don Juan, coiotul care ii apare lui Carlos) ce nu pot fi prinse niciodata. In descendenta sama nului traditional, care este un “vânator de suflete” ce il precede pe vânatorul fizic (Ha mayon, 1990), samanul descris de don Juan este un “vânator de putere”, care nu vâneaza prazi exterioare, ci se vâneaza pe sine insusi si isi haituieste propria energie. Aceasta in toar cere asupra lui insusi, transformarea in propria prada, face din vânator (hunter) un haituitor (stalker) in sensul vrajitoresc dat de Juan Matus acestor termeni (Castaneda, 1980, 227). In urma aparent catastrofalei si terifiantei intâlniri cu membrii echipei sale samanice, care il ataca rând pe rând cu tehnici vrajitoresti amenintându-i insasi via ta, Carlos ajunge sa inteleaga ca dona Soledad, “surorile” si chiar ucenicii lui Ge naro nu il agreseaza pur si simplu, ci, dupa planul magistral al lui don Juan, il “hatuiesc” ca sa il oblige sa-si reaminteasca invataturile din “partea stânga” si sa il faca sa isi convoace si asume propria putere (to claim his power) (Castaneda, 1980, 126).

O alta tehnica este “mersul puterii” (the gait of power), o maniera ciudata de a merge si a fugi pe care don Juan i-o “preda” lui Carlos. Ea este o “pasa magica” dina mica, constând in a alerga, usor aplecat in fata dar cu coloana vertebrala dreapta, ridi când la fiecare pas genunchii pâna la piept. In ciuda scepti cismului lui Carlos, mersul acesta ii ofera, descopera uce nicul, posibili tatea de alerga pe intuneric. El activeaza o forma de atentie secunda, care permite, asemeni mersului “ninja”, evitarea instinc tiva a obstacolelor si gropilor, mersul pe timpul noptii (Castane da, 1972, 169). Scopul practicarii sale este insa mult mai “abstract” (Juan Matus atribuie calificativul de abstract nagualului, pentru a sugera totala lipsa de finalitati curente a actelor vrajitoresti), mersul in general fiind, dupa don Juan, o modalitate de a “satura” cu senzatii tonalul si a debloca in felul acesta, prin hiperstimulare, prima atentie. Intr-ade var, ucenicul va avea in mai multe rânduri ocazia de a constata ca, executând “mersul puterii”, Genaro, unul din companionii lui don Juan, ii “fura” literalmente atentia si il plonjeaza intr-o stare de “realitate neobis nuita”.

In sfârsit, una din cele mai bizare tehnici de a deconstrui imaginea realitatii este “non-ac tiunea” (not-doing). Dupa cum am aratat, vrajitoria este, in definitia lui Juan Matus, o chestiune de perceptie, intr-un fel de kantianism adaptat unui samanism post modern. Tot ceea ce ne inconjoara arata asa cum arata fiindca il “facem” sa arate asa, ii impunem o anumita reprezentare (e adeva rat, aceasta reprezentare nu este conventio nala sau aleatorie, ci depinde de configuratia energetica a individului, de pozitia “aten tiei” sale). Exercitiile de non-actiune con stau intr-o anumita “deranjare” a pers­pectivei, care favorizeaza perceptii neobis nuite. Viziunea normala este in acest fel alterata, pâna când are loc “oprirea lumii” (stopping the world), colapsul tonalului.

In mai multe rânduri, don Juan ii indica lui Carlos diverse moduri de dereglare siste matica a simturilor. Cel mai important, vizând privirea, consta in incrucisarea ochi lor pâna când imaginea obiectelor isi pierde unitatea si se desface in doua imagini sepa rate, care permit sesizarea unor schimbari colaterale din peisaj, insesizabile pentru o privire focalizata. In felul acesta Carlos invata sa distinga pe pamânt culori diferite, care indica energia lor pozitiva sau negativa (Castaneda, 1972, 49). Privind, la indica tia masetrului sau, nefocalizat, strâmb, crucis, ucenicul experimenteaza diferite dis tor siuni si iluzii vizuale, luând spre exemplu o creanga de tufis batuta de vânt drept un iepure monstruos sau o cârpa atârnata de un cactus drept o pata de energie galbena pe muntii de la orizont. De fiecare data, Carlos rupe vraja in momentul in care, schimbând pozitia, privind din alt unghi, sfârseste prin a recunoaste obiectul “adevarat” pe care il luase drept altceva. In mod semnificativ, el descrie clarificarea in termeni precum “si apoi ceva din mine a aranjat lumea” sau “brusc am rearanjat totul intr-o perspectiva corecta” (Castaneda, 1972, 103, 186), semn ca, pret de câteva momente, lumea fusese “deranjata”, des-facuta din articulatia ei vizuala.

O forma sistematica de deconstructie a perceptiei este privitul lung (gazing) la dife rite lucruri. Carlos afla ca don Juan i-a pregatit pe fiecare din ucenicii sai sa pri veasca defocalizat la obiecte specifice, care constituie “specialitatea” fiecaruia dintre ei. Lidia se concentreaza pe privirea umbrelor si a departarilor, Rosa a copacilor, Josefina a norilor, La Gorda a ploii, Pablito a stâncilor, Nestor a ploii si a plantelor, iar Benigno a departarilor. Privirea defocalizata duce la o alterare a viziunii lumii si induce o stare similara visatului. Scopul ciudatei con cen trari prin deconcentrare este de a-l aduce pe vrajitor in situatia de a privi acelasi lucru atât in stare treaza cât si in visare, deci de a sterge limitele dintre trezie si somn, de a crea o stare de somn paradoxal si de trezie paradoxala (Castaneda, 1977, 305-309).

In aceasta stare, atentia sau constiinta vrajitorului este “furata” de obiectele pri vite. Carlos are o ciudata experienta con tem plând apa unui râu pâna când o vede capatând forma unor sfere verzi care il iau cu ele. Pentru a-l readuce inapoi, don Juan trebuie sa-l “urmareasca” pe traseul acesta psihoid si sa-l oblige sa-si readuca atentia in locul de plecare. Implicatia psihologica a unor asemenea experimente este tulbura toare: “calatoria” ucenicului poate fi citita ca un salt al vârfului activ al constiintei sale in zone psihice inconstiente, neexplorate pâna atunci. Maestrul-saman joaca rolul unui psihanalist care il ghideaza pe ucenic in acest descensus ad inferos periculos, dân du-i repere si ghidaje in lipsa carora cala to rul ar ramâne prizonierul unor tinuturi non-umane, nu s-ar mai putea intoarce la nor ma litate din nebunia cosmica in care a plonjat.

Dar si mai tulburatoare este afirmatia lui don Juan ca aceste calatorii psihice sunt simultan si calatorii in spatiul fizic (dupa cum vom vedea, explicatia samanica va fi aceea ca deplasarea atentiei pe oul luminos al individului determina “asamblarea” unor lumi diferite de cea obisnuita). Vechi mituri samanice, cum ar fi cea a vrajitorului calator pe fulger, capata astfel o percutanta expli catie psiho-ontologica. Don Juan atribuie vechilor vrajitori, “Toltecilor”, cunoasterea si dezvoltarea unor tehnici de gazing siste matic, asupra pamântului si umbrelor, a fo cu lui si apei, a josului si susului, a zgomo tului si tacerii, a miscarii si imobi litatii, toate aceste elemente fiind folosite pentru dizlocarea atentiei din pozitia ei obisnuita si transportul ei in lumi paralele (Castaneda, E 1985, 80-81). Aceste calatorii nu sunt lipsite de pericole, cel mai mare, imputat de “noii” vrajitori din stirpea lui don Juan “vechilor” vrajitori din antichitate, fiind acela de a-ti fixa morbid cea de-a doua atentie asupra ce lor lalte realitati si de a ramâne prizonier in acestea.

Asemenea fenomene de tulburare si dezorientare a perceptiei ne sunt accesibile tuturor, oricine poate invoca oricând jocuri cu distorsiuni si halucinatii sen zoriale. In cazul in care cartile sale sunt pura inventie, Castane da are genialitatea de a folosi per cep tiile alterate drept baza pentru des crierea samanica a lumii. La fel cu delirurile psiho trope, iluziile senzoriale servesc ca mijloc de certificare a autenticitatii, pentru ca ni meni nu ar putea nega realitatea lor psiho logica. Supranaturalul, lumile paralele, su ge reaza Castaneda, nu se afla intr-o dimen siune separata si egal de consistenta per ceptiv cu lumea “normala”, ele sunt conco mitente cu lumea noastra, iar calea de a le sesiza sunt senzatiile fugare si bizare pe care obisnuim sa le inlaturam ca nesemni ficative.

In timp ce imaginatia curenta, de la bas me si literatura fantastica la filme si benzi desenate, reprezinta supranaturalul ca o lu me cognoscibila la acelasi nivel de claritate cu lumea noastra, Castaneda pla seaza lumea cealalta in nebulosul starilor alterate de constiinta. Perceptiile dereglate, de-aranjate, sunt calea regala pentru a accede la mistica. Este adevarat, si psiho logia contemporana se foloseste de iluziile perceptive pentru a analiza un material transcendent care se exprima prin ele, ca in cazul desenelor Rorscharch oferite spre interpretare pacien tilor pentru a le devoala fantasmele si obse siile. Deosebirea dintre interpretarea psiha nalitica si cea (neo)sa manica pe care o produce Juan Matus este ca “realitatea neo bisnuita” la care se ajunge prin dereglarea simturilor nu are o dimen­siune psihologica, nu este inchisa in incon stientul individului, ci are o dimensiune ontologica, are aceeasi realitate cu lumea noastra.

Lumea obisnuita este unifor ma si con stanta datorita corobo rarii reprezentarilor sau, in termenii lui Juan Matus, coordonarii inelelor de putere prin care oamenii “fac” tonalul. Ucenicul vrajitor poate incerca sa-si deregleze singur primul inel de putere, ca in cazul exercitiului dat lui Carlos de a-si focaliza privirea nu asupra unei pietre, ci a umbrei pietrei (um brele, ni se spune, sunt niste non-actiuni, niste porti catre nagual) (Castaneda, 1972, 195). Don Juan face o demonstratie a posibilitatii samanului de a distruge consensul primelor inele de putere ale unui grup de ucenici, aratându-se in fata acestora sub o infatisare stranie, care se dovedeste a fi fost diferita pentru fiecare dintre ei (Carlos il vede im bracat ca un pirat, dar ceilalti il vad ca un calugar, ca un cer setor sau ca un cow-boy) (Cas ta neda, 1972, 206-210). Un saman puter nic, sustine Juan Matus, poate schimba reprezentarile unor grupuri intregi de oa meni, ca in cazul vrajitorilor care fac asa numitele operatii chirurgicale cu mâinile goale.

Viziunea oamenilor obisnuiti este insa inlocuita cu viziunea vrajitorilor atunci când mai multi samani isi acordeaza inelele secunde de putere. Carlos trece printr-o experienta bulversanta când don Juan si don Genaro fac sa ii dispara pur si simplu auto mobilul din fata casei. Ca de obicei, solidar punctului de vedere pozitivist, Castaneda incearca sa explice situatia in toate modurile logice posibile: masina i-a fost sparta si furata, don Juan ii insceneaza totul folosind mai multi acoliti care au dus masina pe sus, cei doi benefactori il hipnotizeaza, sau i-au dat fara sa stie halucinogene. Dar apoi este cuprins de o stare de confuzie si absenta, palaria lui Genaro aruncata in aer cade pe automobilul reaparut din neant, ca si cum chiar palaria s-ar fi transformat in masina, iar Carlos are sentimentul ca ceva este pe cale sa iasa la suprafata in el. In acel moment, don Juan ii cere sa “opreasca lumea”, toata experienta revelându-se a fi un exercitiu de alterare a constiintei prin perturbarea primului inel de putere al ucenicului de catre inelele secunde de putere ale maestrilor sai (Castaneda, 1972, 236-255).

Samanii din trecut, explica Juan Matus, stiau sa-si coroboreze cel de-al doilea inel de putere si sa altereze imaginea lumii pen tru grupuri intregi de oameni. Intr-o expli catie care evoca mai degraba arheologia si istoria misteriosofica la moda in zilele noastre (cum e spre exemplu cartea lui Richard Luxton si Pablo Balam, 1986, dupa care glifele maiase ar fi o “scriere noc turna”, semne grafice care transcriu viziuni samanice), dar care sta pe un nucleu de sens obscur si revelatoriu in acelasi timp, don Juan sustine ca piramidele din Mexico, cele din Tula spre exemplu, sunt niste constructii samanice, niste uriase “non-actiuni” menite sa defocalizeze atentia privitorilor si sa permita concentrarea vrajitorilor (Castane da, 1981, 17). E adevarat, fixarea celei de-a doua atentii poate fi la fel de daunatoare ca si a primei atentii, cu deosebire ca atunci grupurile de oamenii “fac” o alta lume, la fel de consistenta ca si lumea noastra. Popu latii intregi, sustine don Juan, ar fi disparut conduse din tonal in nagual, dând, iata, o explicatie (neo)samanica misterului istoric al stingerii bruste si nemotivate a unor serii de civilizatii amerindiene.

Când initierea ajunge la stadii avansate, Silvio Manuel, un alt saman din echipa lui don Juan, il invata pe Carlos o serie de exercitii sistematice de “non-actiune”. E vorba de exercitii in doi, pe care Castaneda le practica impreuna cu o vrajitoare din propria sa echipa, La Gorda. Primul dintre ele presupune izolarea celor doi intr-un cos de lemn si ramânerea in stare de trezie vigilenta intreaga noapte. Al doilea consta in a sta culcati pe o parte, intr-o pozitie fetala, cu ochii inchisi si auzul treaz. Al treilea rezida in suspendarea ucenicilor in niste hamacuri aeriene. Un al doilea set de non-actiuni sunt mult mai complexe, urma rind vizualizarea si traversarea unui zid de ceata (un fel de bariera intre tonal si nagual) (Castaneda, 1981, 234-241). Dupa cum se poate vedea, aceste exercitii de stalking constau in provocarea unor stari de depri vare senzoriala, de suspendare a stimulilor externi in care, dupa cum a aratat si psiho logia experimentala occidentala, caderea pragurilor perceptive permite activarea si constelarea a diverse fantasme subliminale. Acesta ar fi mecanismul prin care diverse tehnici mistice, de la incubatia antica la anahoretii crestini, provoaca viziuni si revelatii.

Tehnica ce incununeaza toate practicile spirituale predate de Juan Matus este “opri rea dialogului interior”. Toate celelalte nu ar fi decât sprijine si modalitati pentru a atinge starea de “cunoastere tacuta”. Dialo gul inte rior este un concept de psihologie intuitiva si autoscopica, care a fost definit, intr-o forma sau alta, atât de misticile traditionale cât si de psihologi si fenomenologi actuali cum ar fi Husserl sau Ricoeur. In acceptia lui Castaneda, atribuita lui Juan Matus, dia logul interior reprezinta modalitatea discur siv-temporala de existenta a constiintei. Vâr ful activ al constiintei, sau intâia atentie cum il numeste don Juan, se raporteaza la lume printr-un continuu dialog sau vorbire cu sine insasi, in care numeste si desfasoara intr-o serie logica, “numarabila”, fiintele si obiectele inconjuratoare. Lumea este “facu ta” si fixata intr-o anumita viziune datorita acestei numiri continue. In diagrama punc telor psihice expusa de Juan Matus, primul inel de putere este, dupa cum am vazut, constituit de interactiunea dintre “ratiune” si “vorbire”. A opri dialogul interior presupu ne a stopa mecanismul psihologic care creea za si mentine imaginea lumii, deci a “opri lumea”.

Intr-o forma sau alta, toate tehnicile de alterare a constiintei urmaresc blocarea vorbirii cu tine insuti. Yoga si alte tehnici hinduse si buddhiste recomanda meditatia “cu” sau “fara suport” (samprajnata sau asampraj nata samadhi), adica preluarea sub control a fluxului constiintei fie prin focalizarea pe o imagine unica, fie prin eliminarea tuturor imaginilor si gândurilor. Isihasmul dizloca dis cursul eului cu sine insusi prin “ruga ciu nea in inima”, re pe tare hipnotica a aceleiasi rugaciuni pâna când toate celelalte gânduri sunt reduse la tacere.

In cazul in care inventeaza totul, Casta neda are din nou geniul de a face sa deco leze sistemul sau mistic pornind de la o auto obser vatie psihologica subtila si revela toare, dar accesibila tuturor. Chiar daca este greu a-l surprinde printr-un concept psihia tric riguros, dialogul interior este usor de intuit si de constientizat, iar tehnicile de a-l controla indicate de don Juan se bazeaza pe senzatii comune, banale. Astfel, oprirea dia lo gului nu este un act de decizie teoretica, ci unul practic intuitiv. Pentru a o face, uce nicul trebuie sa-si impuna niste sarcini prac tice, care sa-i capteze atentia. Foarte eficace este un tip special de mers (the right way of walking), cu degetele indoite si cu ochii privind defocalizat si periferic intreg orizon tul, care ineaca atentia cu informatii, si prin aceasta satureaza tonalul (Castaneda, 1976, 236-237). Multe din actiunile aparent fara sens pe care don Juan il obliga pe uce nicul sau sa le indeplineasca nu au un scop propriu-zis, ci sunt menite sa-i suspende dialogul interior.

Atunci când reuseste sa intre intr-o ase menea stare, Carlos are intr-o prima instanta impresia de largire a plajei de perceptii: “Simteam ca sunt suspendat. Urechile pa reau sa mi se fi infundat si auzeam o mul titudine de zgomote din tufisuri. Erau atât de multe incât nu puteam sa le disting in­dividual” (Castaneda, 1995c, 25). In termenii unui psihanalist ca R. W. Bion, Castaneda prac tica o “atentie liber flotanta”, deschisa la toti stimulii. In expli catia lui Juan Matus, Carlos devine capabil sa distinga lucruri – de natura spirituala, care tin de alte plaje de perceptie, deci de realitati separate – pe care atentia obisnuita le ignora si inlatura, tocmai fiindca nu se potrivesc descrierii lumii produse de dialo gul inte rior. Facând sa se prabuseasca tonalul, vrajitorul isi deschide perceptia catre dimensiunile ascunse ale nagualului, catre “cunoasterea tacuta” din noi insine, catre “oceanul intunecat al con stientei” cosmice (Castaneda, 1987, 164).

Scaderea pragurilor de inhibitie a per cep tiilor, sau deschiderea portilor perceptiei, cum le numeste Huxley, se bazeaza pe cresterea nivelului de energie psihica. Toate tehnicile spirituale descrise de don Juan urmaresc economisirea si acumularea de putere. Omul are o cantitate limitata de ener gie, care de obicei este investita in intre gime in tonalul. Pentru a deveni vraji tor, omul trebuie sa-si ordoneze si sa-si curete tonalul, incât energia eliberata prin pierderea importantei de sine, prin stergerea istoriei personale, prin dezimplicarea din relatiile sociale, familiale si intime, prin castitate si abstinenta (energia sexuala tre buie economisita pentru visare) (Castaneda, 1987, 55), prin recapitularea trecutului, prin starea de “inaccesibilitate”, prin oprirea gândurilor si a dialogului interior, sa poata fi realocata nagualului. Pentru a percepe, a intelege si a manipula “realitatile neobis nuite”, samanul trebuie sa acumuleze canti tati neobisnuite de energie (Castaneda, E 1987, 167).

Toate studiile etnografice si etnologice asupra samanismului traditional vorbesc de boala samanica, ca o forma de dereglare psihologica si fiziologica, caracteriala si afec tiva, care anunta electiunea viitorului saman si insoteste initierea sa (Eliade, 1997b, 37-45; Delaby, 2002, 15-25). Casta neda ofera o varianta modernizata a temei, suge rân du-ne o posibila traducere a ei in ter menii unei psihologii energetice in rezo nanta cu concepte precum durata lui Berg son sau cu libidoul lui Freud si Jung. Uce nicul vrajitor, arata don Juan, “pe masura ce continua sa realizeze actiuni imposibile, sau pe masura ce i se intâmpla lucruri impo sibile, devine constient ca apare un nou tip de putere. O putere care-i iese din corp, pe masura ce progreseaza pe drumul cunoas terii. La inceput este ca o mâncarime in buric, sau un punct cald, care nu poate fi linistit; apoi apare o durere, o jena profunda. Uneori, durerea si jena sunt atât de mari, incât luptatorul are convulsii luni intregi, iar cu cât mai severe sunt convulsiile, cu atât mai bine pentru el. O putere minunata este intotdeauna insotita de o durere mare.” (Castaneda, 1995a, 197).

Multe din experientele bizare traite de Carlos au remarcabila calitate de a putea fi citite atât ca intâmplari supranaturale exte rioare cât si ca evenimente psihologice interioare. Aflat impreuna cu benefactorul sau in munti, ucenicul asista la o furtuna ciudata, cu fulgere brazdând un nor de ceata, pe care don Juan o explica ca o batalie de energii (Castaneda, 1972, 125-129). Cum Carlos sufera in acelasi timp feno mene de dezorientare si alterare a con stiintei, sugestia tulburatoare este ca infrun­tarea elementelor descrie de fapt procese energetice ce au loc in psihicul ucenicului. In mod similar, capturarea unui “aliat”, o fiinta constienta anorganica in explicatiile lui don Juan, este prezentata de don Genaro ca o serie de evenimente (contact, soc, senzatie de invârtire si zbor, ceata etc.) ce pot fi interpretate si ca un spasm energetic trait de vrajitor, ca o trezire a “sarpelui kun da lini” sa spunem, din mistica hindusa (Castaneda, 1972, 259-260). Posibilitatea de a interpreta aceste intâmplari drept pro iectii ale unor trairi psihologice este unul din mecanismele de autentificare, menite sa mentina increderea cititorului, puse la lucru de cartile lui Castaneda.

Conceptul vrajitoresc prin care don Juan descrie depasirea pragului de energie care separa tonalul de nagual este cel de pierdere a “formei umane”. “Forma umana” ar fi energia specifica omului care mentine indi vi zii obisnuiti la pozitia primei atentii, iar pierderea ei consta intr-o rupere a acestei fixatii (breaking the fixation of the first attention). Cu alte cuvinte, forma umana este cea care “asambleaza” lumea normala, care “face” (doing) lumea sau reprezentarea lumii asa cum o stim. Prin cresterea nive lului de energie personala, atentia sau vointa (in sens vrajitoresc) samanului se elibereaza din groapa de potential a pozitiei tonalului si poate patrunde in pozitiile nagualului. Pier de­rea formei umane constituie un climax al “bolii samanice”, manifestându-se mai mult sau mai putin violent, asemanator cu un atac cardiac in cazul Gordei (Castaneda, 1977, 155-159), sau cu o febra care coboara de la cap spre picioare in cazul lui Carlos (Casta neda, 1981, 29-30, 111-112).

Cresterea tonusului produsa de exerci tiile spirituale are efecte diferite in functie de etapa in care se afla ucenicul. Câta vreme nu si-a pierdut forma umana, vrajitorul devine supratensionat, irascibil, cu “toane”, “sarit de pe fix”. Toti tovarasii lui Carlos din prima sa echipa sunt schimbatori si imprevizibili: “Lidia face pe femeia dura care poate zdrobi pe oricine cu o privire. Josefina este cea nebuna, in care nimeni nu poate avea incredere. Rosa este fata nestapânita, care manânca tântarii care o musca” (Castaneda, 1997, 229). Dupa pier de rea formei umane, vrajitorul intra intr-o forma de indiferenta si detasare fata de treburile curente, stare care nu se datoreaza unei lipse, ci unui surplus de tonus, investit insa in alte interese, incât lumea obisnuita pare neimportanta, fantomatica. In sfârsit, pe masura ce cucereste tot mai mult control, precum don Juan si samanii din echipa sa, vraji­torul devine un intelept (man of know ledge) a carui energie debordanta se exte riorizeaza printr-o buna dispozitie per ma nenta si prin crize pantagruelice de râs. Privind lumea noastra din perspectiva “celeilalte realitati”, don Juan si don Genaro ii surprind toate inconsistentele si incongru entele, amuzându-se copios pe seama uce nicilor, dar fara nici o rautate.

“Tacerea interioara” este vehicolul pen tru marele voiaj prin “marea intunecata a constientei”. Dupa spusele lui Juan Matus, calatoria are doua etape. Prima este pier derea formei umane, “momentul in care meschinaria umana dispare ca si cum ar fi fost un nor de ceata plutind amenintator deasupra noastra, care se imprastie treptat”. Al doilea este dobândirea “vederii clare” (clear view) sau a clarviziunii, adica a abil i tatii de a percepe lumea dincolo de ima ginea asamblata de primul cerc de putere, de a sesiza universul ca forme de energie pura (Castaneda, 2003, 251).

Juan Matus foloseste doua verbe sino nime in vorbirea curenta pentru a face o distinctie esentiala intre cele doua moduri de perceptie, intre tonal si nagual: a privi (to look) si a vedea (to see). “‘A privi’ se referea la modalitatea obisnuita de a percepe lumea, in timp ce ‘a vedea’ presupunea un proces foarte complex, in virtutea caruia un om al cunoasterii putea percepe ‘esenta’ lucrurilor din lume” (Castaneda, 1995a, 17). Vederea nu este singura cale de acces la realitatile neobisnuite, vrajitorii pot “cu noas te” si prin alte tehnici spirituale cum ar fi dansul (e cazul vrajitorului Zacateca), dar ea este “predilectia” lui don Juan si a liniei sale de samani.

In fapt, vederea este un proces care duce dincolo de vrajitorie. In “invataturile” lui Juan Matus, toate reprezentarile asupra lumii sunt echivalente intre ele, astfel incât “explicatia” vrajitorilor are ace easi indrep tatire cu “explicatia” curenta a universului. Ceea ce se schimba nu sunt lucrurile, ci modul in care le privim, fiecare obiect putând fi vazut sub un aspect diferit in functie de pozitia atentiei noastre. Totusi, exista o viziune constanta, dincolo atât de privirea oamenilor obisnuiti cât si de cea a vrajitorilor, in care obiectele apar drept ceea ce sunt cu ade varat, noduri de energie. In mo mentul in care invata sa vada, samanul inceteaza sa mai fie un vrajitor si un lup tator, devine un “intelept” (man of know ledge), care nu mai este implicat in nici una din lumi, nici in cea de aici, nici in cele separate. “Vederea este opusa vrajitoriei. Vederea te face sa vezi lipsa de importanta a tuturor lucrurilor” (Castaneda, 1971, 47, 153, 168).

Asa cum omul normal “face” imaginea curenta lumii, la fel vrajitorul “face” o imagine vrajitoreasca a lumii. Privirea este asadar o actiune (doing) care asambleaza o reprezentare, fie ea obisnuita sau neobis nuita. Vederea, in schimb, este o non-actiune (not-doing), mai exact este non-actiunea privirii. La fel cu tehnicile ascetice hinduse, care conduc la o stare total necon tradictorie, vederea samanica descrisa de Juan Matus depaseste dualitatea si contra dictia, care tin de actiune. Alternativa ade­varat/fals apare datorita diversitatii privi rilor, multe din experiente creându-i lui Carlos reactii opuse. Spre exemplu, intâl nind, intr-o stare alterata de constiinta, un coiot care pare sa ii comunice ceva, uceni cul este confruntat cu o dubla optiune: un om normal, aflat in prima atentie, va sustine ca un animal nu poate sa vorbeasca, in timp ce un vrajitor va afirma ca animalul a vorbit intr-adevar. Vederea depaseste acest conflict al intepretarilor fiindca nu asambleaza nici o lume, iar coiotul devine “o fiinta fluida, lichida, luminoasa”, “o fiinta iridiscenta de neuitat” (Castaneda, 1972, 188-191, 251).

La o prima aproximare, privirea este cea care construieste tonalul, in timp ce vederea dezvaluie nagualul. “Prin urmare, daca un luptator observa lumea ca o fiinta umana, el priveste, iar daca o observa ca un vrajitor, el ‘vede’, iar ceea ce ‘vede’ trebuie denumit, in mod corect, nagual” (Castaneda, 1997, 218). Cu toate acestea, prin prisma explica tiei de mai sus, dupa care tonalul, ca mod de reprezentare a lumii de catre omul obisnuit, este echivalent cu viziunea asupra lumii pe care o are vrajitorul, rezulta ca nagualul nu este o alta reprezentare a lumii, un fel de “tonal al vrajitorilor”, ci este realitatea energetica aflata in spatele tuturor acestor reprezentari. Mai corect este asadar a spune ca tonalul este rezultatul unei actiuni (doing) – privirea, in timp ce la nagual se ajunge prin non-actiune (not-doing) – vederea.

Privirea face parte din complexul de functii al primului cerc de putere, ea emana de la primele doua puncte din diagrama psihica desenata de Juan Matus, ratiune (reason) si vorbire (talking). Mai exact, privirea se conjuga cu dialogul interior si din cauza aceasta oprirea acestuia suspenda si actiunea privirii. Vederea, in schimb, este unul din punctele alternative ale diagramei, alaturi de simtire (feeling) si visare (dream ing). Toate acestea trei sunt subordonate punctului care genereaza cel de-al doilea cerc de putere, vointa (will). (Castaneda, 1976, 95). De aceea, vederea este controlata de instante precum vointa si intentia, pe care don Juan le descrie drept structuri ener getice ale fiintelor vii prin care acestea se conecteaza la lumea inconjuratoare (Casta neda, 1976, 136). In clarificari si mai elabo rate, vederea va fi definita ca o anumita modalitate de focalizare a privirii pe intentie si de deplasare a acesteia de pe obiectele tonalului (oamenii priviti ca tru puri fizice) pe cele ale nagualului (oamenii vazuti ca sfere de energie) (Castaneda, 1981, 308).

Desi pare a fi o “privire clara”, vederea nu este un simt vizual, ci o perceptie glo bala, care implica intreaga fiinta a vraji torului. Atunci când “vorbeste” cu coiotul, Carlos nu il “aude” scotând sunete fizice, ci mai degraba are simtamântul (feeling) ca animalul ii vorbeste mental, oarecum tele patic. In diferite stari de constiinta alterata, provocate de droguri sau de exercitii de dereglare a perceptiilor, Carlos constata ca poate sa vada chiar daca are ochii inchisi sau daca nu isi simte trupul. De asemenea, vederea sa are calitati neobisnuite, nefiind limitata fizic, de obstacole, de unghiul ochilor etc. In acest sens, vederea (neo)sa ma nica este un concept cu o bogata ascen denta, toate religiile si misticile, antice si moderne, vorbind de ochiul lui Shiva si de al saselea simt, de dar clarvizionar si de perceptii extrasenzoriale.

Una din afirmatiile subtile ale lui Casta neda este aceea ca simtul (feeling) si vede rea nu sunt modalitati de perceptie nedez voltate, aflate in latenta sau asteptare, ci sunt pe deplin active la toti oamenii. Ceea ce face antrenamentul samanic nu este sa activeze niste simturi neantrenate, ci sa atraga atentia asupra unor perceptii pe care, din cauza fixatiei atentiei, le trecem cu vederea sau le uitam. De aceea vederea presupune o reamintire a “partii stângi”, ea tine de “libertatea de a-ti aminti sinele” (the freedom to remember the self) (Castaneda, 1981, 60). Una din cele mai bizare expe riente ale lui Carlos este prilejuita de “demonstratiile” pe care i le fac “surorile”, fetele din propria sa echipa de samani. “Privindu-le”, Carlos are impresia ca asista la niste trucuri de magie sau hipnoza: Lidia pare sa fuga pe pereti, Rosa sa atârne ca un pendul in aer, iar Josephina sa dispara ascunzându-se in spatele propriei mâini. Dupa o vreme insa, când niste pocnete si bâzâituri in ceafa si in urechi il previn ca a intrat intr-o stare alterata de constiinta, Carlos isi aminteste ca le-a vazut pe fiecare din “surori” folosind fibrele de energie ale nagualului pentru a merge vertical, a atârna in aer, respectiv a se “ascunde” privirii (Castaneda, 1980, 272-273). Substituirea privirii cu vederea implica o “intoarcere a refulatului”, prin care Carlos “da drumul” la perceptiile pe care le cenzurase in momentul demonstratiei.

Dupa incheierea uceniciei si plecarea lui don Juan, Carlos va avea nevoie de mai multi ani pentru a-si reaminti ceea ce a vazut in timpul lectiilor cu benefactorii sai, dar nu a inteles si a uitat pentru ca nu avea suficienta energie ca sa-si focalizeze a doua atentie. Toate demonstratiile stranii pe care i le facusera don Juan si don Genaro au acest dublu aspect: privite, sunt actiuni inexpli cabile, aberante, cum ar fi salturile incre dibile peste o cascada, statul vertical pe trunchiul unui copac, sau planarile prin aer ale lui Genaro; vazute, apar ca modalitati ale corpului de lumina al samanului de a inter­actiona cu fibrele energetice ale universului. Mai mult, Carlos isi va reaminti chiar exercitii complexe de vedere, cum ar fi vazutul impreuna pe care don Juan il invatase sa-l practice cu La Gorda (Casta­neda, 1981, 43, 220).

Al treilea punct din diagrama psihica subordonat vointei, alaturi de vedere si simtire, este visarea (dreaming). Alaturi de “arta haiturii” (stalking), “arta visatului” cuprinde un alt grup de tehnici spirituale care permit explorarea celorlalte realitati. Castaneda pleaca de la premisa ca vrajitorii se impart in doua mari tipologii, in functie de “arta” care li se potriveste mai bine, in stalkeri si dreameri. In timp ce stalkingul cuprinde invataturi pentru “partea dreapta”, menite sa provoace “oprirea lumii” si deco larea in nagual, dreamingul exploateaza experiente de derealizare si accedere in “partea stânga” pe care omul normal le traieste in mod spontan. Unele din visele noastre, dar nu toate, sunt, dupa don Juan, adevarate porti de iesire din tonal, pe care insa omul obisnuit le ignora sau le refuleaza, la fel cum face si cu perceptiile bizare din timpul zilei. Dreaming este arta de a controla visele, asa cum stalking este arta de a controla comportamentul diurn (Castaneda, 1987, 16).

Din nou, ar fi fastidios sa trecem in revista functia religioasa si metafizica a viselor, de la samanismul traditional si riturile de incubatie si oniromantie din reli gii le an tice la romantism sau suprarea lism si psihanaliza. Important de subliniat mi se pare faptul ca si visele, la fel cu halucinatiile psihotrope si cu perceptiile alterate provo cate de tehnicile spirituale, alcatuiesc un grup de experiente accesibile tuturor, pe care Castaneda le revalorizeaza intr-un sens religios. Samanismul lui Juan Matus devine astfel o tehnica “la inde mâna”, fiindca se bazeaza pe intâmplari psihice impartasite de oricine. Subtilitatea revelatorie a sistemului lui Castaneda este de a sustine ca vrajitoria consta nu in producerea de evenimente si lumi absolut noi, ci in mutarea acentului cognitiv (a perceptiei) de pe fenomenele psihologice considerate principale pe cele secundare. Prin aceasta demersul sau se inscrie in tendinta general postmoderna de relativizare a canonicului (se poate vorbi de un canon si in psihologie, antropologie si filosofie) si o valorizare a secundarului neca nonic din viata de zi cu zi.

Pentru a transforma visele in instru mente samanice operative, este nevoie insa de o resemnificare si pragmatizare a lor. Desi pot fi clarvizionare, visele nu au nici o consecinta pentru omul obisnuit, fiindca acesta nu stie sa le foloseasca, la fel cum nu poate controla nici delirurile psihotrope si nici perceptiile alterate. In fapt, omul obisnuit foloseste visele in acelasi fel cu dialogul interior, si anume pentru a “face” lumea, pentru a fixa tonalul. De aceea, asa cum reprezentarea treaza a lumii trebuie facuta sa se prabuseasca, si reprezentarea onirica obisnuita trebuie colapsata. Visarea (dreaming scris in cursive) este non-actiunea visului (dreaming scris normal) sau non-actiunea somnului, asa cum vederea este non-actiunea privirii (Castaneda, 1972, 198-199; Castaneda, 1981, 23).

Ideea subiacenta “invataturilor” lui don Juan este ca visarea este la fel de reala ca trezia, mai exact ca vederea. Mai mult, dupa pierderea “formei umane” si atingerea unui anumit nivel de energie personala, vrajitorul nu mai are nevoie sa adoarma ca sa practice visarea, el poate intra in visat direct din trezie. Don Juan arata ca modul acesta de a patrunde in marea intunecata a constientei (the dark sea of awareness) a fost numit de vrajitorii din vechime visare-treaza (dream ing awake) (Castaneda, 1998, 181). Sama nul care si-a parasit forma umana vede in fata sa, de fiecare data când inchide ochii, un mare ochi hipnagogic. Concentrându-se asupra lui el poate sa-si declanseze visarea, atunci când ochiul este mic visul fiind foarte precis si focalizat, iar când este mare visul fiind neclar si general, ca o imagine din avion (Castaneda, E 1980, 159-161). Psiho logic vorbind, este ca si cum samanul si-ar fi creat reflexul mental de a-si induce o stare de somn paradoxal, ochiul hipnagogic fiind un indiciu al caracteristicilor starii onirice.

Cu o mare precizie autoscopica, Casta ne da distinge patru etape in declansarea visarii. Etapa preliminara este cea de “veghe linistita”, in care “simturile devin latente, si totusi, esti constient”. A doua este “veghea dinamica”, in care visatorul vede o imagine, o scena, un tablou tridimensional, foarte precis conturat, dar static. A treia este “asistarea pasiva” (passive witnessing), in care visatorul “nu mai vede un fragment de lume inghetat, ci este martor ocular al unui eveniment pe masura ce acesta se desfa soara” In sfârsit, in cea de-a patra, “initia tiva dinamica”, visatorul se implica si in cepe sa ia parte activ la peripetiile visatului (Castaneda, 1998, 132).

Pe cât de elaborate sunt practicile stal kingului, pe atât de sofisticate si complexe sunt cele ale visarii. A pregati sau a declansa visatul (to set up dreaming) consta intr-o serie de exercitii menite a trezi o anumita forma de luciditate in cadrul vise lor, a deveni constient intr-un anume mod de faptul ca visezi. Prima sarcina pe care don Juan i-o da lui Carlos este aceea de a-si visa mâinile, sau de a-si privi mâinile in vis. Piedica principala pe care trebuie s-o invinga ucenicul, si care il blocheaza un timp indelungat, nu este legata de posibi litatea de a-ti visa mâinile, cât de a-ti aminti in timpul visului de aceasta dorinta formu lata in stare de trezie. Psihologic, asadar, problema consta in transferul intentiei din constiinta diurna in cea nocturna. Procedura practica sugerata de don Juan este de a alege imaginea sau scena pe care doresti s-o visezi si de a o mentine deliberat in minte simultan cu oprirea dialogului interior (Castaneda, 1976, 11-12).

Visarea presupune dobândirea unui “con trol concis si pragmatic asupra situatiei generale dintr-un vis” (Castaneda, 2003, 123), asemanator controlului pe care il avem asupra unei situatii diurne. Visatorul este capabil sa dirijeze evolutia visului, astfel incât scenele sa nu se succeada haotic, sa nu il arunce dintr-o parte in alta, ci sa ramâna fixe atât cât doreste. Pentru a opri curgerea si schimbarea formelor, visatorul trebuie sa invete sa-si focalizeze atentia asupra obiec telor din vis. Mâinile servesc drept punct de reper, ucenicul fiind indrumat sa-si fixeze visul asupra lor, apoi sa arunce priviri scurte asupra obiectelor dimprejur si, de fiecare data când imaginile incep sa-i scape de sub control, sa revina la imaginea mâinilor. Dupa fixarea scenelor din vis, urmatorul pas este dobândirea abilitatii de a calatori in vis, adica de a controla locul si timpul unde doresti sa ajungi (Castaneda, 1972, 112-113), Carlos reusind in felul acesta sa-si viseze orasul copilariei cu o precizie a detaliilor caracte ris tica pentru o calatorie fizica (Cas taneda, 1993, 27-28).

O noua faza a visatului incepe cu ceea ce in literatura psihiatrica se cheama “haluci natii autoscopice”, perceptii complexe care ii dau individului impresia ca isi vede corpul intr-un “câmp vizual exterior”. In ipoteza ca volumele lui Castaneda sunt “fiction”, putem presupune ca autorul a preluat din literatura parapsihologica o noua tema, aceea a visurilor in care te vezi dormind, si a retopit-o in propriul sistem cu o inteligenta si putere de asimilare extraordinare. Dupa spusele lui don Juan, visele in care visatorul isi vede nu doar o parte a corpului cum sunt mâinile, ci se vede pe sine insusi visând, reprezinta un prag important in preluarea sub control a visatului. In scop pedagogic, don Genaro ii povesteste lui Carlos seria viselor autoscopice prin care isi incepuse el insusi initierea in visare.

Fenomenele de autoscopie onirica le permit benefactorilor lui Carlos sa introduca un concept esential in aceasta vrajitorie cu culoare de stiinta paranormala moderna: cel de dublu. “Visul in care cineva se priveste dormind este timpul dublului”; “dublul isi are originea in vis”, explica don Genaro, reluând invatatura pe care o primise el insusi de la propriul sau benefactor (Casta neda, 1976, 61, 65). Pornind de la o stare alterata de constiinta in care Carlos se vede simultan dormind in casa lui don Juan si mergând intr-un loc de putere din desert, don Juan si don Genaro explica diferenta dintre visator si visat ca o diferenta intre dublu si sine. Visatorul sau dublul este constiinta din vis a celui care viseaza, iar visatul este imaginea autoscopica pe care o are despre sine cel care viseaza. Trezirea coincide cu reintegrarea visatorului in visat, cu reintrarea spiritului in trup, a dublului in sine.

“Dublul” sau “celalalt” este definit de don Juan drept un corp de vis. Tema este comuna samanis mu­lui traditional, unde se vorbeste de diverse tipuri de suflete (suflet de viata, suflet de jungla, suflet de vis etc.), dar este din nou adaptata Zeitgeistului contemporan, prin descrierea sa in termeni de energie. Imitând modul de functionare al primei atentii, care ne repre zinta pe noi insine drept un corp fizic, cea de-a doua atentie, activata in timpul visarii, ne vizualizeaza sub forma unei “replici perfecte a corpului visatorului”, a unui corp de vis (dreaming body) (Castaneda, 1981, 23). Asemeni corpului astral din para psi hologia contemporana, dublul samanic are o natura energetica si se poate deplasa oriunde si oricând, fara sa fie impiedicat de obstacole fizice. Degajarea corpului de vis este punctul forte al dreamerilor, asa cum re capitularea si nebunia controlata (controlled folly) sunt realizarea esentiala a stalkerilor (Castaneda, 1981, 209, 287).

Pornind de la un moment initial in care se viseaza privindu-se adormit, Carlos inva ta sa isi controleze mersul in vis. Deplasarea si interactiune cu obiectele si fiintele din vis, constata el, nu depinde de gesturi fizice, cum ar fi miscatul picioarelor, ci de vointa, care il face sa alunece sau sa leviteze prin locurile vizitate si sa-si materializeze instan taneu intentiile (Castaneda, 1981, 50-53). In felul acesta, la fel cu samanul traditional care intra in stare de transa pentru a se decorporaliza si a vizita lumea spiritelor, ucenicul vrajitor care se pretinde a fi Castaneda face si el calatorii din cele mai stranii, in lumi familiare si in acelasi timp necunoscute. Progresiv, Carlos invata tot felul de subtilitati ale visarii, cum ar fi patrunderea in alte timpuri si contactarea unor fapturi care nu mai exista (tigrii-cu-dinti-sabie spre exemplu), ceea ce se cheama “visat fantoma” (ghost dreaming), sau intâlnirea in vis cu dublul unui alt visator (spre exemplu la Gorda), numit “visat impreuna” (dreaming together) (Cas­ta neda, 1981, 54, 127-132), sau posibi litatea de face din vise, prin asa numita “pozitie geamana” (twin-position, a te culca si in realitate si in vis in aceeasi pozitie), niste realitati la fel de consistente si complete ca lumea normala (Castaneda, 1993, 229-232).

Acuratetea si subtilitatea notatiilor psi ho logice asupra viselor constituie, si in acest caz, un dispozitiv de certificare a “non-fictionalitatii” cartilor. Ca si halucina tiile psihotrope, experientele onirice devin de la un punct incolo atât de complexe incât cititorul ajunge sa se intrebe daca descrierile acestea pot fi intr-adevar inventate. Auto observatia este atât de minutioasa si com plexa incât sugereaza ca nu poate fi decât traita. Iar pentru a impiedica cât mai mult timp suspendarea increderii cititorului, Cas­ta neda invoca permanent propria sa nein credere in realitatea viselor sale. Mai mult, exercitiile insele i se par niste aberatii, pe care don Juan i le impune pentru a-i provoca nebunia, dezagregarea mentala (Castaneda, 1972, 113). Scepticismul si angoasa lui Carlos sunt un fel punte pe care increderea cititorului este condusa incredibil de adânc in lumea viselor samanice.

Si totusi, cât de mult poate fi amânata aparitia neincrederii, care este momentul in care disponibilitatile de credulitate ale citi torului occidental incep sa se prabuseasca? Castaneda este inatacabil câta vreme expe rien tele sale ramân cantonate in domeniul visului, inteles ca halucinatie nocturna. Ca si in cazul delirurilor psihotrope, argu men tul starii onirice, pe care si-l aplica Carlos insusi, camufleaza problema realitatii efec tive a visului respectiv, desi don Juan si don Genaro sustin ca visarea si dublul sunt la fel de reale ca lumea obisnuita, chiar daca au o alta compostura reprezentationala decât aceasta (Castaneda, 1976, 61). Câta vreme experientele lui Carlos sunt reductibile la niste foarte sofisticate halucinatii onirice, “bunul simt comun” al cititorului este menajat. Aceasta ar putea chiar merge mai departe si accepta posibilitatea ca anumite viziuni avute in dreaming sa aiba o valoare premonitorie sau clarvizionara, sa-i permita asadar ucenicului vrajitor sa anticipeze sau sa ghiceasca, prin canale intuitive, lucruri petrecute in alta parte sau in alt timp pe care rational nu ar avea cum sa le cunoasca.

Situatia explodeaza insa atunci când visarea produce rezultate in lumea fizica. Cea mai terifianta, desi in perfect acord logic cu premisele intregii invataturi, este afirmatia lui don Juan ca vrajitorul poate la un moment dat sa inverseze relatia dintre visat si visator, dintre sine si dublu: “O data ce a invatat sa viseze dublul, sinele ajunge la o ciudata rascruce, si vine un moment când iti dai seama ca dublul este cel care viseaza sinele” (Castaneda, 1976, 77). Pus in mai multe situatii de visare in care oscileaza vazându-se alternativ când din punctul de vedere al dublului (se vede pe sine ramas adormit pe o banca), când din cel al sinelui (se vede pe sine departându-se de respectiva banca din parc), Carlos traieste momentul in care nu mai poate distinge care este adevaratul sau eu, cel care viseaza sau cel care actioneaza in vis. Starea de confu zie, care poate semana cu plonjarea in nebunie, este accentuata de exercitii si mai alambicate, cum sunt acelea de a te trezi in vis, de a avea un vis in vis, de a te culca in vis in aceeasi pozitie in care esti culcat in realitate etc.

Transferul constiintei din visat in visa tor, din sine in dublu, poate produce, afirma don Juan, efectul socant al trezirii visato rului nu in locul unde doarme sinele sau, ci in locul unde se viseaza dublul sau. Don Genaro nareaza câteva experiente in acest sens, iar Carlos ajunge el insusi sa-si induca un vis, asistat de don Juan undeva in Mexic, in care viseaza ca o viziteaza pe Carol Tiggs, vrajitoare din propria sa echipa, in casa ei din Arizona, si ca, atunci când doreste sa se trezeasca, descopera ca nu se mai afla cu don Juan intr-un oras mexican ci in orasul lui Carol (Castaneda, 1985, 277-280). Explicatiile pe care si le ofera, siesi si cititorilor, ca a fost hipnotizat, ca a fost transportat in stare de letargie, ca are colapsuri de memorie etc., par mai degraba niste protectii impotriva ideii, cutremura­toare, innebunitoare, ca asemenea expe riente ar putea fi intr-adevar posibile.

Or don Juan este categoric, transferul a avut loc in mod real, chiar daca a folosit drept vehicul starea onirica, visarea. Dublul este aspectul individului din perspectiva celei de a doua atentii, a explicatiei vrajito rului, asa cum corpul fizic este aspectul omului din perspectiva primei atentii, a tonalului. In visare, vrajitorul se “comuta” in dublul sau, se deplaseaza unde doreste, iar apoi revine in sine, trezindu-se in locul unde a calatorit. Si mai inspaimântatoare, atât pentru Carlos ca personaj, dar si pentru cititorii aventurilor sale, confruntati cu insi dioasa indoiala “Stiu foarte bine ca Castaneda inventeaza, si totusi…”, este reve latia lui don Juan ca, in majoritatea intâl nirilor ucenicului cu don Genaro, acesta din urma nu era sinele, ci dublul (Castaneda, 1976, 76). Asa s-ar explica nu doar aparitiile din senin, ci si seriile de demonstratii anormale facute de don Genaro, imposibile pentru corpul fizic, dar posibile pentru corpul de vis.

Volumul Arta visatului duce aceste premise la dezvoltari accelerate, geometrice, de profunzimi tot mai ametitoare. Asa cum Huxley vorbise de porti ale perceptiei, Juan Matus afirma ca exista sapte porti ale visatului. Desi il va introduce pe Carlos doar prin primele patru, acestea ating com plexitati exponentiale. Prima poarta este trecuta atunci când vrajitorul, prin exercitii cum ar fi vizualizarea mâinilor in vis, invata sa isi controleze desfasurarea visului si sa aiba vise “adevarate”, vise in care poate observa obiectele si decorurile la fel cum ar face in stare de trezie. Conditia pentru a trece acest prag este aceea de a deveni constient, in momentul adormirii, de faptul ca esti pe cale de a adormi. Aceasta, sustine don Juan, permite “atingerea” sau trezirea corpului de vis si inzestrarea lui cu capa citatea de a percepe (Castaneda, 1993, 20-34).

A doua poarta a visatului este trecuta atunci când vraji torul invata sa se trezeasca dintr-un vis intr-altul sau sa schimbe visele de o maniera deliberata. Visatorul devine capabil sa se trezeasca inapoi la lumea sa doar atunci când o doreste, don Juan explicând ca multi dintre vechii samani au ales sa nu se mai trezeasca niciodata in lumea noastra. In visele acestea, Carlos exploreaza lumi paralele, stranii, in care intra in contact cu fapturi energetice pe care don Juan le numeste aliati si le descrie drept fiinte anorganice constiente. Acestea inter ac tioneaza cu corpul energetic al uceni cului si ii pun la dispozitie energia necesara pentru a se deplasa prin lumilor lor. Nea junsul este ca, prin manevre psihologice absconse, aliatii tind sa ii faca prizonieri pe vizitatori si sa nu le mai permita trezirea. Privita din afara, o asemenea intâmplare evoca pericolul pe care samanismul traditio nal il califica drept pierdere sau rapt al sufletului, iar medicina drept o cadere psi ho tica sau intrare in coma profunda.

A treia poarta este atinsa atunci când vrajitorul isi provoaca vise autoscopice, adica se vede dormind. Acesta este semnul ca el si-a “completat” corpul energetic si ca de acum inainte nu mai este la cheremul energiilor straine, ci se poate deplasa si actiona in vis dupa propria vointa. Dublul invata nu doar sa priveasca, ci si sa vada in vis, ceea ce ii permite sa distinga intre visele false sau fantomatice, si cele reale, sau energetice. La fel ca in lumea obisnuita, si in visele reale vederea distinge fibrele de energie ale universului, ceea ce inseamna ca realitatile paralele sunt echivalente tona lului. Aceasta implica faptul ca, prin visare, dublul sau corpul de vis este capabil sa se miste cu egala usurinta atât in lumile din vis cât si in lumea diurna. Cu alte cuvinte, arata don Juan, vrajitorul “incepe sa amestece in mod deliberat realitatea visata cu realitatea lumii de cu zi” (Castaneda, 1993, 142).

A patra poarta presupune cucerirea capa citatii de a calatori cu corpul energetic si de a te trezi in locurile sau lumile visate. Corpul fizic este “dezasamblat” in lumea “oprita” prin visare, este “transportat” de catre dublu si “reasamblat’ in lumea “facu ta” la trezire. Exista trei mari clase de destinatii pentru deplasarile prin visare: samanul poate calatori intre doua locuri din lumea noastra, poate calatori din lumea noastra intr-o lume visata, energetic reala, si poate calatori din lumea noastra intr-o lume visata sau intentionata de un alt visator, energetic nereala dar nu mai putin palpabila (Castaneda, E 1993, 200). Ultimele aventuri ale lui Carlos din Arta visatului, in care este manipulat de un saman din timpuri stravechi poreclit Proprietarul (the Tenant), sunt de o complexitate care il depaseste pâna si pe don Juan, nefamiliarizat cu practicile vechi lor vrajitori de materializare a viselor, des chi zând adevarate vortexuri de perspective.

 

 

Subiectul multiplu

 

Plantele halucinogene, tehnicile de dere gla re a simturilor si visarea sunt modalitati de a “opri lumea”. Deranjarea viziunii lumii presupune surparea principiului realitatii si dezorganizarea eului. Intrarea in stari de realitate neobisnuita este conditionata de emergenta unor complexe autonome sau euri alternative, care provoaca o dezagre gare a personalitatii. Vorbind de compozitia anarhetipica a cartilor lui Castaneda, spu neam ca aceasta este in sintonie cu psiho logia anarhica a starilor alterate de con­stiinta pe care le exploreaza Carlos. Anar hetipul, ca mod de (de)structurare a reali tatii, isi gaseste un corespondent in doua concepte, in cel psihiatric, in buna masura peiorativ, desemnând o maladie mentala, de personalitate multipla (multiple personality disorder) si in cel psihologic si filosofic, neutru, de subiect multiplu.

In repetate rânduri, mai exact câta vreme judeca experientele prin care trece din perspectiva omului occidental, Carlos i se plânge lui don Juan ca simte ca nu mai intelege ce i se intâmpla, ca isi iese din minti, mai mult, il banuieste pe benefactorul sau ca urmareste in mod deliberat sa-l faca sa innebuneasca. Privit insa din perspectiva “explicatiei vrajitoresti”, in acord cu teoria etnologica actuala dupa care maladia sama nica este doar o pregatire pentru cucerirea unei luciditati superioare, diagnosticul de personalitate multipla care il sperie pe Carlos trebuie inlocuit cu cel de subiect multiplu, prin care se descrie o noua forma de structurare a personalitatii.

In termenii “invataturilor” lui don Juan, multiplicarea subiectului consta intr-o sepa rare a tonalului de nagual, a celor doua atentii, a partii drepte de partea stânga. Conlucrarea dintre don Juan si don Genaro este explicata ca o necesitate “pedagogica”: don Juan joaca rolul unui invatator, a carui sarcina este de a reorganiza “insula tona lului” ucenicului, in timp ce don Genaro este un benefactor menit sa-l impinga in “marea intunecata” a nagualului. Daca fiin ta umana este descrisa ca un “balon al per ceptiei”, rolul invatatorului este de a des chide acest balon din interior, din tonal, prin rearanjarea obiectelor cunoasterii ratio nale, in timp ce acela al benefactorului este de a-l deschide dinspre exterior, prin fami lia rizarea cu obiectele cunoasterii vraji toresti (Castaneda, 1976, 253-255).

Conventional, tonalul reprezinta partea dreapta, iar nagualul partea stânga a “balonului perceptiei”. Exercitiile samanice impuse de don Juan provoaca o separare a celor doua parti, proces pe care psihologia occidentala l-ar caracteriza drept split perso nality. Castaneda relateaza câteva expe riente angoasante, in care don Juan si don Genaro ii soptesc simultan in urechea dreap ta si in urechea stânga comenzi diferite: “Efectul acestui duet soptit era de-a dreptul extraordinar. Era ca si cum sunetul cuvin telor lor indivi duale m-ar fi impartit in doua. In cele din urma, abisul dintre cele doua urechi ale mele a devenit atât de mare, incât mi-am pierdut simtul unitatii. Eram fara indoiala eu, dar nu eram solid. Eram mai degraba ca o ceata stralucitoare, o ceata galbuie, ceva care avea sentimente” (Casta ne da, 1995c, 222).

Aceasta stare, numita de don Juan insusi disociere, face posibila perceperea simul tana a doua lumi diferite, cea normala, de zi cu zi, si una halucinatorie, supraimprimata peste prima, in care lumea apare ca o retea de energii. “Puteam vedea doua lumi sepa rate; una era cea care trecea de mine si cealalta care se apropia de mine. Nu am conceput asta asa cum face cineva in mod normal; adica, n-am devenit constient de asta ca de ceva care nu-mi fusese dezvaluit pâna atunci. Mai degraba am avut doua realizari fara concluzia unificatoare” (Casta neda, 1995c, 223).

Constiinta ucenicului este obligata in felul acesta sa intre in stari nonlineare si noncontradictorii. Don Juan ii ofera lui Carlos o explicatie sofisticata, in acord mai degraba cu principiile de incertitudine ale lui Heisenberg si cu matematica nonaris totelica a lui Korbyzki decât cu pregatirea unui vrajitor. Perceptia umana este organi zata pe o axa, numita “aici si acolo”, care privilegiaza pe “aici”, singurul element perceput complet, instantaneu si direct, si il lasa pe “acolo” in ceata intrezaritului, a pre su­pusului, a mediatului. Dubla viziune a samanului ii permite in schimb sa perceapa “aici si aici”, ca si cum s-ar afla in mai multe locuri deodata si le-ar analiza cu egala claritate pe toate. Din cauza aceasta, lumea oamenilor obisnuiti este “bidimensio nala”, ierarhizând totul pe axe de genul aici si acolo, sus si jos, bine si rau etc., in timp ce lumea vrajitorilor este tridimensionala, deoarece samanul are un “al treilea punct de referinta” care confera “adânci me”. Acest al treilea punct de referinta, echivalabil cu a treia atentie”, este atins atunci când ucenicul este capabil sa perceapa doua locuri in acelasi timp (Casta neda, 1987, 241-243).

Starile de realitate neobisnuita, starile de constienta ridicata, viziunea nagualica nu se supun logicii aristotelice a cuantificabilului si a tertului exclus. Dupa cum am aratat, in heightened awareness vrajitorul are impre sia unei “schimbari de viteza”, care ii per mite sa inregistreze simultan semnale si senzatii fugitive aflate in mod normal sub pragul sau perceptiv. De fiecare data când don Juan ii aplica “lovitura nagualului”, ridicându-i energia mentala, Carlos este cuprins de “o claritate extraordinara”, in care toate lucrurile ies mai bine in relief. Mai exact, ucenicul devine capabil sa sesi­zeze concomitent perceptii de grade diferite care, in conditii normale, se exclud reciproc, unele (cele care “fac” tonalul) impingându-le pe celelalte (cele care vizeaza nagualul) in inconstienta sau uitare. “Accelerarea” constiintei aduce o “bogatie incomparabila in interactiunile personale”, capacitatea de “a prinde intelesul lucrurilor cu precizie si in mod direct. Fiecare fateta a activitatii era eliberata de preliminarii si introduceri” (Castaneda, 1998, 168-170).

Initial, constatând inaplicabilitatea cate go riilor cognitive obisnuite la starile alterate de constiinta, Castaneda isi defineste viziu nile drept blocuri conceptuale sau “unitati de sens” (units of meaning) grupate intr-un mod diferit, care dau nastere unei alte “inter pretari senzoriale” a lumii. Aceste unitati de sens sunt “conglomeratele de baza de date senzoriale si interpretarile lor pe care sunt construite sensurile mai com plexe” (Castaneda, 1971, 9). Ulterior, pe masura ce experientele se inmultesc, Casta neda constata ca accentul cade nu atât pe interpretarea diferita a senzatiilor, cât pe modul de constituire si de organizare al acestor senzatii. Termenul cel mai potrivit pe care il gaseste pentru a defini natura lor calitativ diferita este cel de “intensitate”, sau capacitatea de a percepe totul dintr-o data, ca “blocuri, ca mase voluminoase de detalii inextricabile” (Castaneda, 1981, 165).

Perceptiile normale sunt cuantificate, izolate si organizate liniar in timp si spatiu. Perceptiile samanului sunt globale si inte grante, fiecare viziune prezentându-se com pact, cu toate componentele simultan si egal dispuse in mintea vazatorului. Carlos ajunge sa inteleaga ca incapacitatea sa de a-si aminti ceea ce a trait in starile de constienta sporita induse de don Juan tine de modul diferit de organizare mentala a acelor stari: “era in realitate o incapacitate de a pune memoria perceptiei noastre pe o baza liniara. Nu ne puteam lua experientele una câte una si sa le aranjam intr-o ordine secventiala. Experientele ne erau accesibile, dar in acelasi timp era imposibil sa le refacem, pentru ca erau blocate de un zid de intensitate” (Castaneda, 1998, 170).

Sarcina rememorarii nu este asadar un simplu proces de aducere la suprafata a unor amintiri cu un grad scazut de energie, ci de crestere a energiei psihice a ucenicului pâna când acesta reatinge “viteza” si “intensi tatea” starilor de “realitate neobisnuita”. Orice incercare de a traduce in concepte si notiuni descrierile metaforice folosite de vrajitori este sortita esecului, din cauza incomensurabilitatii celor doua descrieri. “Cunoasterea tacuta” (silent knowledge) nu se lasa tradusa in limbaj, “in cazul cuvin telor, problema este ca orice tentativa de a clarifica descrierile vrajitorilor nu reuseste decât sa le faca si mai derutante” (Casta neda, 2000a, 213).

Prin demiterea ratiunii si a limbajului, prin “oprirea dialogului interior” care con struieste sensul global al experientei, viziu nile samanice narate de Castaneda devin anarhetipice. Ele nu mai au un logos, o coloana vertebrala care sa le desfasoare intr-un scenariu ordonat si centripet. Fiecare viziune este totala si autosuficienta (atunci când percepe mai multi oameni ca oua de energie, Carlos face observatia ca nu ii vede “unul lânga altul”, ci are imagini separate, monadice, pentru fiecare. Castaneda, 1993, 15), si fiecare componenta a fiecarei viziuni este coprezenta si egal de importanta cu toate celelalte. Anarhetipurile perceptive provocate de Juan Matus amintesc de defi ni tiile mistice ale fiintei divine: sunt niste blocuri de imagini nonierarhice si noncon tra dictorii, al caror centru ocupa intreg ansamblul. In baza structurii lor sintetice, amintirile stocate de ucenic in “partea stânga” revin concentric si cuantic, ceea ce ar explica dezvoltarea anarhetipica, nonli niara, prin acumulari iterative, a volumelor lui Castaneda.

Comutarea viziunii partii drepte in viziu nea partii stângi este insotita de un fenomen de autoscopie, adica, in termenii lui don Juan, cu degajarea dublului sau a corpului de vis (dreaming body). Manevra finala pe care trebuie sa o realizeze cuplul de maestri alcatuit din invatator (teacher) si binefacator (benefactor) este ruptura ucenicului in doua (splitting of a man) (Castaneda, 1974, 192). O scena extraordinara este cea in care don Genaro ii cere lui Carlos sa il acom pa nieze intr-un dans obscen cu miscari ritmice ale pubisului. Brusc, ucenicul are impresia ca s-a detasat de corpul care danseaza alaturi de don Genaro si ca se priveste, rusinat, stând lânga don Juan. Apoi imediat are si impresia inversa ca, in timp ce danseaza cu don Gena ro, se vede pe sine stând alaturi de don Juan. Cu o vaga nuanta psiha nalitica, don Juan ii va explica lui Carlos ca don Genaro i-a exploa tat pudoarea sau pudibonderia pentru a-i provoca dedu blarea intre nagual (dansato rul) si tonal (pri vi torul), punându-l sa faca gesturi obscene de care sa-i fie rusine (Castaneda, 1985, 272-275).

Cognitia simultana de tipul “aici si aici” isi are asadar suportul antropo logic in si mul taneizarea corpu lui fizic si a corpului de vis nu ca “eu si celalalt”, ci ca “eu si eu”. Inversarea rolurilor dintre visator si visat din arta visarii, care permite deplasari ma gice prin trezirea nu la locul de culcare ci la “pozitia visului” (dreaming position), presu pune atingerea unui al “treilea punct de referinta”, din perspectiva caruia corpul fizic si corpul de vis devin echivalente. In acest sens, Juan Matus sustine ca noile generatii de samani au depasit conditia vechilor samani. In timp ce vrajitorii din vechime au fost interesati exclusiv de a doua atentie, transformând pozitia vrajito rilor intr-o lume la fel de consistenta si de acaparatoare cu cea produsa de prima aten tie, noii vrajitori vad lumea normala si cea vrajtoreasca drept doua viziuni echiva lente intre ele. Pentru ei, “explicatia omului obis nuit” si “explicatia vrajitorilor”, cu cele doua lumi pe care le asambleaza fiecare din ele, sunt doi “aici si aici” la care se rapor teaza de pe pozitia binoculara a celei de a treia atentii.

“Partea stânga” care emerge de sub tonalul egocentric si autoritar al lui Carlos este nagualul sau. Dupa ce, printr-o com plicata punere in scena, don Juan il aduce pe ucenic la “punctul lipsei de mila” (place of no pity), acesta are, pentru prima oara, “viziunea clara a dualismului fiintei mele. Fiinta mea era compusa din doua parti vizibil separate. Una era extrem de vârst nica, de calma si indiferenta. Era greoaie, intunecata si legata de tot ce se afla in jur. Era acea parte din mine careia nu-i pasa, pentru ca era egala cu toate. Se bucura de lucruri, fara sa anticipeze. Cea lalta parte era usoara, noua, zbuciumata, agitata. Nervoasa, grabita. Ii pasa de ea insasi fiindca era nesigura si nu se bucura de nimic, pur si simplu fiindca ii lipsea capaci tatea de a se conecta la orice. Era singura, superficiala, vulnerabila. Aceasta era partea cu care priveam lumea” (Castaneda, 2000a, 148).

Proba finala la care don Juan il supune pe Carlos pentru a definitiva separarea nagualului de tonal este un incredibil salt intr-o prapas tie. In finalul Calatoriei la Ixtlan, Carlos si Pablito sunt indemnati sa se arunce pur si simplu de pe vârful unei stânci, dupa care fiecare se regaseste, dupa un interval oare care de timp, si cu un evi dent gol de me morie, la casele lor. Perplex in privinta a ceea ce i s-a intâmplat si a posibilitatii insasi de a fi supravietuit unei asemenea caderi fizice, Castaneda revine de mai multe ori, in volume diferite, asupra in tre gii experiente, pe masura ce noi amintiri din “partea stânga” ii clarifica tot mai mult sensul intâmplarii.

In Povestiri despre putere el isi amin teste astfel de “antrenamentul” preliminar la care il supusesera don Juan si don Genaro, intr-o stare de constiinta ridicata. La fel ca in alte dati, invatatorul si benefactorul incep prin a-i vorbi simultan ucenicului in cele doua urechi, provocându-i o impresie de disociere. Carlos incepe sa vada emanatiile de putere ale lumii, iar don Genaro il “arunca” in prapastie de-a lungul unei fibre energetice pornind din oul sau luminos. Ucenicul povesteste a fi avut o perceptie halucinatorie schizoida, asemanatoare cu cea din experientele de dedublare anterioa re: o parte din el coboara in fundul prapas tiei si observa linistit pietrele si tufisurile de aici, iar alta ramâne pe marginea prapastiei, intre don Juan si don Genaro (Castaneda, 1976, 258-260). Concluzia este ca cel care a sarit este dublul sau corpul de vis al lui Carlos, desprins de corpul sau fizic.

In sfârsit, in Darul vulturului, explicatia este si mai rafinata. In timpul saltului fizic propriu-zis, sub amenintarea mortii, Carlos a fost obligat sa-si provoace singur trecerea in “celalalt sine” (Castaneda, 1981, 313), sa intre asadar in corpul de vis si sa se trezeasca la o alta pozitie de vis, neprimej dioasa, sigura, alta decât cea de plecare. Distanta dintre cele doua locuri ale tona lului, cel de plecare (marginea prapastiei) si cel de sosire (locuinta sa din Los Angeles) este strabatuta prin “gaura de vierme” a nagualului. In timpul acestei traversari, Carlos are senzatia ca este sfâsiat, ca se dezmembreaza si finalmente ca explodeaza intr-o mie de bucati, fiecare dotata cu con stiinta, pentru ca apoi eul sau se recompuna ca un intreg.

Dezagregarea personalitatii descrisa de Castaneda convine perfect definitiei unui anarhetip si a unui subiect multiplu dus la cea mai ampla extensiune: “Nu mai exista acea unitate scumpa mie pe care o denu meam ‘eu’. Nu mai era nimic si totusi acel nimic era plin. Nu era lumina sau intuneric, rece sau cald, placut sau neplacut. Nu eram nici in miscare, nici nu pluteam sau stationam, nici nu eram o unitate singulara, un eu, asa cum sunt obisnuit sa fiu. Eram un milliard de euri care erau toate ‘eu’, o colonie de unitati separate care aveau o legatura speciala una cu alta si se uneau inevitabil ca sa alcatuiasca o singura con stiin ta, constiinta mea umana” (Castaneda, 1995c, 317-318). Sistemul solar al unei personalitati gravitând in jurul eului a explodat intr-un nor de fragmente autonome de constiinta.

Desi amintesc de concepte precum cele de personalitate multipla sau scindata, de complex autonom, de umbra jungiana etc., termenii de dublu sau de celalalt folositi de Juan Matus (Castaneda, 1985, 272) nu au nici o conotatie maladiva, nici una strict psihologica. Scindarea personalitatii este inte­leasa ca un proces energetic de emanci pare a corpului de vis si asadar de amplifi care a constiintei in vederea cunoasterii unor dimensiuni necunoscute ale univer sului. Prin aceasta, filosofia lui Castaneda depaseste spaima pe care o manifesta omul modern fata de spargerea unitatii eului, teama de schizofrenie si alte maladii men tale, si valorifica starea de multiplicare a personalitatii ca un proces pozitiv, de imbo gatire a fiintei umane.

 

 

Eschatipul castanedian

 

Compozitia turbionara si aluvionara a cartilor lui Castaneda, care reparcurg ace easi spirala concentrica mereu imbogatita, reproduce spontaneitatea anarhetipica a starilor alterate de constiinta in care evo­lueaza Carlos. Nu este mai putin adevarat ca nebuloasa de experiente, aparent imposibil de ordonat intr-un sistem, sfârseste treptat prin a se decanta intr-un scenariu mai mult sau mai putin coerent, si anume in “ex plicatia” vrajitorilor sau “cealalta sintaxa”. S-ar putea spune ca volumele lui Castaneda refac, in mic, procesul prin care a trecut insusi samanismul traditional. Conform analizelor lui Roberte Hamayon, trecerea de la vânatoare la pastorit a schimbat si functia comunitara a samanului, care nu mai poves teste spontan, “la prima mâna”, intâmplarile prin care a trecut in stare de transa, ci reproduce invataturi preexistente, mostenite de la stramosi si retransmise de samanii anteriori. Aceasta dezangajare a invataturii religioase din experienta extatica genuina permite codificarea si sistematizarea ei.

“Invataturile” lui Juan Matus trec printr-o decantare si ordonare similara, pe masura ce ucenicul care le reproduce acumuleaza experiente si explicatii. Daca nebuloasa starilor alterate de constiinta constituie un anar hetip, sistemul vrajitoresc care emerge treptat si este fixat in volumul al saptelea din serie, Focul launtric, alcatuiesc ceea ce am numit, cu un termen simetric celui de arhetip, un eschatip. Asa cum o sugereaza si numele, daca arhetipul este tipul prim, originar, eschatipul este un tip ultim, final, care ia nastere in cadrul unui corpus de scrieri pe masura ce autorul sau autorii succesivi progreseaza in organi zarea materialului intr-un scena riu explicativ uni fi cator si cen tra lizat.

Dupa cum aratam, unul din dispozitivele de autentificare a cartilor inteligent folosit de Castaneda este neincrederea sistematica a lui Carlos, care da glas neincrederii citito rului si functioneaza ca un disclaimer pentru “invataturile” lui don Juan. Insidios, insa, cartile ne duc spre un punct unde explicatia prin delir si alterare a constiintei nu se mai sustine, fiind nevoie de introducerea unei noi coerente. Explicatia rationala, occiden ta la, explodeaza la sfârsitul volumului Al doilea cerc de putere, când Carlos nu mai gaseste sprijin si nu mai poate sustine viziunea eului lucid: “Lumea cealalta, la care don Juan se referea practic din mo men tul in care ne-am intâlnit, fusese intotdeauna o metafora, un mod obscur de a eticheta o anumita distorsiune perceptuala, sau cel mult un mod de a vorbi despre o anumita stare nedefinita de a fi. Cu toate ca don Juan ma facuse sa percep trasaturi indescriptibile ale lumii, eu considerasem experientele mele ca fiind ceva mai mult decât un joc al perceptiei mele, un miraj pe care el ma facuse sa-l suport, ori cu ajutorul plantelor psihotrope, ori cu mijloace pe care nu le puteam deduce in mod rational. De fiecare data când se intâmplase, ma protejasem cu gândul ca unitatea ‘eului’ pe care il cunos team si cu care eram familiar fusese depla­sata temporar. In mod inevitabil, imediat ce acea unitate se refacea, lumea devenea iar sanctuarul eului meu rational si inviolabil” (Castane da, 1997, 314-315).

Folosirea starilor alterate de constiinta ca vehicol de transcendere a Welt an schauungului curent presupune nu doar modificarea perceptiilor si a pragurilor de stimulare, ci si reasamblarea acestora in noi unitati cognitive, diferite de cele cantitativ-logice. In afara unui “sistem” organizator, sustine don Juan, viziunile samanice ar ramâne haotice si inutilizabile, asa cum se intâmpla cu reve latiile poetilor si chiar ale misti cilor. Acesta sistem este “expli catia vrajitorilor” sau “cealalta sintaxa”, care func­tioneaza ca o alternativa la explicatia sau sintaxa curenta. Pentru a alterna sin taxele trebuie schimbata “baza sociala a perceptiei”, termen atribuit de Castaneda lui don Juan. Reluând conceptul lui Edward Sapir de “arbitrary modes of interpretation that social tradition is cons tantly suggesting to us from the very moment of ur birth”, “invatatura” lui Juan Matus il largeste de la dimensiunea ideilor, a interpretarilor, la cea a perceptiilor si reprezentarilor. Prin educa tia continua care incepe de la nastere, copilul primeste nu doar patternuri de gândire si de compor tament social, ci si anumite “lungimi de unda” pe care sa isi acordeze perceptiile. Viziunea obisnuita a lumii, tonalul, este uniforma deoarece aten tia tuturor membri lor societatii este fixata pe aceeasi pozitie si genereaza aceleasi reprezentari (Castaneda, 1993, 3, 76-77).

Arta vrajitorilor ar consta in obtinerea unei uniformitati si coeziuni de perceptie pentru pozitii ale atentiei din afara reprezen tarilor obisnuite. In termenii lui don Juan, aceasta presupune activarea celui de-al doilea “inel de putere” si “coroborarea” lui cu “inelele” celorlalti samani. O demon stratie extraordinara a acestor lucruri este oferita de don Juan ucenicilor vrajitori intâl niti in desert. Maestrul le apare invata ceilor sub un aspect ciudat, fiecare vazându-l in alt fel, ca un cersetor, ca un domn in costum, ca un taran indian, ca un cowboy. Don Juan sustine ca le-a alterat perceptiile bruindu-le inelele de putere. Fiind singur, el nu a avut suficienta putere pentru a le impune o imagine unica, de aceea fiecare a perceput diferit, in functie de propriile sale predilectii (Castaneda, 1971, 211 si 1976, 255).

Scopul invataturilor vrajitoresti este coroborarea perceptiilor. Samanul care isi instruieste ucenicii trebuie nu doar sa le provoace acestora perturbari perceptive si stari alterate de constiinta, ci si sa le ofere repere si chei pentru atribuirea de sensuri acestor “halucinatii”. De aceea, ingerarea de droguri sau diversele transe psihedelice sunt curata sinucidere in lipsa unui saman indru mator, care sa cunoasca modul de a controla delirul psihotrop si de a juca rolul unui ghid prin labirintul celeilalte lumi. In lipsa re sem nificarii consensuale samanice, ucenicul ar ramâne prizonier in “realitatile neobis­nuite”, intr-un fel de nebunie autoprovocata. Samanul este cel care ordoneaza experien tele halucinogene si fantasmele ucenicului, le confera un sens si o finalitate, introduce noi “unitati de inteles” (units of meaning) (Castaneda, 1971, 15).

In nenumarate rânduri, Carlos are de facut fata unui conflict al interpretarilor. Pentru a-si explica, in termenii “sintaxei” occidentale, ce i se intâmpla, el construieste scenarii si scheme. Urmând sa ia parte la un mitote, el vine inarmat cu o teorie, cea a “conducatorului ascuns” (covert leader), prin care crede ca poate explica faptul ca, fara sa comunice intre ei, participantii se comporta ca si cum ar asista la aceleasi evenimente supranaturale. Cum datele de teren nu-i verifica schema, Carlos afirma ca nu mai are la dispozitie decât “explicatia vraji torilor”, cea dupa care participantii au vazut intâlnirea cu spiritul (Castaneda, 1971, 44). Concurenta modelelor epistemo lo gice poate fi pusa in evidenta in varii situatii in care ucenicul are perceptii contra dictorii asupra aceluiasi fenomen sau ani­mal, care din perspectiva tonalului ii poate aparea ca un tântar sau un coiot, iar din cea a nagua lului ca un gardian sau un aliat (Castaneda, 1971, 116-124, 250), ca un salt fizic intr-o prapastie sau ca o intrare in nagual.

Resemnificarea consensuala sau corobo ra rea samanica sfârseste prin a organiza intr-un sistem o masa anarhetipica de per cep tii si viziuni in care ucenicul parea defi nitiv inghitit si ratacit. Conflictul interpre tarilor nu duce doar la “oprirea lumii” obisnuite, ci si la “asamblarea” unor alte lumi. In Realitatea ca proiect social, John Searle a expus un fel de “vulgata” a ontologiei fundamentale pe care o impar tasesc oamenii moderni (Searle, 2000, 18-19). Castaneda parafrazeaza polemic un asemenea demers, asezând in deschiderea ultimului sau volum, Latura activa a infini tatii, un fel de poeme filosofice, din care primul constituie “sintaxa” omului obisnuit, iar celalalt este “cealalta sintaxa”, cea a vrajitorilor. E adevarat, in acord atât cu propria teorie a punctului de reper exte rior reprezentat de a treia atentie cât si cu relati vismul postmodern, nici una din ‘sintaxe” nu este privilegiata, ambele expli catii fiind considerate echivalente.

Expunerea sistematica a “ontologiei” atribuite lui Juan Matus este facuta in Intro ducerea volumului Puterea tacerii (Casta neda, 1987, 15-16). O voi urma in cele ce urmeaza pentru a rezuma conceptia arhitec tu rala care incununeaza eschatipic “invata turile” lui don Juan, conceptie la care putem presupune ca ajunge fie Carlos pe masura ce intelege lectiile maestrului sau (in ipoteza “non-fiction”), fie Castaneda pe masura ce isi elaboreaza viziunea si isi scrie cartile (in ipoteza “fiction”).

 Daca fizica moderna asaza la baza lumii niste entitati tratate drept particule elemen tare, având o natura dubla, in parte materiala, in parte energe tica (celebrul dua lism unda-corpuscul), viziunea samanica expusa de Juan Matus sustine ca universul este alcatuit dintr-o multitudine infinita de fibre incandescente imprastiate in toate di rec tiile, fara sa se incalece sau sa se respin ga. Când invata sa vada, Carlos descopera ca lumea dimprejur, de sub pei sajul obis nuit, ii apare ca o plasa de fila mente lumi noase, care au proprietatea re mar cabila de a aparea fiecare separat, intr-o perceptie non-aristotelica, unde nu func tioneaza prin ci piul excluziunii. Trasatura lor cea mai deosebita, insa, este faptul de a fi “con stien te de ele insele in moduri imposi bil de inteles pentru mintea umana” (Casta­neda, 1993, 5). Ontologia lui Juan Matus este o noologie, o pansophie in care entita tile elementare sunt inzestrate cu o forma de constiinta indes criptibila.

Aceste câmpuri energetice constiente sunt numite “emanatiile Vulturului”, pentru ca deriva dintr-o sursa cosmica de proportii infinite, pe care vechii samani au numit-o metaforic “Vulturul”. Vulturul este cel care genereaza fibrele de lumina si da viata tuturor fiintelor din univers. Scopul exis tentei este sporirea constiintei, fiecare “fiinta simtitoare” (sentient being) traind pentru a-si imbogati cantitea si intensitatea experientelor. La moarte, filamentele sau emanatiile tuturor fiintelor sunt resorbite, sunt “devorate” de catre Vultur, care le consuma constiinta (awareness) (Castaneda, 1985, 39). Ontologia aceasta are o dimen siune pulsatorie (cel putin din pers pec tiva fiintelor individuale), care aminteste de schema emanatista a lui Plotin, in care Unul, cel care exista in sine, se revarsa inafara, “pleaca” din sine (prohodos), dând nastere lumii, si apoi se resoarbe, se “in toarce” inapoi in sine (epistrofé).

Astfel infatisat, universul lui Castaneda are si un aspect predatorial, aproape teri fiant, dar in acord cu viziunea despre lume a samanismului de vânatoare. Imaginea Vul tu rului reia un simbol samanic arhaic, cel al “pasarii de fier Kori” (Delaby, 2002, 123), sau al “Mamei-Pasare-de-Prada”, pasare uria sa, cu cap de vultur, cu cioc si pene de fier, care “cloceste” sufletele samanilor iar la moarte le devo reaza (Eliade, 1997b, 49-50). Don Juan atrage insa atentia ca este vorba de o ima gine conventionala, antropo morfizanta, prin care vechii vrajitori doreau sa faca inte ligibile viziunile abstracte, indescrip tibile, intraductibile pe care le aveau asupra acestei sur se negre infinite cu dungi albe si stra luciri fulgeratoare (Castane da, 1981, 172-173).

In ceea ce il priveste, in locul imaginii monstruoase si grotesti a unui Vultur care se hraneste cu suflete, imagine ce nu face decât sa releveze coloratura morbida a practicilor vechilor samani, Juan Matus prefera o descriere mai neutra. Sursa emanatiilor ii apare ca o forta care exercita o presiune dezintegranta asupra tuturor fiintelor si, la moarte, asemeni unui magnet, le atrage constiintele (Castaneda, 1985, 42). Noii samani, arata don Juan, numesc universul emanatiilor cu termeni precum “infinitul”, “spiritul”, “marea intunecata a constiintei”, iar Vulturul – “latura activa a infinitatii” sau “intentia infinitatii” (Castaneda, 1998, 72).

Emanatiile Vulturului sunt grupate in “ciorchini”, roiuri (clusters) sau “mari benzi de emanatii”. Ciorchinii energetici au aspec te si insusiri diferite: asemeni unor copaci sau unei vite-de-vie, unii produc “boabe” sau “bule” dotate cu constiinta, adica fiinte vii, altii produc doar “organizare”, forme-cadru de existenta. Spre surprinderea lui Carlos si in general a gândirii occidentale, don Juan defineste viata nu prin calitatea de organism biologic, ci prin aceea de con stiinta. A fi viu inseamna a fi constient (to be alive means to be aware), indiferent de natura fizica, organica sau anorganica, a entitatii respective (Castaneda, 1985, 81). Astfel, dupa maestrul lui Carlos, exista fiinte organice si fiinte anorganice, dotate in egala masura cu diferite forme de constiinta. Pamântul, lumea in care traim, s-ar intinde pe amplitudinea a patruzeci si opt de mari benzi de emanatii, dintre care patruzeci ar fi compuse din energie inanimata, iar opt din energie animata, din care sapte corespund unor fapturi anorganice si doar una fiintelor organice (Castaneda, 1985, 157-159).

Fiecare din speciile vii, fie organice fie anorganice, are o anumita matrice sau tipar (mold), concept vrajitoresc care aduce sus pect de puternic aminte de cel platonician de eidos sau idee, sau de cel aristotelic de entelechie sau forma. Don Juan descrie tiparul uman drept “o structura de energie care serveste la plasarea calitatilor umani tatii pe o masa amorfa de energie biolo gica”, asemanatoare cu “o matrita uriasa care formeaza la nesfârsit fiintele umane, ca si când ar veni pe banda” (Castaneda, 1999, 279). Acest “tip prim” (adica arhe-tip) functioneaza ca un fel de stanta care, la nasterea unui om, incapsuleaza un anumit numar din emanatiile libere ale Vulturului intr-un ou sau cocon de energie (Castaneda, 1980, 155-156).

“Tiparul uman” poate fi vazut de catre vrajitori, fie ca energie pura, atunci când vrajitorii si-au pierdut “forma umana” si nu mai sunt conditionati de perceptiile tona lului, fie ca o faptura antropomorfa, in acord cu obisnuintele de reprezentare ale primei atentii. Carlos are prilejul sa vada “matricea umana” in visare, viziune care ii produce o revelatie, fiindca, dupa explicatiile lui don Juan, misticii care reusesc sa o intrevada o considera a fi Dumnezeu, Isus, sau vreun zeu. La fel ca in alte cazuri similare, expli ca tia vrajitorilor pretinde sa surclaseze revelatiile din alte religii, sa le explice ca moduri confuze si incomplete de a percepe ceea ce samanii vad in mod deliberat si pragmatic. Desi ii produce lui Carlos un sentiment extraordinar de iubire si devo tiune mistica, “matricea umana” nu are, in invatatura lui Juan Matus, o natura perso nala, care sa o faca un interlocutor sau un patron al oame nilor (Castaneda, 1985, 262-270).

Vazuti ca niste naturi energetice, oame nii au forma unor oua sau baloane lumi noase, de dimensiunile unui individ cu mâinile intinse in lateral. Forma, aspectul si culoarea corpului energetic al fiintelor vii, organice sau anorganice, variaza de la specie la specie, si poate evolua in timp in cadrul aceleiasi specii. Fiintele anorganice au diverse forme, de tub, de ceasca, de minge, de clopot, de flacara de lumânare etc (Castaneda, 1993, 111). Energia fiintelor anorganice are un aspect sfârâitor, bolboro­sitor si culori precum roz, rosu sau oranj stralucitor, in timp ce energia fiintelor orga nice valureste, pâlpâie sau scânteiaza, iar culoarea ei este galben pal, mai galbena la animale. Energia oamenilor avea in trecut culoare de chihlimbar sau ambra, dar apoi a involuat la culoarea lichiorului (chartreuse) si in prezent la alb (Castaneda, 1993, 175-179). Prin exercitiile samanice, vrajitorii reusesc, in schimb, sa-si restaureze energia, revenind la culoare chihlimbarie, chiar verzuie la vrajitoarele foarte puternice, si la forma energetica a unor pietre de mormânt rotunjite la capete, pe care o aveau oamenii din vechime (Castaneda, 1980, 240).

Emanatiile libere din univers exercita o presiune continua asupra emanatiilor inchise in coconul luminos al fiintelor vii. In expli catia vrajitorilor, potrivirea dintre vibratiile fila mentelor luminoase interne cu cele ex ter ne da nastere perceptiei si cunoasterii (Castaneda, 1985, 45-46). Alinierea ema­na tiilor este realizata de un centru energetic de pe oul de lumina numit punct de asam blare (assemblage point), care selecteaza o plaja de vibratii exterioare si o pune in legatura cu gama corespunzatoare de vibra tii inte rioa re. Punctul de asam blare este mobil, el se poate deplasa pe coconul energetic, reali zând noi si noi conexiuni. Fiecare din aceste alinieri da nastere unei anumite imagini asupra lumii (Castaneda, 1985, 108).

In functie de zonele accesibile punctului de asamblare, Juan Matus distinge trei mari categorii ale cunoasterii samanice: cunoscu tul, necunoscutul si incognoscibilul. Cunos cu tul (the known), adica lumea asa cum o stim, este viziunea asamblata atunci când punctul se afla pe pozitia sa obisnuita, co muna majoritatii oamenilor. Necunoscutul (the unknown) reprezinta lumile asamblate atunci când punctul se deplaseaza in zone indepar tate de pe oul luminos, pe care le pot atinge doar vrajitorii. Incognoscibilul (the unknowable) este alcatuit din toate benzile de emanatii libere care nu au un corespon dent in interiorul oului luminos si nu pot fi asadar aliniate pentru cunoastere. Explora rea necunoscutului este tonica, ener gi zanta, in timp ce incercarea de cunoas tere a incog noscibilului innebuneste si dreneaza vraji torul de energie. Confuzia intre cele doua do menii, arata don Juan, ar fi fost fa tala ve chilor generatii de samani, care au sfârsit prin a se pierde in univers sau a fi anihilati, spre deosebire de noile generatii, care au invatat sa faca o apreciere sobra a propriilor limite (Castaneda, 1985, 19, 33-35, 43).

In mod curent, punctul de asamblare al oamenilor este fixat intr-un loc precis de pe oul energetic, in partea dreapta, la trei sferturi din inaltimea fata de baza. Ea permite alinierea unui numar restrâns de emanatii, care alcatuiesc tonalul, sau lumea obisnuita, fizica. La nastere, punctul de asam blare are o mai mare libertate de mis ca re, dând nastere perceptiilor infantile ma gice, dar, foarte curând, el este blocat pe pozitia primei atentii, prin exemplul conti nuu oferit de catre adulti. Faptul ca avem o imagine comuna asupra lumii se datoreaza nu doar coroborarii primelor inele de putere ale membrilor comunitatii umane, ci mai ales fixarii punctelor lor de asam blare in aceeasi pozitie de pe oul luminos, care produce reprezentari similare. Forta care determina situarea punctului de asamblare pe aceasta pozitie impartasita de toti oamenii, dând identitatea speciei umane, este asa numita “forma umana” (Castaneda, 1985, 222-223).

Punctul de asamblare poate iesi acciden tal din pozitia primei atentii, in vise, in stari mistice sau in momente de primejdie, dar revelatiile acestea nu sunt sus tinute si in ge neral sunt descon si derate si refulate. Scopul “in va ta turilor” lui don Juan, cul minând cu “pierderea formei umane”, consta in prelua rea sub control si deplasarea dirijata a punctului de asamblare in zone neexplorate ale oului energetic. Metoda cea mai rapida de a dizloca punctul din pozitia tonalului este “lovitura nagua lului”, o pasa magica, resimtita ca o lovitura pe omoplatul drept, prin care maestrul il arunca pe ucenic intr-o stare de constienta ridicata (Castaneda, 1985, 110). Plantele psihotrope si tehnicile stalkingului si dream ingului, in schimb, ur ma resc acumularea de catre ucenic a unei cantitati de energie personala care sa-i per mi ta sa-si mute singur punctul de asamblare.

Punctul de asamblare este asadar un con cept de psihologie (neo)samanica (in varian ta Juan Matus) ce desemneaza vârful activ al constiintei, nucleul care da identitatea fiintei si pozitia de sine in raport cu univer sul. El este flancat de alte trei notiuni, care nuanteaza antropologia energetica prezen tata de Castaneda. Prima este cea de atentie, prin care este definita raportarea thetica (in termenii lui Sartre) sau pozitionala a con stiintei de sine fata de lume. Prima, a doua si a treia atentie pomenite anterior se dove desc a fi nu trei functii psihice distincte, ci pozitionari ale punctului de asamblare in diferite zone ale oului luminos. Prima aten tie consta in alinierea filamentelor interioare cu emanatiile pamântului (inteles ca un cluster de emanatii), cea de-a doua cu ema natiile universului, insa din plaja de frec venta umana, iar ce-a de-a treia cu emanatii ale universului din frecvente non-umane (Castaneda, 1981, 262).

A doua este cea de vointa (will). Daca intr-o prima instanta, Castaneda desemna prin vointa mai degraba o pozitie a punc tului de asamblare de pe “diagrama psihica” (imagine care la rândul ei o premerge pe cea de ou energetic) opusa ratiunii si vorbirii, intr-o a doua instanta, dupa ce antropologia sa capata coerenta, el defineste prin vointa energia care permite deplasarea punctului de asamblare si alinierea emanatiilor, adica producerea starilor de realitate fie obisnuita fie neobisnuita. De asemenea, actele de vointa sunt cele care fac posibila miscarea dublului sau a corpului de vis, precum si controlul fibrelor sau filamentelor sale ener getice ce pleaca din zona ombilicului si faci li­teaza interactiunea cu universul emana tiilor (Castaneda, 1981, 142). In sfârsit, intr-o definitie si mai rafinata, vointa este energia care “aprinde” filamentele din inte riorul oului luminos atunci când sunt alinia te cu emanatiile din afara, provocând actul de cunoastere, starea de constiinta (aware ness) (Castaneda, 1987, 122).

A treia este cea de intentie (intent). Daca vointa este o explozie de energie pura, oar ba, necontrolata, continua, intentia reprezin ta dirijarea deliberata (purposeful guiding) a vointei. Vointa este o forta impersonala, in timp ce intentia este o forta personalizata, aflata la dispozitia individului (Castaneda, 1985, 170-171, 218). Deoarece controleaza deplasarea punctul de asamblare, se poate spune ca intentia asambleaza lumea. Intentii diferite asambleaza lumi diferite. Fiecare gest si actiune, fiecare obiect sau fiinta depin de de o anumita intentie a celui care il infaptuieste sau reprezinta. Daca trupul fizic cunoaste spre exemplu intentia mâncatului dar nu pe cea a zborului, corpul de vis in schimb nu cunoaste intentiile functiilor fizice dar poate zbura. Samanii sunt cu atât mai puternici cu cât cunosc intentia mai multor lucruri si mai multor lumi, pe care le pot invoca, pe care le pot produce si pe care le pot manipula in felul acesta. Don Juan, ni se spune, nu cunoaste pozitiile decât a câtor va zeci de intentii, dar unul din com panionii sai, Silvio Manuel, este cu adevarat “maes trul intentiei”, deoarece cunoaste in ten tiile a tot ce exista (Castaneda, 1981, 149).

Care este statutul dat de Castaneda conceptului de intentie: unul psihologic, ca matrice sau pattern al reprezentarii si cu noas terii, sau unul ontologic, de ratiune se minala sau arhetip platonician? In Inten­tio nality. An Essay in the Philosophy of Mind (1983), John Searle a elaborat conceptul de intentionalitate umana, pe care il reia apoi in The Construction of Social Reality (1995), din perspectiva coroborarii intentiilor nece sa ra atribuirii colective de functii si constituirii realitatilor sociale. In definitia lui Searle, intentionalitatea colectiva care construieste realitatile sociale este o functie a individului uman, si nu a unei constiinte comune sau unui spiritus mundi hegelian care transcende individul (Searle, 2000, 33).

Carlos Castaneda, in schimb, trateaza vointa si intentia nu doar ca instante sau energii ale individului, ci ca forte exterioare, indepedente de om, asa cum Schopenhauer facea din vointa principiul prim al lumii. Mai exact, vointa si intentia sunt insasi acea forta cosmica pe care samanii lui Castaneda o numesc Vulturul. Dar aceasta nu inseamna ca samanismul lui don Juan neaga realitatea si autonomia lumii exterioare, subordonând-o perceptiei umane. Sistemul sau nu este unul antirealist, deoarece el subordoneaza relati vis mului perceptiv doar reprezentarea sau infatisarea obiectelor, nu existenta lor. Pentru Juan Matus, emanatiile Vulturului au o realitate absoluta si ele stau la baza a tot ceea ce exista. Orice obiect sau fiinta este alcatuit dintr-o can titate de filamente lumi noase, ce pot fi vazute ca atare de catre sa man. Imaginile lor curente, in schimb, de pind de circumstantele pozitiei punctului de asamblare; spre exemplu, ceea ce, din perspectiva primei atentii, ii apare lui Carlos ca un tântar, din perspectiva celei de-a doua atentii, trezite cu ajutorul plantelor haluci no gene, i se releva a fi un monstruos “gar dian” al lumii celeilalte (Castaneda, 1980, 324).

Ambiguitatea intre psihologie si ontolo gie pe care o cultiva insa sistematic “in va ta turile” lui don Juan se datoreaza conceptiei pansofice sau noologice ce sta la baza lor. Vulturul si emanatiile sale sunt dotate cu constiinta, definitia vietii fiind, dupa cum am vazut, constienta. Vointa si intentia sunt asadar nu doar atribute sau energii ale indi vidului, ele alcatuiesc substratul energetic al universului, din care individul se imparta seste. In acest sens, don Juan il invata pe Carlos modul in care intentia sau “comen zile” Vulturului pot fi interiorizate, pot deveni intentia sau “co men zile” omului (Castaneda, 1985, 131). Integrându-se in intentia universala, sama nul o poate folosi pentru a intentiona la rândul sau. Ucenicia vrajitorului consta in “curatarea legaturii” personale cu intentia universala (Castaneda, 1987, 12). A asam bla o lume prin intentie nu inseamna doar a construi o simpla repre zentare a unei realitati energetice imuabile aflata in fundal, ci a genera noi realitati pe baza patternului energetic care le guver neaza. In Arta visa tului, Carlos este deprins de catre Proprietar cu tehnici inspaimân­tatoare ale intentionarii, cum ar fi aceea de a crea prin dreaming lumi la fel de consistente cu lumea noastra, sau aceea, incomprehen sibila, de a o “inten tiona in viitor” pe Carol Tiggs, intr-o mon struoasa simbioza cu Pro prie tarul insusi.

Punctul de asamblare este mentinut pe pozitia tonalului de catre dialogul interior. Dizlocarea lui cu ajutorul diferitelor tehnici de alterare a primei atentii duce la “oprirea lumii”, la colapsarea re pre­zentarii deter minate de o anumita ali niere a filamentelor interioare cu emanatiile exterioare. Don Juan distinge intr-o doua tipuri mari de deplasari ale punctului de asamblare: mutari (shifts) si miscari (move ments). Mutarile sunt deplasari ale punc tului de asamblare pe suprafata sau in interiorul oului luminos, care ramân asadar in plaja de frecvente ale filamentelor pe care omul le are in comun cu fibrele universlui, adica in domeniul necunoscutului (un known) uman. Miscarile sunt de­plasari ale punctului de asam blare in afara oului lumi nos, in zona unor emanatii straine omului, adica in domeniul necunoscutului nonuman (Casta ne da, 1993, 9). Mutarile aduc punc tul de asamblare in pozitii ale celei de-a doua atentii, in timp ce miscarile il arunca in pozitii ale celei de-a treia atentii.

In functie de directia in care se depla seaza pe oul sau in interiorul oului luminos, mutarile punctului de asamblare pot fi clasificate in mai multe categorii. Corpul energetic este alcatuit din mai multe straturi, precum foile unei cepe. Unul din aceste straturi este tonalul, adica banda in care punctul de asamblare construieste imaginea lumii asa cum o stim. Din pozitia tonalului, lumea apare ca o lume de obiecte materiale iar oamenii ca niste fiinte fizice, corporale. In raport cu pozitia curenta a punctului de asamblare, un prim set de deplasari posibile sunt mutarile laterale (lateral shifts), pe orizontala, spre dreapta si spre stânga, in banda umana de emanatii. Când mutarile sunt minime, perceptiile rezultate sunt inter pretate ca fantezii si reverii, când sunt mari sunt tratate drept halucinatii si delir. Depla sarile spre dreapta produc viziuni de activi tate fizica, violenta, crima, senzualitate, in timp ce cele spre stânga dau nastere la viziuni spirituale, religioase, mistice (Casta­neda, 1985, 134-135).

Un al doilea set de deplasari posibile sunt cele pe verticala. Acestea ies din banda emanatiilor umane, dar ramân in banda mai larga a emanatiilor organice. Aceste mutari in pozitii inferioare de pe oul luminos (the shift bellow) conduc vrajitorul in lumea ani mala si vegetala. Fiecare animal si planta are, la fel cu omul, o pozitie specifica a punctului de asamblare, care da “forma” speciei respective. Coborând punctul de asamblare, samanul “intentioneaza” pozitii non-umane, putând lua forma unui animal (cum se intâmpla atunci când Carlos se “transforma” in corb) sau, spre exemplu, a unui copac (al carui punct de asamblare este situat simetric fata de cel uman, la un sfert din inaltime de la baza corpului sau ener getic. Cu ajutorul Catalinei, o vrajitoare din generatia anterioara lui don Juan, Carlos are senzatia halucinanta de a se metamorfoza intr-un animal monstruos, inexistent, intre reptila, insecta si pasare paroasa) (Casta neda, 1985, 135-136, 150). Castaneda ofera astfel o interpretare speculativa hiper so fis ticata a temei transformarii samanului in animal totemic (xargi in Siberia sau nagual in America centrala) din etnologia traditio nala (cf. Eliade, 1997b, 155-156; Delaby, 2002, 57).

Un al treilea set de deplasari posibile sunt cele catre interior. Cea mai curenta mu tare este cea provocata de “lovitura nagua lului”, pe care don Juan o foloseste in mod constant pentru a-l pune pe ucenicul sau in “stari de constiinta ridicata” in care ii da invataturile pentru “partea stânga”. Datorita faptului ca deplasarea punctului catre cen trul oului luminos da impresia ca s-ar face catre stânga, mutarea de pe banda tonalului pe benzile nagualului ar fi fost conventional sau eronat numita si trecerea din partea dreapta in partea stânga (Castaneda, 1985, 122). In asemenea stari non-rationale si non-verbale, Juan Matus il supune pe Carlos unor experiente care, in momentul revenirii punctului de asamblare in pozitia tonalului, vor fi uitate. Reamintirea lor va necesita rea ducerea punctului de asamblare in pozi tiile atinse prin alterarea constiintei, fiecare “amintire” samanica fiind practic stocata in pozitia respectiva din oul luminos si fiind eliberata doar când filamentele respective sunt “reaprinse” de vointa.

Când sunt suficient de puternice, depla sarile catre interior pot iesi din banda uma na, spre alte clustere de emanatii. Intre con fi guratia energetica a fiintei umane si cea a universului exista o omologie: asa cum oul luminos este alcatuit dintr-o serie de straturi sau invelisuri, la fel universul are structura unei papusi rusesti cu un numar infinit de sfere ce se inglobeaza. “Exista si alte lumi!” afirma don Juan. “Ele sunt infasurate una intr-alta, precum cojile unei cepe. Lumea in care existam este doar una din aceste coji” (Castaneda, 1993, 79, 80). De aceea, punc tul de asamblare functioneaza ca un fel de comutator, aliniind sau sincronizând oul lumi nos al vrajitorului cu lumea corespun za toare benzii de emanatii in care se fixea za. Fie printr-o mutare adânca in interior, fie printr-o miscare puternica in afara oului lumi nos, samanul asambleaza sau “face” lumi noi, complete si autonome, atotcu­prinzatoare (all-inclusive), la fel de reale si de “posesive” ca lumea obisnuita.

Ca fenomen subiectiv, pe care Carlos il interpreteaza permanent ca pe o halucinatie, iesirea punctului de asamblare din banda umana in urmatoare banda de emanatii este perceputa ca patrunderea intr-un tinut de nisipuri rosii batut de vânturi, care soarbe energiile si ii paralizeaza pe vrajitorii ince pa tori. Barierea dintre benzi este perceputa de ucenicii aflati in stari alterate de con stiinta ca un “zid de ceata” care imparte lumea in doua, in dreapta si in stânga, si se roteste o data cu individul. Tehnica spiri tuala necesara vrajitorului pentru a intra in nagual consta in a opri rotatia zidului si a se intoarce cu fata catre el, pentru a-l traversa printr-o miscare apa rent fizica (Castaneda, 1981, 154, 237-238). “Zidul de ceata” este o metafora, arata don Juan, folosita de vechii vrajitori pentru a desemna momentul de confuzie si vid perceptiv care se creeaza când punctul de asamblare ince teaza sa alinieze filamentele lumii obisnuite si “aprin de” noi emanatii, neactivate pâna atunci (Castaneda, 1985, 257).

Dupa cum sustine Juan Matus, tonalul sau lumea obisnuita este cea asamblata de vointa atunci când este aliniata cu doua din cele patruzeci si opt de benzi care sunt accesibile omului, o banda care ofera “struc tura” si o banda cu constiinta organica, de care depind fiintele organice. Prin mutarea punctului de asamblare, samanul se poate deplasa in toate directiile spatio-temporale ale lumii noastre. Prin visare, spre exemplu, Carlos calatoreste, sau mai degraba se “teleporteaza”, intre locuri diferite de pe pamânt, ca atunci când adoarme in Mexic si se trezeste la Carol Tiggs in Arizona, sau intre momente diferite ale istoriei, ca atunci când isi viziteaza orasul din copilarie. Cu alta ocazie, don Juan ii aplica o “lovitura a nagualului” care il arunca pe Carlos, prin biroul unei agentii de voiaj, la câteva cvartaluri departare si intr-un alt moment temporal al orasului mexican unde se afla (Castaneda, 1976, 147-151).

Dincolo de banda organica, fiecare din celelalte sapte benzi, care contin emanatii cu constiinta anorganica, alcatuiesc câte o lume completa aliniabila de catre vrajitori (Casta neda, 1985, 163). Trecerea dintr-o lume intr-alta se face prin diferite puncte de pu tere (power spots) sau “porti”, prin “ochiul visarii”, prin “sparturi” (cracks between the worlds) de tipul podului magic sau al gro tesc-inspaimântatorului “vagin cosmic” dez va luit de vrajitorii din echipa lui don Juan (Castaneda, 1980, 47, 166-168, 286), care sunt corespondentul fizic sau reprezentarea exterioara a procesului psihic de mutare a punctului de asamblare pe o noua pozitie a corpului ener getic. Saltul punctului de pe banda organica (tonalul) pe o alta banda (nagualul) este numita “trecerea liniilor paralele” (Castaneda, 1981, 240-243, 303), traversarea din partea dreapta in partea stânga si intrarea in “celalalt sine” im­plicând simultan asamblarea unei alte lumi.

Pe masura ce acumuleaza tot mai multa experienta si energie, Carlos face tot mai des salturi in lumi paralele. Cea mai apro piata de lumea noastra, aflata pe o banda contigua din oul luminos al omului, respec tiv pe o “coaja” contigua din “universul-ceapa”, este o “lume neagra”, fara lumi na sau stralucire, cu sol spongios si pufos, unde toate obiectele, inclusiv cerul, sunt negre precum carbunele. O alta este o “lume alba”, cu o lumina stralucitoare difuza, unde Carlos vizualizeaza un dom urias si unde poate fi vazuta “matricea umana” (mold of man). La fel ca in legen dele celtice irlan deze despre insulele magice de dincolo de ocean, lumile acestea au tem poralitati dife rite de a noastra, cea neagra are o durata mai densa, imbatrâ nindu-i pe cei care o vizitea za, cea alba o durata mai vaporoasa, o scurta perioada petrecuta acolo echivalând cu ani trecuti in lumea noastra. Echivalentul reli gios pe care, foarte inge nios, Castaneda il ofera acestor lumi sama nice sunt iadul si raiul, autorul intrebându-se daca viziunile infernale sau paradisiace ale misticilor nu sunt moduri crestine de inter pretare ale unor realitati paralele (Castane da, 1985, 211-215, 290-294).

Aceste lumi sunt populate de fiinte con stiente anorganice, cu care samanul poate intra in dialog si colaborare, numite din cauza aceasta aliati. Avem desigur de-a face cu o adaptare a unei alte teme din samanis mul traditional, cea a spiritelor auxiliare si tutelare (cf. Delaby, 2002, 69-76). Juan Matus prezinta aliatii ca pe niste fiinte cu naturi energetice, forme luminoase si rit muri de existenta diferite de cele ale oame nilor, dar dotate cu inteligenta, intelegere si forme ciudate de afectivitate. La fel cu samanii din vechime, Juan Matus si Genaro dispun de aliati personali, pe care ii lasa mostenire ucenicilor. Priviti in mod normal, aliatii au forme neclare si cel mai adesea monstruoase, Carlos vizualizându-si nedo rita “mostenire” sub forma unui jaguar cu ochi stralucitori, a unui coiot fosforescent, a unui om inalt chel si a unei usi umblatoare (Castaneda, 1980, 147). Vazuti insa in mod samanic, aliatii apar ca structuri de energie pura, asemanatoare cu ouale de lu mi na ale oamenilor, dar cu forme si culori diferite.

Aliatii pot fi chemati din lumea lor in lumea noastra, precum in halucinanta scena in care don Juan si Carlos tin o oglinda scufundata la o palma adâncime in apa unui râu, pâna când, in imaginea reflectata, ala turi de chipurile celor doi, apare o a treia figura ce pare sa incerce sa urce afara din adâncul oglinzii (Castaneda, 1985, 88). Lumea noastra este bântuita de cercetasi (scouts) din alte lumi, pe care insa oamenii obisnuiti nu ii percep. Vrajitorii, in schimb, invata sa ii distinga prin visare si prin vedere. Aliatii la rândul lor ii indruma sau ii atrag pe vrajitori in lumea lor, uneori la un mod fatal, cum i se intâmpla lui Carlos, care trebuie salvat de catre intreaga echipa a lui don Juan din lumea ca un fagure de tunele intunecate a fiintelor anorganice de pe cea mai apropiata banda de emanatii (Castane da, 1993, 87). In interpretarea lui don Juan, a te lasa capturat de catre aliati, fie chiar si pentru a obtine diverse forme de imortali tate, este un adevarat “pact cu dia volul”, prin care samanii din vechime mai ales si-au pierdut libertatea de vointa si au disparut in lumi necunoscute (Castaneda, 1993, 173).

Dintre toate fiintele anorganice, cele mai terifiante sunt “umbrele de noroi” (mud shadows) sau “zburatorii” (flyers), numiti asa datorita faptului ca se deplaseaza facând salturi lungi prin aer. Don Juan il ajuta pe Carlos sa vada asemenea umbre uriase, im pe ne trabile si intunecate, care trec primpre jurul lor aterizând cu bufnituri inaudibile care ii produc rau in stomac. Veniti din adân cul universului, zburatorii sunt niste pre da tori care se hranesc cu energia oame nilor. Foarte concret, explica don Juan, zburatorii consuma permanent un halou de energie numit “mantaua luminoasa a con stientizarii” (glowing coat of awareness) cu care se naste fiecare copil, dar din care oamenii maturi nu mai au decât o fâsie ingusta la nivelul solu lui, care le permite strict sa supravietuiasca. In antroposofia lui Castaneda, zburatorii sunt o veriga supe rioara a lantului trofic universal, care ii “cultiva” pe oameni ca intr-o crescatorie pentru a se hrani cu aura lor.

Modul in care oamenii sunt mentinuti in aceasta “sclavie energetica” nu este unul fizic sau violent, ci face parte dintr-o strategie subtila si perversa. Mintea noastra, preocuparile, gândurile, ideile si credintele noastre, afirma Juan Matus, sunt o “insta latie straina” (foreign installation) care ne-a fost indusa pentru a ne deturna in perma nenta atentia si a ne impiedica sa ne concen tram asupra noastra insine. Mintea cu care gândim este de fapt mintea zburatorilor, iar sperantele, asteptarile, visurile de succes, angoasele de esec, invidia, lacomia, lasita tea, sunt gânduri prin care predatorii ne dizloca constiinta si o fac consumabila. Sin gura maniera de a scapa din aceasta capcana este renuntarea la “instalatia straina”, adica la constiinta partii drepte, si activarea partii stângi, a celuilalt sine, emergenta mintii adevarate. Toate tehnicile ascetice ale artei stalkingului, de la pierderea importantei de sine la oprirea dialogului interior, apar din aceasta perspectiva ca niste modalitati de a izola si alunga mintea predatorilor, moment in care energia vrajitorului de vine necomes tibila pentru zbu ra tori si se poate regenera reaco perind oul luminos (Castaneda, 1998, 215-234).

Prin aceasta revelatie, facuta abia in ultimul volum din serie, in Latura activa a infinitatii, Castaneda ofera un fel de cheie de bolta sau de inchidere a “explicatiei” vrajitorilor. Ea da insa o coloratura repug nanta, infricosatoare si apocaliptica “invata turilor” lui don Juan. Evolutia rasei umane, afirma Juan Matus, ar fi fost la un moment dat deturnata de pe calea ei de aparitia acestor predatori (Castaneda, 1998, 202). Schimbarea formei si a culorii oului ener getic al omului actual nu ar tine de o evolutie naturala, ci de o decadere provocata din afara. Figura “umbrelor de noroi” con centreaza tot ceea ce etica traditionala si crestina punea sub semnul pacatului si al raului. Este ca si cum, in zburatori, Casta neda ar materializa umbra colectiva a socie tatii umane, orgoliul, vani tatea si egocen­trismul, meschinatatea, toate componentele negative si refulate ale carac terului. Poate fi vazuta conceptia lui Castan eda ca o moda litate de a delega respon sabilitatea morala a indivizilor, prin proiec tia si clivajul raului in niste fiinte din afara oamenilor?

Pe de alta parte, “umbrele de noroi”, asa cum sunt infatisate de Juan Matus, sunt niste “challengeri” ai conditiei noastre de fiinte constiente. In universul samanic al lui Castaneda, zburatorii, vazuti ca niste fiinte la fel de terifiante pe cât erau demonii crestini, sunt un fel de ultima provocare, care ii obliga pe vrajitori, si intreaga uma nitate dupa acestia, sa evolueze pe calea spiritualizarii si a autototalizarii energetice, sub presiunea monstruoasa a aneantizarii prin devorare. Oricum ar fi, luat in sine, sistemul lui Castaneda este poate cel mai virulent atac la adresa egoului, a rationa litatii si a conditiei intelectuale a omului modern, pe care le cliveaza pur si simplu de natura umana si le atribuie unei colonizari psihice a umanitatii de catre specii straine.

Conceptul de zburator se integreaza de altfel foarte bine in spiritul samanismului de vânatoare traditio nal, in care oamenii, animalele si fiintele supranaturale ruleaza intr-un ciclu perma nent al schimbului de forta de viata. Vraji torii devin “prazi din momentul in care se aventureaza in acest univers predatorial” (Castaneda, 1993, 101). Din aceasta pers pectiva, pradatorul suprem cu care este confruntata omenirea nu sunt “umbrele de noroi”, ci insusi Vulturul, sursa emanatiilor si a tuturor existentelor. Daca zburatorii se hranesc parazitar cu aura oamenilor, Vultu rul devoreaza insasi substanta lor, filame ntele luminoase inchise in coconul ener getic. Nu este si Vulturul un urias “culti­vator” care foloseste universul ca un fel de ferma, unde fiintele vii au menirea sa spo reasca constiinta emanatiilor si sa-l “hra neasca” pe creatorul lor? Daca in figura zburatorilor este proiec tata si clivata con ditia noastra intelectuala deficienta, in cea a Vulturului este proiec tata insasi conditia noastra fizica de muritori.

In “invataturile” lui Juan Matus, oame nii, precum toate fiintele vii, mor deoarece constiinta lor sfârseste prin a fi consumata de Vultur sau, intr-o imagine mai putin antro pomorfa, prin a fi resorbita in “oceanul intunecat al constientei”, in “infinit” (Cas taneda, 1998, 191). Vehicolul prin care Vulturul distribuie si recupereaza constienta (awareness) este asa numita “forta de rostogolire” (rolling force) sau “conveior” (tumbler). Atunci când invata sa vada, Car los are posibilitatea de a contempla prive­listea energetica a unei suite nesfârsite de cercuri sau sfere de foc care strabat per manent universul si lovesc corpurile lumi noase ale tuturor fiintelor vii. Aceste sfere, emanând dinspre Vultur, au un dublu aspect si efect: un aspect “circular”, care are func tia de a intretine viata si constiinta fiintelor, dându-le putere, directie si implinire, si un aspect “rostogolitor”, constând intr-o per ma nenta presiune exercitata asupra fiintelor, pâna la zdrobirea si transportul lor inapoi la sursa (Castaneda, 1985, 228-229).

“Forta de rostogolire” izbeste continuu oul luminos pâna când provoaca spargerea acestuia. In mod normal, oamenii au un fel de scuturi energetice protectoare, care de viaza sau amortizeaza impactul sferelor circulare, dar acestea se subtiaza si dispar in momente de tulburare, slabiciune, boala. Chiar si in cazul celor mai puternici samani, batrânetea sfârseste inevitabil prin a le slabi vointa, cea care tine adunate la un loc straturile coconului luminos (Castaneda, 1971, 198). Vrajitorii care parasesc pozitia securizanta a tonalului sunt in mod deosebit vulnerabili la loviturile “conveiorului”, in special atunci când incep sa-l vada si se deschid direct catre el. Presiunea “fortei de rostogolire” provoaca desfacerea straturilor sau benzilor oului luminos, incât omul muri bund pare sa se descojeasca asemeni unei cepe (Castaneda, 1980, 290-291). Moar tea unui om le apare celor care vad ca eli berarea, din coconul energetic spart, a unui nor de muste de foc, mii de flacari mici care sunt supte de catre Vultur.

Punctul vulnerabil de unde incepe fisu rarea oului luminos al oamenilor este o gaura (gap) situata in zona sau la inaltimea ombilicului. Atunci când vede sferele “fortei de rostogolire”, Carlos are impresia ca primeste lovituri moi in stomac si e cuprins de o senzatie de greata. Cu cât oamenii sunt mai lipsiti de putere, mai drenati de vitalitate, cu atât corpul lor luminos are o gaura centrala mai intinsa. La Gorda poves teste ca, atunci când il cunoscuse pe don Juan, avea o imensa gaura neagra pe coco­nul luminos, iar Carlos, la rândul sau, are de luptat cu o pata intunecata urâta care nu ii permite sa infaptuiasca diverse actiuni ale corpului de vis. Aceste gauri trebuie inchise treptat cu ajutorul tehnicilor samanice pâna când ucenicii isi recapata integritatea ener getica (Castenda, 1980, 119, 240-241).

Prin faptul ca preseaza in permanenta asupra omului si ca este de neinlaturat, moar tea poate fi nu doar un dusman, ci si un “sfatuitor” al vrajitorului. Una din tehnicile cele mai ciudate si aparent perverse, de-a dreptul mazochiste, folosite de samanii lui Castaneda pentru a exersa arta stalkingului este relatia cu mici tirani (petty tyrants), persoane cu putere de viata si de moarte asupra supusilor lor (precum conquistadorii Americii), care ii obliga pe vrajitori sa isi controleze perfect toate actiunile pentru a supravietui. Or, din acest unghi de vedere, cel mai mare “tiran”, tiranul absolut, este Vulturul insusi (Castaneda, 1985, 17). Constientizarea mortii inevitabile este, dupa Juan Matus, singura capabila sa dea sobrie tate si scop existentei vrajitorului. Putând fi permanent vazuta ca o umbra neagra in dreptul umarului stâng, umbra ce creste mai mare decât omul când acesta este pe cale de a muri, cum se intâmplase cu don Julian, maestrul lui Juan Matus, pe când fusese gasit de don Elias, propriul sau maestru (Castaneda, 1987, 37-39), moartea este cel mai bun “sfatuitor” pentru samanii care vor sa evite destinul oamenilor de rând.

Cartile lui Castaneda ajung astfel sa abord eze si marea tema, obligatorie pentru un orice sistem religios, a mortii si nemu ririi. Desi la inceput don Juan insista in special asupra conditiei noastre muritoare, tocmai pentru ca angoasa mortii sa provoace in ucenicul sau reculul necesar desprinderii din somatiile acaparatoare ale tonalului, de-a lungul volumelor emerge treptat o doc trina referitoare la optiunile samanului de a evita moartea. Manipularea constienta si deliberata a propriului corp energetic per mite anumite parade de evitare a eroziunii provocate de impactul permanent al “fortei de rostogolire”. Incubatiile prin ingropare in pamânt, spre exemplu, au efectul de a devia loviturile “conveiorului”, ca si alte atacuri energetice asupra oului luminos, fortifi cându-l si facându-l mai durabil.

Atât don Elias, maestrul lui don Julian, cât si don Julian, maestrul lui don Juan, isi intâlnesc ucenicii intr-un moment când aces tia sunt in coma, intr-o criza de tuber culoza primul, ranit de un glont al doilea. Don Elias reuseste sa stopeze moartea viitorului sau ucenic cu ajutorul unei “pase magice”, o “lovitura a nagualului” care de pla seaza punctul de asamblare al muribun dului pe o “pozitie unde moartea nu mai conteaza” (Castaneda, 1987, 41). Depla sarile punctului de asamblare permit modi­ficari ale corpului energetic, prin care sa manii adopta forme non-umane ale unor specii orga nice, cum sunt copacii, sau non-organice, cum sunt aliatii, cu durate de viata mult mai lunga decât cea a omului. Astfel, prin “miscarea in afara”, punctul de asam blare deformeaza oul luminos dându-i forma de pipa sau de linie.

Tinând cont de definitia universului ca o creatie a intentiei sau a vointei, vrajitorul poate “intentiona indepartarea mortii” (to intend death away), construindu-si o confi guratie energetica mult mai rezistenta decât cea umana. Fiintele anorganice sunt mult mai longevive decât oamenii deoarece cor­pul lor luminos are o forma alungita, fara deschizaturi, facând mult mai bine fata lovi tu rilor permanente ale “fortei de rosto golire”. Observându-i pe aliati, arata don Juan, vrajitorii au invatat sa le imite forma si sa-si prelungeasca in felul acesta in mod indefinit existenta. Don Juan si don Genaro ii ofera lui Carlos prilejul, intr-o experienta terorizanta pentru ucenic, de a vedea un grup de vrajitori din vechime, care supravie tuiesc de mii de ani, ingropati in pamânt. In tâlnirea este halucinanta, deoarece, in acord cu sistemul lui Castaneda, vrajitorii acestia nu traiesc in lumea tonalului (nu sunt asadar niste zombi sau alta specie de fapturi maca bre), ci sunt aliniati cu lumi paralele si au asadar aspectul fantomatic al aliatilor, mai exact s-au transformat si ei, prin mis carea punctului de asamblare in afara benzii umane, in aliati (Castaneda, 1985, 233-245).

Stapânii acestor tehnici de supravietuire sunt numiti de Juan Matus “sfidatorii mor tii” (death defiers). Cel mai spectaculos si mai incomprehensibil caz este cel al Pro prie tarului (the Ward, the Tenant, el Inqui lino), un saman din alte vremuri care isi prelungeste indefinit viata inchizându-si periodic gaura (gap) din oul luminos, in momentul când aceasta este pe cale sa cedeze si sa provoace spargerea coconului. Pentru aceasta, Proprietarul a facut o intele gere cu linia de samani a lui don Juan, pri mind de la fiecare nou conducator (nagual) de echipa cantitatea de energie necesara, in schimbul unor “daruri de putere” (gifts of power), adica al revelarii unor noi pozitii ale punctului de asamblare si deci a unor noi lumi (Castaneda, 1987, 77-78).

In calitate de succesor al lui don Juan, Carlos trebuie sa contacteze si el Proprie tarul, intâlnirea, narata in finalul Artei visatului, fiind poate cea fantastica, ab sconsa si infricosatoare din toate episoadele castanediene. In schimbul unei donatii li bere de energie, sfidatorul mortii (el desa fiante de la muerte) ii arata lui Carlos o serie de secrete ale punctului de asamblare. Astfel, prin intoarcerea punctului cu fata spre spate, vrajitorul se poate transforma din barbat in femeie, Proprietarul având infati sa rea unei femei (transpar la Castaneda câteva din obsesiile omului postmodern le gate de relativismul si posibilitatile de schimbare nu doar a rolurilor de gen, ci si a sexului organic). La fel, Proprietarul il duce pe Carlos in lumi fara realitate energetica dar consistente, asamblate prin visare, si il invata sa “intentioneze in cea de-a doua atentie” (cum este incomprehensibilul epi sod al intentionarii lui Carol Tiggs). Darul cel mai mare pe care i-l face insa Proprie tarul este posibilitatea de “a zbura pe aripile intentiei”, adica posibilitatea de a face sa gliseze nelimitat punctul de asamblare, de “a se misca inainte si inapoi pe energia aici-si-acum a universului” (Castaneda, 1993, 249, 259).

Cu toate acestea, tehnicile vechilor sa mani de a-si prelungi existenta i se par lui don Juan morbide, respingatoare, contra naturii, precum si provizorii, deoarece nu rezolva definitiv problema mortalitatii. Ori cât ar trai de mult, atât fiintele anorganice cât si vrajitorii care le adopta forma, tot sunt obligate intr-un final sa moara. Or iata ca, undeva in istorie, cu mult inainte de venirea europenilor, arata Juan Matus, samanismul amerindian ar fi trecut printr-o revolutie si o reformulare. O noua generatie de clarva zatori (seers, videntes) ar fi repus in discutie si ar fi abandonat o mare parte din practicile vechilor samani, inclusiv cele privind sus pen darea mortii. Noii samani, sustine don Juan, au descoperit o “optiune ascunsa” pen tru a evita neantizarea (Castaneda, 1998, 192).

Spre deosebire de vechii vrajitori, care voiau sa mentina cu orice pret integritatea oului luminos, noii vrajitori au descoperit ca, pentru a obtine imortalitatea, oul lumi nos trebuie abandonat. Este adevarat ca spar gerea coconului reprezinta, pentru omul obisnuit, moartea, dar noii vizionari au gasit o maniera de a-si “deschide propriii coconi, astfel incât forta sa ii inunde in loc sa-i rostogoleasca ca pe o plosnita” (Castaneda, 1985, 227, 230). In loc sa duca la dis persarea filamentelor din interiorul oului si la inghitirea lor de catre Vultur, aceasta ra cor dare la emanatiile universului ii permite samanului sa intre in eternitate. Posibilitatea ca omul sa nu fie devorat este un “dar al Vulturului”, care se “multumeste” cu un surogat, si anume cu experientele de viata (intelese ca energie acumulata in fibre constiente) ale individului, eliberate de acesta printr-o recapitulare profunda (Casta neda, 1981, 220, 287).

Mijlocul de a sparge coconul luminos este numit “focul interior” (the fire from within). Lumina, caldura, focul mistic sunt teme intâlnite atât in samanismul traditional, cât si in alte religii cum este tantrismul, samanul fiind considerat “stapânul focului” (Eliade, 1997b, 432-435). Castaneda ofera o varianta spiritualista a temei, in acord cu obsesiile contraculturii din epoca hippy, regasibile la un Jim Morrison. Focul interior permite eliberarea nu doar din limitarile tonalului, care corespunde unei pozitii fixe de pe oul luminos, ci din limitarile impuse de oul luminos ca totalitate, cu toate pozi tiile sale. Libertatea totala presupune alinie rea la emanatii ale Vulturului necuprinse in coconi luminosi si in consecinta activarea unor filamente de constiinta de dincolo de posibilitatile umane. De aceea, concluzia pansofica a lui Juan Matus este: “Libertatea totala inseamna constiinta totala” (Castane da, 1985, 299).

In mod practic, declansarea focului inte rior consta in trecerea din a doua in a treia atentie. Prima atentie reprezinta fixarea punc tului de asamblare pe banda umana din coconul luminos si alinierea, in consecinta, a lumii asa cum o stim, a tonalului. Cea de-a doua atentie se activeaza prin deplasarea punctului de asamblare pe una din benzile non-umane din coconul luminos si alinierea uneia din cele sapte lumi accesibile vrajito rilor. Aceste lumi paralele si simultane sunt la fel de consistente cu lumea noastra si din cauza aceasta, chiar atunci când au o tempo ralitate alterata, ce face posibila prelungirea nedefinita a existentei, ele nu ofera o solutie radicala problemei mortii. Vrajitorii din vechime, arata don Juan, au ramas blocati in benzi si in lumi paralele, care s-au dovedit in felul acesta niste capcane la fel de ab sorbante pe cât este lumea normala pentru omul obisnuit.

Noii vrajitori au descoperit insa ca este posibil sa alinieze nu doar câte o singura banda de emanatii, ci mai multe benzi simultan. Antrenarea ucenicilor consta in aruncarea lor in pozitii cât mai diverse si departate ale punctului de asamblare, aco perind pe cât se poate intreg oul luminos. Fiecare experienta este “stocata” in fila men tele pozitiei respective si este uitata atunci când punctul de asamblare se deplaseaza in alte pozitii (Castaneda, 1993, 145-147). Reamintirea evenimentelor uitate ale uceni ciei, care pentru Carlos dureaza inca zece ani de la plecarea lui don Juan, consta in revenirea punctului de asamblare la pozitia corespunzatoare si reaprinderea filamentelor dimprejurul aces teia (Castaneda, 1985, 53, 183).

Intrarea in cea de-a treia atentie este o ma nevra finala, posibila atunci când sama nul a vizitat suficient de multe puncte din cele aproximativ sase sute de pozitii ale oului luminos si a cucerit un control perfect asupra deplasarilor vointei sau intentiei sale. In acel moment, el isi deplaseaza fulgerator punctul de asamblare prin toate pozitiile vizitate anterior si aliniaza simultan toate benzile din coconul sau luminos. Aceasta declanseaza un total recall al tuturor expe rientelor traite (similar panoramelor vietii pe care le traiesc muri bunzii) si o total aware ness (Castaneda, 1985, 67, 299). Aprin derea tuturor filamen telor sparge oul ener getic al samanului, intr-un fenomen care, din perspectiva omului obisnuit, apare ca o combustie spontana. In finalul uceniciei sale, Carlos si companionii sai asista, ni se spune, la autocombustia, explozia de ener gie si disparitia in infinit a lui don Juan cu intreaga sa echipa de vrajitori (Castaneda, 1981, 323-314).

Cei care ating a treia atentie si intra in “marea intunecata a constientei” detin un alt fel de control asupra timpului si a desti nului. Una din cele mai absconse si metafi zice explicatii date de don Juan asupra naturii universului este cea a “rotii tim pului” (the wheel of time). Pentru vazatori, timpul tine de natura constienta a ema natiilor Vulturului si poate fi vazut ca un tunel care vine asupra tuturor fiintelor. Acest tunel este alcatuit dintr-o infinitate de “nise laterale”, fiecare de natura infinita si echivalând cu câte o lume, pe care fiintele le privesc compulsiv, pe masura ce acestea se indeparteaza, ramânând captive in ele. Una din manevrele samanice, operate de bene fac tori asupra trupului energetic al uceni cilor, este de a le “schimba directia ca pului”, astfel incât viitorii samani sa nu mai priveasca timpul indepartându-se, ci in fata, pe masura ce vine. Aceasta schimbare a directiei atentiei dinspre trecut spre viitor le permite vrajitorilor sa iasa din câmpul de atractie al “niselor” si sa “invârteasca roata timpului”, adica sa se deplaseze liber pe benzile de emanatii (Castaneda, 1981, 294, 305-306).

Am vazut ca posibilitatea samanilor de a evita moartea, adica absorbtia constiintei in sursa tuturor emanatiilor, este numita de Juan Matus “darul” pe care Vulturul il face tuturor fiintelor, organice sau anorganice, acela de a oferi in locul fortei de viata (life force) doar experienta lor de viata (life expe­rience), eliberata prin recapitulare (Castane da, 1998, 148). In fapt, Castaneda rela teaza sau creeaza un intreg mit, amintind intr-o anumita masura miturile amerindiene asupra zeilor originari (Quetzalcoatl, Huit zilo pochtli, Tezcatlipoca etc.) (Lehmann, 1995) dar mult mai speculativ si abstract, care explica figurativ si dramatic, drept acte ale Vulturului, patternul initierii samanice pe care il urmeaza don Juan.

Pentru a oferi un ghid spre pasajul secret ce permite “eliberarea”, Vulturul ar fi creat in cadrul fiecarei specii câte o fiinta spe ciala, numita nagual, un leader menit sa con duca câte o echipa de vrajitori (termenul nagual, ca viziune samanica a lumii, opus tonalului, primeste astfel o noua incarcatura semantica, aceea de persoana care contro leaza necunoscutul din univers). Atunci când sunt vazuti, oamenii apar ca niste sfere de lumina cu doua compartimente, unul co res punzând corpului fizic (“partea dreapta”), celalalt corpului energetic (“partea stânga”) sau corpului de vis (dreaming body). Na gualii, in schimb, sunt niste fiinte “duble”, ei apar ca doua sfere de lumina suprapuse si au in consecinta patru compartimente (Cas ta neda, 1998, 3, 70-71, 215). In plus fata de ceilalti vrajitori, care au deja un dublu sau un celalalt reprezentat de corpul de vis, nagualii dispun de o “forma” (shape) supli mentara, de doua ori mai mare decât corpul lor fizic, care le da posibilitatea sa fie simul tan prezenti in lumea tonalului si in cea a nagualului (in celalalt sens al termenului) (Castenda, 1980, 198-199).

Dubla natura le confera nagualilor un surplus de energie, care le permite actiuni iesite din comun si in primul rând condu cerea unei intregi echipe de vrajitori spre eliberarea prin focul interior (Castaneda, 1993, 10). Don Juan povesteste ca l-a ales pe Carlos drept ucenic in momentul in care i-a vazut dublul cocon luminos. Totusi, Carlos nu reuseste sa devina nagualul unei noi echipe de vrajitori deoarece, dupa cum descopera dupa o vreme benefactorul sau, el are o structura energetica aparte, aceea de “nagual cu trei protuberante” sau trei com partimente (Castaneda, 1981, 231-232). De aceea, in intâmplarile povestite in Al doilea cerc de putere si in Darul Vulturului, Carlos va trebui sa se desparta de prima echipa care fusese pregatita pentru el si sa astepte formarea unei alte echipe de vra jitori.

Mitul etiologic prezentat de Juan Matus drept “regula” (rule) samanilor continua cu crearea de catre Vultur a echipei nagualului. Alaturi de barbatul-nagual exista o femeie-nagual, cei doi fiind un fel de fiinte gemene, complementare, uniti printr-o legatura ener getica. Vulturul duce femeia-nagual in lu­mea cealalta, in asa fel incât ea sa constituie un fel de cap de pod care sa-l atraga pe barbatul-nagual si echipa sa spre pasajul secret catre infinit. Echipa nagualului cu prin de mai multe serii de câte patru oameni, care corespund energetic si temperamental celor patru directii cardinale, nordul, estul, sudul si vestul. O prima serie este compusa din barbatul-nagual si alti trei barbati, un maestru al stalkingului, unul al visatului si unul al intentiei. In cazul echipei lui don Juan, acestia sunt don Vicente, don Genaro si Sivio Manuel. Alte doua serii, una de stalkeri si alta de dreameri, sunt compuse din câte patru femei, doua câte doua pentru fiecare punct cardinal: Zuleica si Zoila pentru Vest, Cecilia si Delia pentru Sud, Carmela si Hermelinda pentru Est si Nelida si Florinda pentru Nord. In sfârsit, la acestia se adauga patru “curieri” sau cercetasi care exploreaza necunoscutul deschizând drumul intregii echipe.

Inainte de a putea pleca in calatoria defi nitiva, un nagual trebuie sa instruiasca o noua echipa de ucenici care sa le succeada si sa transmita mai departe “regula”. In felul acesta, Carlos este ales drept nagualul sau conducatorul unui nou “ciclu”, din care fac parte femeia-nagual Carol Tiggs, apoi Pa blito, Benigno, Nestor si Eligio (acesta parasind lumea impreuna cu echipa lui don Juan), si in sfârsit Elena sau La Gorda (Gra sana), Josefina, Lidia si Rosa. Chiar asa restrânsa cum este, echipa lui Carlos se dovedeste a fi nefunctionala, din cauza faptului ca presupusul ei conducator este un nagual cu trei protuberante sau compar timente, ceea ce face colaborarea intre ei aproape imposibila. Pentru a iesi din acest impas, care ameninta sa ii lase fara succe sori, companionii lui don Juan reunesc pentru Carlos o noua echipa, mult mai mica, potrivita naturii sale, alcatuita din Carol Tiggs (femeia-nagual), Taisha Abelar (stalker) si Florinda Donner-Grau (dreamer).

O problema foarte ciudata legata de aceste trei vrajitoare din “ciclul lui Carlos” este aceea ca, spre deosebire de La Gorda, Pablito, Nestor etc., ele nu sunt simple fapturi de hârtie, perso naje pentru a caror autenticitate garanteaza doar cartile lui Castaneda, ci femei reale, care pot fi intâlnite, scriu carti, dau inter viuri, conduc scoala de Tensegritate dupa moartea “noului nagual”. Despre Carol Tiggs, care in Arta visatului se arata ca dispa ruse in infinit in timpul ciudatelor experiente ale lui Carlos cu “Sfidatorul mortii”, aflam, dintr-un interviu luat de catre Concha Labarta celor trei femei-vrajitoare (publicat in Mas Alla, Spania, 1997, reluat de Laugan Productions 1997-2003), ca s-a reintors in lumea noastra in 1985. Taisha Abelar si Florinda Donner-Grau au publicat carti, The Sorcerers’ Cros­sing (Trecerea vrajito rilor, 1995), respectiv Shabono and The Witch’s Dream. Opinion of Manu from Colorado si Being-In-Dreaming, in care relateaza initierea lor de catre Juan Matus. Ce se intâmpla? Avem de a face cu o dovada exterioara ca relatarile lui Carlos sunt autentice, sau asistam la un fenomen de contaminare, din motive greu de deslusit (intrare intr-o fictiune colectiva, sarlatanie literara in lant, etc.), prin care religia lui Castaneda câstiga nu doar adepti ci si noi preoti?

Revenind la mitul etiologic expus de don Juan, crearea echipei nagualului de catre Vultur are drept scop facilitarea unor manevre magice care nu ar putea fi indeplinite de un vrajitor singur sau i-ar fi fatale. Colaborarea lui Carlos cu La Gorda sau cu Carol Tiggs, in exercitii de “vedere-impreuna” (seing-together) si de “visare-impreuna” (dreaming-together) le permite deplasari ale punctelor de asamblare si in consecinta experiente de transcendere si calatorii in lumi necunoscute. Vazutul in echipa, arata don Juan, este sin gura posibi litate de a vedea di rect Vulturul si “forta sa de ros togolire” fara a fi zdrobit de a ceasta (Castaneda, 1985, 181).

Dintre formele de lucru in echipa descri se de Castaneda, cele mai elaborate sunt “formatia toltecului” si “formatia sarpelui”. “Formatia toltecului” este alcatuita din nagual si patru vrajitoare lipite de el in fata si in spate, in dreapta si in stânga, repre zentând cele patru directii cardinale. Com binarea energiilor lor, constata Carlos, face posibila salturi in infinit prin care cei cinci se topesc din tonal, ca o ceata, si apoi rede vin solizi, se rematerializeaza sub privirile stupefiate ale lui Pablito, Nestor si Benigno (Castaneda, 1980, 315-321). “Formatia sar pelui” este cea mai complexa, cuprinzând intreaga echipa a nagualului, dispusa pe perechi, in sir, sub forma de sarpe. Aceasta este, se pare, pozitia sub care grupul de vrajitori face saltul in infinit: in finalul Darului Vulturului, Carlos poves teste ca a vazut echipa lui don Juan arzând cu “focul interior”, sub forma unui sir de lumini pe cer, amintind de imaginea mitica a lui Quetzalcoatl, “Sarpele cu pene” (Castaneda, 1981, 66-67, 314).

“Regula” impusa de Vultur pentru a acorda “darul” imortalitatii fapturilor con stiente are aspectul unui mit sau al unei legende care ofera, in termenii lui Eliade, un “model exemplar”, un scenariu petrecut in illo tempore si reiterat de catre descendentii fiintelor originare. Totusi, sustine don Juan, “a fi implicat in regula poate fi descris ca a trai un mit. Don Juan traia un mit, un mit care il luase in stapânire si facuse din el un Nagual” (Castaneda, 1981, 172). Vraji torii lui Castaneda nu performeaza specta cular si nu insceneaza dramatic o poveste originara, ci (re)parcurg o initiere personala, o cale energetica ce duce la transformare si in final la transcendere. In mai multe rânduri, don Juan subliniaza ca “regula este o harta”, adica un ghid foarte pragmatic si empiric, care permite orientarea deplasarilor punctului de asamblare pe oul luminos si, simultan, a calatoriilor samanului prin benzile de emanatii si lumile aliniate de punctul de asamblare (Castaneda, 1981, 179-180).

Intr-un final, oricât de haotice si anarhice fusesera experientele si impresiile lui Carlos de-a lungul anilor de ucenicie narati in primele volume, in Focul interior “invataturile” lui don Juan sfârsesc prin a se rezuma intr-un scenariu explicativ coerent. Sistematizat chiar pe noua puncte in Intro ducerea la Puterea tacerii, aceasta “alta sintaxa” pretinde sa aiba aceeasi indreptatire si validitate cu sintaxa care da descrierea curenta, vulgata lumii obisnuite. In felul acesta, constructia viziunii vrajitoresti a lui Castaneda pare a repeta in mic procesul istoric prin care transele si viziunile sama nilor din societatile de vânatoare au ajuns sa se constituie progresiv, eschatipic, intr-o traditie fixata si intr-un corpus de invataturi.

Si totusi, formula finala care ar putea defini cel mai bine structura de ansamblu a volumelor lui Castaneda nu este eschatipul, ci ramâne anarhetipul. Aceasta deoarece “explicatia vrajitorilor”, in ciuda rotunjirii sale, nu ingheata intr-un sistem inchis, nu are (ne)sansa de a se transforma intr-o dogma simplificata, ci se constituie intr-o rampa de lansare pentru noi aventuri cu mult mai derutante si sofisticate. Decolarea lui Carlos spre orizonturi complet necunos cute si infinit mai halucinante decât tot ce i se intâmplase in cadrul uceniciei sale are loc in finalul penultimului volum, Arta visa tului, prin intâlnirea cu “Sfidatorul mortii”, care il poarta nu doar intr-o serie de experiente si lumi necunoscute lui don Juan, dar ii ofera noului nagual “darul” de a “zbura pe aripile intentiei”, adica de a asambla si intentiona realitati nesfârsite.

Apelând la o metafora matematica, as spune ca lumile pe care le exploreaza Casta neda pot fi ierarhizate folosind cardinalele (numerele de ordine) ale multimilor trans finite din teoria lui Georg Cantor. Lumea obisnuita, cea pe care Carlos o imparte cu noi, cititorii sai, adica tonalul, lume asam­blata de prima atentie, are cardinalul Aleph 0, adica puterea numarabilului. Desi este infinita, obiectele ei pot fi organizate linear, cuantificate, numarate, ordonate, aprehen date logic. Lumea vrajitorului, pe care Carlos invata sa o vada, asamblata de catre a doua atentie, are cardinalul Aleph 1, adica puterea continuului. Ea este infinit mai intensa decât lumea omului obisnuit, asa cum numarul de puncte din intervalul 0 si 1 este cu o clasa de infinit mai dens decât multimea numerelor naturale. Pentru a per cepe aceasta intensitate, perceptia samanului trebuie sa opereze cu calitati necuantifi cabile, cu blocuri de senzatii, reprezentari si idei, ce nu pot fi aranjate liniar si comu nicate verbal. La rândul ei, a doua atentie, cu o clasa de infinit mai densa decât prima atentie, este si ea o simpla conditie si treapta pentru saltul in a treia atentie. Densitatea si numarul lumilor ce se deschid in aceasta noua dimensiune (sau ciorchine de dimen siuni) au cardinalul Aleph 2, sau Aleph 1 la puterea Aleph 1, cardinal prin care se defi neste spre exemplu multimea functiilor ce pot fi construite pe intervalul multimii continue 0-1.

In momentul in care reuseste, dupa efor turi de mai bine de treizeci de ani, sa ordoneze “invataturile” lui don Juan intr-un eschatip, Carlos descopera ca prin aceasta nu a facut decât sa deschida poarta spre “latura activa a infinitatii”, spre o adâncime incomparabil mai complexa a universului, unde Juan Matus si echipa sa au patruns deja arzând cu focul interior, si in care, atunci când incepe sa se aventureze la rândul sau, constata ca este la fel de neaju torat, dar la alt nivel, ca la prima intâlnire cu maestrul sau. Din pacate, saga lui Castaneda nu face decât sa intredeschida, in penultimul volum,”portile visatului” si sa ne ofere câteva intrezariri si sclipiri din infinitul la puterea a treia aliniat de a treia atentie. Dar ar mai fi fost narabil sau imaginabil acest univers? Nu are el, cel putin din perspectiva gândirii si intelegerii noastre normale, o textura radical anarhetipica, ine vita bil inex­tricabila si incomprehensibila?

 

 

Scrisul samanic si lumile fictionale

 

Castaneda si echipa sau echipele sale sunt, arata Juan Matus, ultimii dintr-o lunga traditie a samanismului amerindian. Bulver sând informatiile arheologice asupra popu latiilor ce au locuit America centrala, don Juan infatiseaza o istorie “din interior” a vrajitoriei, bazata, sustine el, pe o marturie de prima mâna. Este vorba de informatiile furnizate de catre Proprietar, un “sfidator al mortii” care, prin manevrari absconse ale punctului de asamblare, ar fi reusit sa supravietuiasca din vremuri imemoriale.

Samanii, numiti cu un termen generic Tolteci (fara legatura directa cu etnia si civilizatia amerindiana purtând acest nume) si-ar fi facut aparitia in America centrala in urma cu aproximativ zece mii de ani. Ei ar fi dominat viata continentului timp de patru mii de ani, de acum sapte mii pâna acum trei mii ani, când ar fi disparut sau ar fi fost inlocuiti cu o noua serie de samani (Casta neda, 1993, 59-60). Prima serie de samani, “vechii Tolteci”, sunt caracterizati de don Juan ca “vrajitori”, specialisti ai celei de a doua atentii. Obsedati de lumile paralele pe care le asamblau, ei s-ar fi specializat in tehnici si ritualuri extrem de complicate si in acelasi timp morbide. Insistenta maligna asupra lumilor si a fiintelor anorganice ar fi devenit la un moment dat o capcana evo lutiva, care a dus intreaga casta de Tolteci intr-un impas. A doua lor atentie ar fi fost blocata in benzi de emanatii non-umane, care i-ar fi inghitit, individual sau colectiv, ducând cu ei populatii intregi.

Dupa aceasta catastrofa in ecologia spiritului, o noua serie de Tolteci ar fi ince put o serioasa examinare a practicilor vraji toresti. Ei ar fi reformulat scopurile vraji toriei, abandonând multe din tehnicile si din obiectele auxiliare ale prede cesorilor, cum ar fi spre exemplu piramidele din Tula, descrise de don Juan ca niste uriase “non-actiuni” menite sa faca prizo niera “atentia” privitorilor, fixându-le punc tul de asamblare pe pozitii din benzi paralele. Evitând ali nierea cu vreuna din cele opt lumi alter native, fie cea obisnuita fie cele vrajitoresti, noii Tolteci s-ar fi con centrat in schimb pe cea de a treia atentie si pe libertatea oferita de aceasta. In loc sa caute modalitati de a-si prelungi existenta prin adoptarea unor forme energetice speci fice aliatilor si lumilor anorganice, ei au descoperit posibilitatea de auto totalizare prin aprinderea “focului interior”. De aceea, ei nu se mai considera vrajitori ci intelepti si vazatori (seers, videntes) (Castaneda, 1985, 5-6).

Conquista Americilor ar fi exterminat cea mai mare parte din noii samani, dar a constituit si un bun prilej de rafinare a tehnicilor stalkingului de catre cei ramasi in viata. Pentru a supravietui “tiranilor”, Toltecii din noul ciclu ar fi incetat sa isi exercite public artele si s-au impartit in “familii” si descendente (lineages) separate, fara legaturi intre ele. Linia lui don Juan, pornita si ea din vremurile Conquistei, ar numara paisprezece naguali si o suta douaz eci si sase de vazatori. Ultimii sase naguali sunt Sebastian, Santiesteban, Lujan, Rosen do, Elias si Julian, lor urmându-le Juan Matus si, finalmente, Castaneda insusi.

Intre primii opt si ultimii naguali linia ar fi suferit o ruptura importanta in 1723, când nagualul Sebastian a fost contactat de catre Proprietar. Acesta a propus o forma de “colaborare”, prin care fiecare nagual ii cedeaza o cantitate de energie necesara a-si prelungi existenta, iar el ii face câte un “cadou de putere”. Aceste cadouri constau in dezvaluirea unor pozitii necunoscute ale punctului de asamblare, cu lumile ce le corespund. In total, celor sapte naguali, don Juan inclusiv, le-ar fi fost revelate nouazeci si cinci de pozitii (Castaneda, 1993, 218). Numarul maxim de pozitii ale punctului de asamblare, ce aliniaza lumi diferite totale, fiind de aproximativ sase sute (Castaneda, 1998, 180), Juan Matus isi exprima ingrijo rarea ca intâlnirea lui Carlos cu “sfidatorul mortii” ar putea debalansa echilibrul intregii lor linii, impingând-o inapoi in atmosfera vechilor Tolteci.

Dupa cum am vazut, Carlos primeste de la Proprietar nu un numar oarecare de pozitii particulare, ci posibilitatea de miscari nelimitate ale punctului de asamblare, sau “zborul pe aripile intentiei”. Având si o structura energetica aparte, el este oricum un nagual atipic, care il face pe don Juan sa ia in considerare posibilitatile ca, prin uce nicul sau, fie intreaga sa linie sa esueze, sa dispara, fie sa fie “inchisa cu o cheie de aur” (Castaneda, 1998, 129). Posibilitatea ese cului devine evidenta din momentul in care don Juan descopera natura de nagual cu trei compartimente a lui Carlos si deci incapa citatea acestuia de a conduce echipa care fusese antrenata pentru el. Tot atunci, don Juan si echipa sa incep sa investigheze “spi ritul” pentru a descoperi care este “ade varata sarcina” a lui Carlos, iar Silvio Manuel are chiar viziunea unui master plan pentru aceasta (Castaneda, 1981, 245, 299-304).

Castaneda nu va revela niciodata care este “adevarata sa sarcina”, prelungind stra te gic ambiguitatea si aruncând noi mreje pentru curiozitatea cititorului, tehnica pe care o foloseste cu maiestrie de-a lungul tuturor volumelor din ciclu, scrise circular, prin reluari si amplificari succesive. Incer când insa a deslusi spiritul si directia intregii saga, se pot face câteva presupuneri asupra rolului care ii revine ucenicului (sau a rolului pe care Castaneda si-l atribuie ca personaj) in evolutia liniei de samani a lui Juan Matus.

Fiecare saman si fiecare linie, arata don Juan, are o anumita “predilectie”, o anumita predispozitie energetica pentru o anumita cale si forma de vrajitorie. Noii vazatori recomanda in primul rând artele stal kingului, visarii si intentiei, ca modalitati de cunoastere a necunoscutului, dar exista si alte tehnici de relationare la emanatiile Vulturului, cum ar fi dansul, medicina si vindecarile (curing), vrajitul (bewitching), vorbitul etc. (Castaneda, 1985, 6). Zac ateca, spre exemplu, un vrajitor pe care Carlos il intâlneste la inceputul uceniciei, isi depla seaza punctul de asamblare si se conecteaza la putere prin dans.

Care este predilectia lui Carlos? Lucrul pe care el il face cel mai consecvent, lasân du-i stupefiati atât pe don Juan si compa nionii sai, cât si pe ucenicii din propria sa echipa, este sa scrie. De la bun inceput, Carlos i se prezinta benefactorului sau ca un student in antropologie, interesat sa strânga date de teren. Intr-adevar, cu asiduitate si migala, ucenicul antropolog si vrajitor isi propune in permanenta sa noteze si sa transcrie tot ceea ce traieste si ceea ce i se spune, generând nu de putine ori situatii caraghioase si punându-se in posturi ridicole fata de ceilalti samani si ucenici, in mare masura indieni, deci fara prejudecatile si aperceptiile occidentale asupra scrisului. E adevarat ca, in ipoteza ca volumele lui Cas ta neda povestesc o istorie adevarata, atunci existenta lor se datoreaza in exclusivitate incapatânarii sau reflexului ucenicului de a lua notite.

Parerea lui don Juan despre cartile lui Castaneda o aflam de la bun inceput, când benefactorul recomanda o destinatie ireve rentioasa primului volum proaspat publicat pe care ucenicul i-l prezinta cu mândrie. Don Genaro va crea nenumarate scene hilare imitân du-l pe Carlos scriind in plina lectie de vrajitorie. Dupa cum nu este greu de dedus, din perspectiva “sintaxei” vrajit orilor, scrisul tine de activitatile tonalului si, la fel cu dialogul interior, fixeaza punctul de asamblare pe aceasta lume. Totusi, in ciuda a ceea ce ne-am putea astepta, don Juan nu interzice luarea de notite, ca pe o piedica pentru intrarea in cea de-a doua atentie. Mai degraba, apreciind corect importanta scri sului pentru echilibrul psihic al lui Carlos, el ajunge sa il foloseasca pentru a provoca reechilibrarea acestuia atunci când salturile prea bruste in alte lumi risca sa il dreneze si sa il ucida. In mai multe rânduri, când Carlos este pe cale sa sucombe terorii sau altor stari periculoase, don Juan il indeamna sa scrie pentru a “rearanja tona lul” si a crea un “scut” (shield) energetic protector (Cas ta neda, 1976, 7, 26, 73).

In volumul al doilea, Cealalta realitate, don Juan concede chiar ca fiecare invata sa vada in felul sau si ca ucenicul sau poate avea propria sa “cale ciudata” de a o face (Castaneda, 1971, 215). De aceea, si el si don Genaro incep sa ii recomande exercitii ciudate de scris, pe care multa vreme Carlos le considera simple glume si bataie de joc. Astfel, don Juan ii sugereaza sa scrie fara sa priveasca, sa scrie pe intuneric sau sa scrie fara sa se concentreze, iar don Genaro sa “scrie cu degetul” si nu cu stiloul (Casta neda, 1976, 14, 187, 200, 230). Mai târziu, Carlos va intelege ca maestrii sai ii propun diverse forme de “non-actiune” a scrisului, asa cum vederea este non-actiunea privirii iar visarea este non-actiunea visului. Daca scrisul normal poate realiza fixarea celei dintâi atentii si asadar stabilizarea to nalului, “scrisul cu degetul” este o ma niera de a indica celei de a doua atentii eve ni­mentele pe care vrajitorul doreste sa se concentreze (Castaneda, 1981, 21).

Scrisul intra in felul acesta in rândul tehnicilor spirituale de acumulare de energie si preluare sub control a miscarilor punc tului de asamblare. “Scrisul cu degetul” se refera la inregistrarea experien­telor in diferi tele manunchiuri de filamente din oul lumi nos aprinse de catre punctul de asamblare, incât citirea si recitirea povestirii pot deter mina o revenire a atentiei autorului (dar si a cititorului!) la pozitia respectiva (Castaneda, 1987, 263-264). In masura in care energiile intâmplarilor de viata sunt stocate in locuri specifice ale coconului de lumina, scrisul devine o foarte eficienta varianta de recapi­tulare. In sensul acesta, don Juan il indeam na pe Carlos sa scrie si sa publice pentru a colecta evenimentele eului si apoi a se elibera de ele, aruncându-le in lume (Casta neda, 1981, 21-22). Asa cum le intelege Juan Matus, atât recapitularea cât si scrisul sunt inrudite cu practicile psiha nalitice, menite sa deblocheze, prin interme diul asocierilor simbolice libere, libi doul investit in complexe nevrotice.

Dar scrisul nu este doar o tehnica de “curatire a tonalului”, de dezinvestire a atentiei din obiectele acestei lumi, ci si una de exersare a intentiei. Pentru a completa functia recapitulativa a scrisului, don Juan ii recomanda lui Carlos sa practice scrisul ca visare, mai exact sa vizualizeze in timpul visatului ceea ce scrie. “Pentru tine, scrisul nu trebuie sa fie un exercitiu literar, ci mai degraba un exercitiu de vrajitorie” (Casta neda, 1987, 14). Asa cum, dupa ce trece prin cea de-a patra poarta a visarii, vraji­torul devine capabil sa alinieze emanatii si filamente care materializeaza viziuni si vi suri fara realitate energetica, la fel samanul-scriitor trebuie sa invete sa intentioneze lumi inexistente. Nefiind un scriitor propriu-zis, dupa cum singur o recunoaste, Castane da afirma ca, la indemnul lui don Juan, isi scrie cartile ca un vrajitor.

Celor doua variante de a-i judeca volu mele, ca discurs stiintific (relatare etno grafica) si ca discurs artistic (fictiune roma nesca), Castaneda le opune astfel o a treia varianta, discursul samanic. Scriitura sama nica nu este interesata, evident, nici de repro ducerea mimetica a realitatii sau de ordonarea ei rationala, fiindca aceasta nu ar face decât sa intareasca pozitia tonalului, si nici de fantasmagoriile poetice, de inventiile estetice, de stilul frumos, desi literatura (don Juan este prezentat ca un mare amator de poezie!) poate oferi intuitii si viziuni din pozitia nagualului. Scriitura samanica este mai degraba corespondentul sau rezultatul intrarii in stari alterate de constiinta, ea putând fi atât un instrument de dereglare a perceptiei si de oprire a lumii, cât si unul de redare a noilor lumi aliniate in aceste stari. Energia acumulata prin tacerea interioara sfârseste prin a “exploda in cele din urma in gânduri sau viziuni sau, in cazul unui om de cultura, in cuvinte scrise; vrajitorii fie vad viziuni, aud gânduri rostite sub forma de cuvinte sau citesc rânduri scrise, generate de energia lor” (Castaneda, 2003, 205).

Scrisul devine o metoda de a crea sama nic. Prin scris, Castaneda isi poate inten tiona o alta identitate, o noua biografie, si asta nu intr-un sens slab, metaforic, ci intr-unul tare, ontologic, prin reconfigurare ener ge tica. “Non-actiunea vietii tale personale, ii spune o vrajitoare din echipa lui don Juan, este de a spune nenumarate povesti, dar nici una despre sinele tau adevarat” (Castaneda, 1981, 269). Judecate din afara, cartile lui Castaneda tind sa fie privite ca inventie si sarlatanie; judecate emic, din interiorul sis te mului, ele se integreaza in tehnicile de stergere a istoriei personale, de retragere din lumea curenta si de exercitare a “nebuniei controlate”. Castaneda se asaza astfel intr-o subtila varianta a paradoxului mincinosului: daca ceea ce povesteste s-a intâmplat cu adevarat si el este un ucenic care pune in practica invataturile lui don Juan, atunci relatarile sale nu au voie sa fie strict ade varate, ele sunt obligate sa inventeze, adica sa intentioneze realitati alternative.

Sa fie scrisul samanic “adevarata sar cina” a lui Castaneda, cea pe care echipa lui don Juan o scoate la lumina dupa esecul lui Carlos ca nagual obisnuit? Pentru a duce mai departe mostenirea samanica a celor cinsprezece naguali care i-au precedat, Cas ta neda ar fi trebuit sa devina, asemeni maes trului sau, un benefactor pentru o noua echi pa, lucru care insa nu s-a intâmplat. Cele trei femei din a doua sa echipa confirma lucrul acesta: “Batrânul nagual [Juan Matus] era interesat de perpetuarea liniei sale. Pre ga tindu-ne personal, el a urmarit sa ne in culce premisele vrajitoriei care ne-ar fi per mis sa-i continuam linia. El se astepta ca intr-o buna zi sa ne vina rândul sa facem acelasi lucru. Circumstante din afara vointei noastre, sau a lui, au conspirat pentru a im piedica continuarea liniei sale. Având in vedere ca nu putem indeplini functia tradi tionala de a continua o linie de vrajitori, dorim sa punem la dispozitia tuturor aceasta cunoastere. Din moment ce practicantii ten se gritatii nu trebuie sa perpetueze vreo tra ditie samanica, ei au posibilitatea de a realiza ceea ce am realizat si noi, dar pe o cale diferita” (in Mas Alla, Spania, 1997, reluat de Laugan Productions 1997-2003).

Intr-un alt interviu, Castaneda afirma la rândul sau ca decizia de a face publice “inva taturile” lui don Juan este nu doar o forma de a cinsti memoria maestrului, ci si de a-i duce mai departe mostenirea: “Am discutat indelung intre noi [cu cele trei membre ale echipei sale] care ar fi calea cea mai potrivita de ales. Sa ramânem anonimi, asa cum ne propusese don Juan? Aceasta optiune nu era acceptabila. Cealalta cale disponibila era cea de a disemina ideile lui don Juan: o optiune infinit mai periculoasa si epuizanta, dar singura, credem, care are demnitatea cu care don Juan isi impregnase invataturile” (Navigating into the Unknown, an Interview with Carlos Castaneda, by Trujillo Rivas, in Uno Mismo, Chile si Ar gen tina, februarie 1997).

La o prima vedere, avem de-a face din nou cu un dispozitiv sofisticat de “suspen dare a neincrederii” publicului si de certifi care a realitatii intregii saga samanice. Eventual cu o forma de a trai mai adânc, mai departe, colectiv, o inventie de-o viata, o fantasma tentaculara din care Castaneda nu a vrut sau nu a mai putut sa iasa. Dar acest mecanism poetic coincide cu ceea ce don Juan diagnosticase a fi “predilectia” vra jitoreasca a lui Carlos: scrisul. “Ai ince put drumul cunoasterii scriind si o sa ter mini in acelasi mod”, ii profetise maestrul, lucru care se verifica pâna la moartea ucenicului (Castaneda, 1995c, 333). Din aceasta perspectiva, in ce sens ar reprezenta cartile lui Castaneda “cheia de aur” cu care Juan Matus si-a inchis linia?

Sa facem o scurta compa ratie: cum pre da Juan Matus vrajitoria si cum o preda Carlos Castaneda? Acceptând pentru o clipa drept autentice relatarile ucenicului, il vedem pe don Juan practicând o serie de rituri pentru a altera perceptia si certitudinea realitatii lui Carlos. Plantele halucinogene, exercitiile de dereglare senzoriala, visele si toate celelalte sfârsesc prin a “opri lumea”, adica a provo ca un colaps al reprezentarii obisnuite a universului. Aceste practici sunt in acord cu ceea ce stim despre samanismul traditional, care si el foloseste transa, exta zul, delirul halucinogen sau motor, pentru a-l introduce pe saman in lumea spiritelor. Cu alte cu vinte, Juan Matus ii induce ucenicului sau in mod concret, “pe teren”, viziuni psi he delice care relativizeaza si surpa criteriile acestuia de verificare a realitatii.

In ceea ce il priveste, cu exceptia apro piatilor sai, eventual a cercului mai larg al practicantilor tensegritatii, Castaneda nu mai transmite invatatura direct, de la om la om, ci mediat, prin cartile sale. Mai reuseste el sa produca aceleasi efecte, sa aiba aceeasi eficacitate? Raspunsul care se impune de la sine este, evident, negativ. Aceasta pentru ca o experienta traita nu este totuna cu una relatata, ca oricât de minutioase ar fi transcrierile si de reusite ar fi naratiunile lui Carlos, ele nu au un efect energetic (dupa cum o spune don Juan insusi) asupra citi torilor. Chiar daca este stimulatoare si incita la emulatie, lectura unui text despre o initiere psihica nu poate inlocui initierea propriu-zisa, cu treptele si evenimentele ei concrete.

 Dar daca efectul scontat de carti nu ar tine de ceea ce povestesc ele, ci de reactia pe care o provoaca? In acest caz, dilema cu care am inceput toata aceasta analiza, aceea daca volumele lui Castaneda sunt relatari bona fide sau fictiuni vinovate, si-ar pierde relevanta, deoarece efectele pot fi reale chiar daca naratiunea care le provoaca este falsa.

Oricât am fi de sceptici, nu putem sa nu observam ca nara torul obtine de la cititorii sai acelasi efect pe care maestrul il creeaza la elevii sai: distrugerea reperelor realitatii, incapacitatea de a spune ce este adevarat sau nu. Juan Matus, ca saman traditional, sub mi neaza viziunea despre lume a ucenicilor folosind plante halucinogene si alte tehnici psihotrope; Carlos Castaneda, ca saman postmodern, bruieaza perceptia cititorilor sai folosind tehnici narative si textuale de manipulare psihologica. Ceea ce batrânul nagual ni se povesteste ca face in mod ime diat, nou nagual realizeaza mediat, scriind ceea ce face vechiul nagual. Chiar inven tate, romanele lui Castaneda au reusit performanta de a sterge, pentru milioane de cititori, limitele dintre realitate si fictiune, dintre natural si supranatural, dintre adeva rat si fals, impunând ca singura creatoare de adevar intentia autorului. Carlos, ca viitor nagual, diagnosticase don Juan, are un tem perament posesiv, el tinde sa si-i subor doneze pe ceilalti, sa ii “faca prizonieri” (Castaneda, 1980, 54 si 1981, 105); or, iata, Castaneda, ca scriitor-saman, manifesta aceeasi abilitate de a pune stapânire pe spirite prin fascinatie si fenomene obscure de transfer si satisfactie fantasmatica.

Desigur, cititorul pozitivist si empiric, doritor de realitate tare, nu poate fi decât nemultumit de o asemenea delegare a pro blemei si alunecare a discutiei spre o reali tate slaba, aproape metaforica. Si totusi, problema realitatilor virtuale nu este, in lumea actuala, strict metaforica, ea este o tema filosofica acuta si o obsesie imaginara persistenta. Este cunoscut felul in care filosofii postmodernismului, de la Richard Rorty si Nelson Goodman la Hilary Putnam si Humberto Maturana, au deconstruit, prin conceptiile lor radical relativiste si plura liste, certitudinea ca am putea avea o repre zentare corecta, univoca si adevarata a lumii. Chiar daca irealismul sau antirea lismul lor nu trebuie impins pâna la solip sism, adica la negarea oricarei ontologii, asa cum argumenteaza John Searle, nu se poate nega faptul ca omul actual a pierdut iluzia unui scenariu explicativ unic si incontro versabil al ontologiei.

Criza realitatii a fost acutizata in ulti mele doua decenii de evolutia ciberneticii si a conceptului de realitate virtuala. Posibi litatea de a construi reprezentari perceptive ale realitatii la fel de convingatoare cu cea obisnuita a devenit o tema fascinanta, daca nu de-a dreptul maladiva, exploatata de filme precum ciclul Matrix, ExistenZ, Fifteenth Floor, Dark City, Vanilla Sky etc. Mijloacele de stimulare informationala a creierului si de generare cibernetica a unor lumi virtuale urmaresc, in ultima analiza, sa produca aceleasi stari alterate de constiinta ca si plantele psihotrope sau tehnicile mis tice traditionale.

Un adevarat motiv de panica pentru cititor este faptul ca, desi situatiile care i se prezinta par de neacceptat rational si prag matic, Castaneda le deduce, fara fisura lo gi ca, din premise acceptabile empiric (haluci natii provocate de droguri, dereglari senzo riale, vise). El se joaca magistral cu mintea cititorului atunci când organizeaza starile alterate de constiinta in explicatii coerente, ce inlocuiesc explicatia obisnuita. Capcana pe care Castaneda o intinde cititorilor consta in faptul ca intâmplarile narate, acceptate ca forme de delir, nu mai pot capata un sens global decât prin “explicatia vrajitorilor”, adica daca sunt acceptate ca adevarate. Nevoia cititorului de a gasi un sens ajunge sa inlature exigenta sa de autenticitate empi rica, iar coerenta sistemului sa surclaseze nevoia de verificare practica sau de certifi care prin bunul-simt.

Cu siguranta ca aceste afirmatii sunt exagerate din perspectiva existentei noastre curente, a viziunii obisnuite asupra lumii. Dar ele sunt in acord cu evolutia filosofiei actuale, in care scepticismul modernist, cel care a “desvrajit” lumea pentru a-si impune propriile criterii, a sfârsit in postmodernism prin a se intoarce asupra lui insusi, prin a-si deconspira pretentiile. Desvrajita in privinta propriilor ei puteri, ratiunea postmoderna s-a sabordat pe sine insasi, aruncând certitu dinea lumii in aer. Castaneda duce aceasta evolutie mai departe, povestind o initiere in care Juan Matus sabordeaza nu doar logica ci si simturile ucenicului sau. Nu stim daca intr-adevar Carlos a trait cu adevarat reali ta tile neobisnuite pe care le descrie, dar rela tivismul rational postmodern ne obliga sa recunoastem ca explicatia noastra asupra lumii nu este definitiva si unica, deci ca ele sunt in principiu posibile.

Din aceasta perspectiva, cartile lui Carlos Castaneda constituie o forma de sa ma nism adaptat la epoca postmoderna. Ma ni pulând conventiile narative si dispozi tive le poetice de creare a realitatii textuale, neo- samanismul sau transgreseaza limitele secu ri zate ale literaturii si invadeaza reali tatea curenta, generând fenomene de confu zie si indecizie in cititori. Speculând pactul de lectura, mecanismele de “sus pendare delibe rata a nein crederii” dar si de “suspen dare nedorita a increderii”, el tulbura grani tele dintre actual si posibil, dintre intâmplat si inventat. Inlocuind criteriile de verificare si impunere a adevarului folosite de constiinta

normala cu cele specifice starilor alterate de constiinta, el creeaza o noua mistica, in care calea regala spre transcendere nu trece prin ontologic ci prin psihologic. El este un “worldmaker” (Nel son Goodman), un crea tor de lumi fictionale (Toma Pavel) nu doar intr-un sens figurat, inchis in domeniul artei, ci intr-unul literal, capabil sa afecteze con vin gerile a milioane de cititori. Chiar daca ceea ce povesteste Carlos este fictiv (fic tion), efectul psiho lo gic asupra publicului este unul real, nefictiv (non-fiction).

Neosamanismul lui Castaneda este un bun barometru pentru reemergenta religio sului in epoca postmoderna. Refulat de mentalitatea pozitivista, rationalista si atee, sacrul se intoarce prin religii New Age in care plantele halucinogene si cercetarile a su pra aparatului cerebral contribuie in egala masura la deconspirarea certitudinii realita tii, in care lumile virtuale concureaza tot mai mult lumea prezenta, in care eurile multiple si starile alterate de constiinta isi cer, daca nu independenta, atunci dreptul la coabitare democratica cu eul rationalist mo no man. Castaneda este un saman postmo dern, a carui “adevarata sarcina” este de a inlocui riturile spirituale si mistice traditio nale cu tehnicile, derealizante si construc tive in acelasi timp, ale fictionalizarii.

 

 

 

Daiana Dragus

Despre discurs, putere… si imaginar religios

 

Abstract: The hypothesis promoted by the article is that  in a postmodern society a form of non-traditional religious expression can obtain legitimity and build itself symbolically an acceptable identity formula if its esential  elements find – in the imaginary – similar imposed structures, which are familiar and already accepted in the authority position.

Keywords: Postmodernism, Shamanism, Carlos Castaneda, Power, religious imaginary

Este bine cunoscuta teoria lui Michel Foucault cu privire la relatia intrinseca din tre discurs si putere. In viziunea lui Foucault, reali tatea imediata inceteaza a mai fi rapor tata la date obiective, universal verifi cabile, ex te rioare subiectului, si devine modelabila, au to reflexiva, capabila sa se con struiasca pe sine intr-un proces de con tinua regenerare. Mecanismul de auto determinare este confe rit de discursul care rezoneaza la nivel de con stiinta individuala, suprapunându-se pes te ceea ce este iden tificabil ca norma. Pute rea este legiti mata de Discurs, iar Discursul este apanajul Puterii. Intr-o lume a plura­litatii si a relativismelor, cum este cea in care traim astazi, func tionalitatea discur sului este deplina. Omul (post)modern, in calitatea sa de “poliglot “, este asaltat in permanenta de o multitudine de “limbaje” (in sens larg, de “coduri”) si in continua cautare a lor. Realitatea sa devine poli semantica. 

Daca acceptam teoria lui J.-Fr. Lyotard pentru o discutie asupra “structurii de adân cime”, in termeni chomskieni, a timpurilor noastre, si nu neaparat pentru a pleda in favoarea uneia sau alteia dintre teoriile care sustin esenta fie a post-modernitatii, fie a modernitatii târzii a acestora, conditia post­moderna presupune disparitia “marilor nara tiuni”, care pâna acum confereau un sens teleologic traseului umanitatii, plasând prezentul intre “un trecut bine definit si un viitor predictibil”. 

“Simplificând la maximum, consideram ca < postmoderna > neincrederea in metapo vestiri. Ea este fara indoiala un efect al pro gresului stiintelor, dar acest progres o pre supune la rândul sau. Caderii in desue tudine a dispozitivului metanarativ de legitimare ii corespunde mai ales criza filosofiei meta­fizice si cea a institutiei universitare care depinde de ea. Functia narativa isi pier de functorii, marele erou, marile primejdii, ma rile aventuri si marele scop. Ea se disper seaza intr-o puzderie de elemente lingvistice narative, dar si denotative, prescriptive, des criptive etc., toate purtând cu ele valente pragmatice sui-generis. Fiecare dintre noi traieste la rascrucea unor astfel de elemente. Noi nu formam combinatii lingvistice stabi le in mod necesar, iar proprietatile celor pe care le formam nu sunt cu necesitate comu nicabile” (Lyotard, 2003,11).

Dar pluralitatea de interpretari asupra vietii trezeste, intr-o masura echivalenta, nevoia unei cunoasteri “autentice”, “veri dice”. Fundamentarea unei episteme in sensul clasic, de cadru delimitat vizibil prin coordonate general-valabile, nu mai are perti nenta in acest context, dar asta nu anuleaza incercarile de a contura o astfel de epistema.

Cartile lui Carlos Castaneda despre reve latiile sale cu privire la adevarata natura a realitatii si a sensului vietii, mijlocite de invataturile unui indian yaqui, Juan Matus, care-i devine maestru (sau “binefactor”, in termenii traducerii românesti de la RAO), pot fi privite ca o incercare de re instaurare epis temologica. Punc tul de ple care al acestei tentative nu-l constituie neaparat consideratiile filozofice, ci cele practice. “Adevarul” ei nu este construit in jurul unor deductii in planul logicii, ci este resimtit nemediat in urma unor experiente relativ palpabile, concrete, asemanatoare cu cele mistice. (Dupa cum o arata titlul cartii sale, Samanul, fizi cianul si misticul, Patrick Drouot este unul dintre sustinatorii acestei echivalente.)

Problema supravietuirii religiei (in sens generic) in conditiile morfologiei socie tatii actuale a fost des dezbatuta. Peter Berger si Daniel Bell fac parte dintre socio logii contem porani care identifica (post)mo der nitatea cu perioada progresului prin exce lenta, dar si cu adâncirea unei crize culturale rezultate tocmai din finalizarea secularizarii la nivelul intregului aparat social. Aceasta criza si-ar avea originea nu intr-o moder nizare insufi cienta sau gresit formu lata, ci in insasi no tiunea de moder nizare culturala, care ar in troduce o etica in primul rând a spiritului critic, a indivi dualismului si a egalitarismu lui deloc bene fice pentru o afir mare de tip spiritual. Ceea ce propun Berger si Bell nu este o (re)constructie pe baze rationale a unei societati functionale, ci o renastere in plan religios, singura care ar antrena o renastere si in plan socio-cultural (Alexander & Seidman, 1995). Aceste reprezentari de tip milenarist si apocaliptic ale modernitatii functioneaza ca un metaca dru pentru discu tia noastra asupra posibili tatii de impunere a unei religii de tip sama nic in lumea actuala.

Intrebarea care se ridica in acest punct este daca societatea contemporana se ba zeaza, la un nivel profund, pe o ordine secu larizata sau, din contra, pe una sacra ? Seco lele al XVIII-lea si al XIX-lea au formulat teza declinului inevitabil al religiei. Autorii epocii invocau o perspectiva evolutionista in care religia era vazuta ca o etapa de tranzitie a dezvol tarii umane; stiinta este cea care are sa preia de acum incolo functia religiei de a oferi lumii un suport ontologic, iar o morala de tip secular ar impune de acum inainte stan dardele de comportament. (O cultura se cu lara nu presupune in mod necesar abolirea religiei, dar o va reprezenta ca pe un anga jament de natura strict personala si volun tara.). Religia ar pierde astfel ocazia de a mai fi centrul iradiant al Discursului.

Ioan Petru Culianu  este unul dintre cei care au formulat teoria pierderii de catre religie a oricarei forme de control si de impunere normativa: “.sarcina traditionala a reli giei”, afirma el, “a fost aceea de a fur ni za o arie rituala pentru implinirea puterii indivi dului in conditii socialmente tolerabi le. (.) Statul a inceput, putin câte putin, sa ia asupra sa sarcini care, in mod traditional, erau rezervate religiei. (.) Totusi Statul, a carui functie sociala si psiho logica este diferita de cea a religiei, nu a putut sa-si asume obligatia de a oferi spatii potrivite pentru desfasurarea completa a puterii indivi­dului” (Culia nu, 1996, 227-228).

Ultima afirmatie devine importanta in cazul de fata, fiindca ea deschide calea unei interpretari in termeni de imaginar, fara a le eluda pe cele de ordin spiritual sau psiho logic, a succesului de care se bucura astazi rein vierea unor vechi forme de experienta revelatorie, ca de exemplu cele samanice. Asa cum il defineste Mircea Eliade, “sama nis mul stricto sensu este un fenomen reli gios siberian si central-asiatic, prin excelen ta”, el “(.) este tocmai una din tehni cile arhaice ale extazului, mistica, magie si < religie > in sens larg” (Eliade, 1996, 19, 14). Adresându-se individului si propunând experiente intime ale sacrului, samanismul ofera un tip de discurs legiti mator, circum scris ariei de expresie reli gioasa si mistica, care vine in intâmpinarea tuturor celor nemultumiti de ideologia colectiva.

Discursul religios pare a nu mai detine astazi pârghiile efective care sa-i asigure suprematia in plan social-politic, asa cum se intâmpla odata, desi fascinatia puterii s-a pastrat. Cu toate acestea un astfel de “lim baj” care manipuleaza elemente ce tin de expe riente revelatorii continua sa influen teze individul la nivel sau cel mai intim. Chiar daca acesta s-a retras din sfera publica in cea privata (sintagma ii apartine lui Peter Berger in Sursele sociale ale secularizarii, cf. Alexander & Seidman, 1995, 179), muta tia aceasta a antrenat doar o schimbare aparenta. La nivel imaginar, formele de expresie religioasa se bucura in continuare de autoritate simbolica.

Omul (post)modern occidental se dove deste a fi intr-adevar un “poliglot” si in cadrul sferei religioase, nu doar la nivel ma cro social, intrucât el este capabil sa jongleze cu usurinta cu discursuri “exotice” de natura spirituala (“exotice”, din moment ce chiar si in perioada Renasterii, cu explozia filozo fiilor oculte, astfel de discursuri se aflau oarecum in ramura underground a discur sului oficial crestin). Una dintre explicatiile acestei situatii, dincolo de apetenta pentru nou si necunoscut, este tocmai faptul ca aceste “lim baje” se sprijina pe in de lungata traditie a autoritatii discursului mistic. 

O astfel de explicatie in termeni de ima ginar a succesului inregistrat de cartile lui Carlos Castaneda poate fi cu usurinta verificata din perspectiva discursului asumat de acesta, un discurs preluat din viziunea samanica originala. Structura universului in conceptia samanica, asa cum e ea “tradusa” de Castaneda, contine doua paliere de fiintare: tonalul, cel in care ne manifestam concret, ca existente palpabile, perceptibile cor po ral, si nagualul, in care ceea ce exista cu adevarat nu este corpul fizic, ci esenta noas tra energetica.

Dualismul din reprezentarea samanica a universului rezoneaza cu o dualitate ontologica definita in termeni asemanatori de crestinism, pentru care exis ta o lume a materiei (si a materialului), si o lume a manifestarilor spirituale. In plus, in afara de aceasta corespondenta structurala intre cele doua discursuri, exista si un paralelism de substanta, in sensul in care ambele forme de expresie religioasa propun un sistem ase manator de valorizare a celor doua tipuri de existenta: tot ceea ce tine de domeniul pamântesc isi pierde valoarea in fata fiintarii “reale” a spiritului, a esentei, fie ea de natura energetica sau spirituala. Ambele discursuri, si cel crestin si cel samanic, sustin superioritatea si natura revelatorie a universului imaterial. Fie ca este vorba despre experientele in stare de transa prin gratie divina ale misticilor crestini, fie de cele mij locite de ingerarea unor substante psihedelice sau de autosugestie ale sama nilor, avem de-a face, in ambele cazuri, cu marturii ale unor experiente ca dovezi “palpabile”, deci legitimatoare,  pentru coexistenta intima a celor doua “lumi”, nu doar la nivel individual, restrictiv, ci “obiectiv”, macrocosmic.

Toate aceste simetrii de structura ale dis cursului legitimator de expresie religioasa au determinat intr-o masura inconstienta atractia pe care o astfel de scriere a exer citat-o nu atât asupra mediului academic, destul de reticent in ceea ce priveste validitatea celor afirmate in cartile sale de Castaneda, ci asupra publicului larg care a facut din acest scriitor pretins antropolog un autor de best-seller-uri. Acordul care s-a realizat intre discursul lui Castaneda si structura profunda cu care acesta a rezonat la nivelul inconstientului unei parti impor tante a citito rilor explica intrucâtva si de ce darea in vileag a unor amanunte falsificate de Castaneda din biografia sa reala nu au influentat major modalitatea de receptare a operei sale.

“(.) ziaristii de la Times”, precizeaza Ioan Petru Culianu, “au descoperit ca doctorul Castaneda daduse in mod deliberat date false despre propria-i existenta: se nascuse in Peru, nu in Brazilia, in 1925, nu in 1935, dintr-un tata bijutier, nu profesor de literatura. Mama lui a murit când Carlos avea 6, nu 24 de ani si, pe deasupra, antropologul aproape cincuagenar studiase artele plastice la Lima, nu la Milano, cum sustinea”. Culianu con ti nua sa arunce semne de intrebare asupra activitatii presupus stiintifice pe care o desfasura  Castaneda: “Mul ta vreme nu s-a stiut daca operele lui Casta neda au fost doar o inventie rentabila a autorului sau o adevarata ancheta antropo logica privind stiinta si puterile unui saman yaqui, numit Don Juan, pe care nu l-a vazut nimeni vreodata, in afara discipolului sau” (Culianu, 1996, 192-193).

Bineinteles aceste neconcordante de natura biografica nu au totusi o relevanta semnificativa in contextul discutiei legate de conti nutul propriu-zis al scrierilor sale; ele nu spun nimic nici despre veridicitatea experientelor traite, nici despre semnificatia autentica a acestora; dar arunca o umbra de indoiala asupra moralitatii lui Castaneda ca persoana, precum si a credibilitatii sale ca cercetator-antropolog.

 Castaneda nu este evident singurul autor de astfel de “tratate” de antropologie. Traducerea care a aparut recent la Editura Humanitas a cartii lui Patrick Drouot, Samanul, fizicianul si misticul, trateaza expe riente, din nou personale, intr-o ma niera ce-si gaseste puncte de tangenta cu cea pe care o alege Castaneda pentru pro priile sale relatari. Ceea ce ii diferentiaza totusi semnificativ pe cei doi este inclinatia mai pronuntata a lui Drouot catre (auto)analiza, incercarea de a echilibra descrierile efective ale “aventurilor” sale cu o perspectiva oare cum critica.

Referindu-se la ceea ce in opinia sa reprezinta o piedica in acceptarea totala a semnificatiei experientelor religioa se, misti ce, de tipul celor samanice, Drouot con chide: “Dificultatea esentiala consta in obligatia implicita care-i revine samanului de a vorbi in ” limba ” noastra. Or, acestuia ii este aproape imposibil sa traduca sacrul in termeni pe care un profan sa-i poata intelege. Iakutii din Siberia folosesc un limbaj poetic alcatuit din cel putin doua sprezece mii de cuvinte – un occidental mediu poseda un vocabular de aproximativ trei mii de cuvinte. In plus, multi profeti au fost neintelesi de contemporanii lor, fiind necesare uneori mai multe secole pentru descifrarea unui mesaj sacru – este, de exem plu, cazul calendarului maya si al tabletelor Rongo-Rongo din Insula Pastelui, care au ramas in continuare nedescifrate. Samanii trebuie, in compensatie, sa rezolve probleme practice curente si deci sa gaseasca modul de a se face intelesi de catre clientii lor contemporani” (Drouot, 2003, 135).

Ceea ce pune in lumina de fapt Patrick Drouot este incompatibilitatea de discurs intre doua epoci, cea arhaica si cea actuala, (post)moderna, incompatibilitate rezolvabi la, in ochii acestuia, doar printr-un conside ra bil efort de adaptare a universului samanic la constructia culturii occidentale care ar func tio­na in principal pe baze rationale. Inte grarea oricarei forme de expresie (deci si a uneia religioase) in mediul in care aceasta apare si doreste sa se dezvolte este evident o conditie sine qua non pentru impunerea ei in contextul cultural dat. Cred insa ca “limba” samanului, pentru a prelua termenul lui Drouot, nu e total incompre hensibila spiri tului occidental, din moment ce vehiculeaza acelasi tip de structuri legitimatoare cu impact la nivel de con stiinta, individuala si/sau colectiva, ca si traditia crestina.

“O noua maniera de abordare a sama nismului necesita un limbaj nou”, e de parere Drouot. “Câmpurile semantice atem porale ale inconstientului pot favoriza o noua intelegere a fenomenelor samanice, cu conditia ca acestea sa fie traite” (Drouot, 2003, 190). Drouot ia in calcul argumentul existentei unei structuri de profunzime care ar putea realiza legatura viabila intre discur sul sama nic si discursul culturii occidentale actuale, dar si-o reprezinta ca fiind activata doar de experiente singulare, traite intim, de fiecare dintre indivizi. Insa succesul de care se bucura “limbajul” care revitalizeaza astfel de fenomene religioase nu se inregis treaza doar in rândul practi cantilor activi; din con tra, as spune ca majoritatea dintre acestia isi doresc aceasta calitate numai dupa ce au imbratisat acest sistem de semne. Structura de profunzime realizeaza intr-ade var legatu ra celor doua discursuri men­tio nate mai sus, dar asta pentru ca ea serveste drept mediu in care anumite elemente isi afla apartenenta la un anumit tip de ima ginar si astfel se legiti meaza.

Ipoteza noastra este asadar aceea ca, in societatea (post)moderna, o forma de expre sie religioasa fara o traditie acceptata de cultura oficiala isi poate dobândi legitimi tatea, isi poate construi simbolic o formula identitara care sa-i confere demnitate si veridicitate, daca elementele sale esentiale se pliaza, la nivelul imaginarului, pe o structura recunoscuta ca o autoritate, cum este cea crestina. Din acest punct de vedere, si relatia reli gie-putere se schim ba. Desi opi nia dominanta este, dupa cum am vazut, ca traim intr-o epoca profund secula rizata care a restrâns considerabil câmpul de manifes tare a mentalitatii si sensibilitatii umane, l-a conditionat in permanenta de existenta unor justificari de natura obiectiva, la nivelul practic, al comportamentui social, spiritual etc., ramâne inca evidenta o anu mita forma de interconditionare intre discur sul religios si putere. Interconditio na rea aceasta a fost asumata in trecut pe deplin, in sensul in care exista o echivalare nu doar de principiu, simbolica, intre cele doua, dar mai ales o suprapunere consec venta si de lunga durata in plan efectiv. Autoritatea de care se bucura astazi dis cursul religios nu mai este afirmata si nici vizibila pe cai oficiale. Retragerea acestuia in sfera zonei private despre care vorbea P. Berger a coincis insa cu afirmarea unei altfel de puteri, cea care, manifestata in zona latenta a imaginarului, reuseste sa conditio neze comportamente si perceptii identitare.

 

 

 

 

 

Codruta Cuc

Receptarea in cheie sceptica a lui Carlos Castaneda

 

Abstract: The article questions – as a premise -  the status of Castaneda’s experiences, expressed in his books, as facing the system of knowledge and beliefs of a (rather) sceptical 21st century reader. The study brings to the fore a few improbable situations narrated in the series of Castaneda’s books. This analysis is then completed by some profiles of incredulous readers more or less flexibile in accepting Castaneda’s ideas.  Keywords: Carlos Castaneda, Shamanism, Sceptic/ sceptical, improbable, Fiction / Non-fiction, Reader/ Receiver 

Lectura cartilor lui Carlos Castaneda ridica spontan o intrebare: carui gen ii apar tin aceste carti, sunt ele fictiune sau non fictiune, asa cum pretinde autorul? Daca acceptam incadrarea lor in literatura, proble ma veridicitatii celor narate de personajul Carlos devine improprie. Insa problema ramâne valida tocmai pentru ca autorul a sustinut mereu ca a relatat experiente reale, la care a fost martor sau, mai convingator, traite de el insusi. Calitatea de antropolog pe care si-o atribuie Castaneda de la inceput, precum si perspectiva cercetatorului impli cat in experientele pe care le consemneaza sunt destinate sa sustina veridicitatea fap telor si pretind creditarea cartilor ca non fic tiune. Chiar acceptându-le ca atare, recep tarea ridica o problema spinoasa, pe care lucrarea de fata va incerca sa o puna in discutie: cum pot fi integrate incredibilele experiente traite de Carlos Castaneda in sistemul de valori, credinte si perceptii des pre realitate al omului secolului XXI? Cum ajungem sa acceptam sau sa ne explicam ca traim intr-o lume in care este posibil sa trans cenzi realitatea obisnuita, sa cunosti alte dimeniuni ale realitatii intr-un mod care implica si corpul fizic, nu numai spiritul? Ca exista fiinte anorganice dotate cu con stiinta care traiesc intr-una din aceste dimensiuni si ca putem avea acces la ele, odata initiati?

 

 Câteva mostre de neverosimil

 

Lectura succesiva a cartilor lui Castane da inregistreaza o serie de evenimente neve ro simile, pe care autorul le prezinta, insa, ca fenomene reale si explicabile printr-un sistem de credinte omologabil unei filosofii sau religii. Trecerea in revista a câtorva dintre aceste evenimente ar releva natura elementelor greu acceptabile sau ininte ligibile pentru ratiunea unui cititor neavizat – id est, neinitiat -, cu care ne identificam. 

 O scena la care Carlos este martor – si, din acest punct de vedere, pozitia lui este cu putin mai privilegiata decât a cititorului – este aceea a salturilor peste cascada ale lui don Genaro, prietenul lui Juan Matus – cei doi maestri ai lui Carlos. Ceea ce vede el este greu compatibil cu legile dinamicii si ale gravitatiei: Genaro sare de pe o stânca pe alta, aflate la mari distante, fara a se sprijini de ceva, alternând miscari de o mare agilitate cu o completa imobilitate in starile de repaus. “A fost un salt magnific, straniu. Pentru o clipa, am avut senzatia clara ca vazusem o serie de imagini suprapuse ale corpului sau facând un salt in gol spre mij locul curentului. (.) De doua ori a atârnat deasupra prapastiei si n-am putut sa-mi dau seama cu ce se tinea.” (Castaneda, 1995b, 134) Carlos insusi nu stie cum sa isi explice ceea ce a vazut, ipoteza ca a fost o iluzie optica fiind nula, pentru ca si don Juan, Pablito si Nestor, care mai erau acolo, au vazut acelasi lucru, cu diferenta ca ei au inteles semni ficatia lectiei lui Genaro. Deo camdata Carlos nu face decât sa aplice o eticheta scenei la care a fost martor: “o fapta incredibila de capacitate fizica” (Ibidem, 136) in care toate gesturile, armo­nioase si ritualizate, au o semnificatie simbolica as cunsa. In termeni rationali, este imposibil de explicat cum a reusit vrajitorul Genaro sa sara peste distante periculos de mari, fara a se rani.

 Mult timp dupa ce initierea lui Carlos a luat sfârsit, iar don Juan a disparut in necunoscut, el intâlneste un grup de vrajitori ca si el, pentru care trebuie sa isi asume rolul de lider spiritual. Aspectul socant al intâlnirii cu ei este faptul ca, desi nu isi aminteste, i-a cunoscut bine pe toti, in anii uceniciei lor comune sub tutela lui don Juan si don Genaro. Mai mult, intr-un anumit fel, Carlos le influentase initierea, in calitate de ajutor al lui Silvio Emanuel, cel mai enigmatic membru ale echipei lui Juan Matus. Explicatia unei amnezii ar fi plauzi bila, daca nu ar fi prea simplista pentru complicatul sistem de convingeri despre realitate pe care il articuleaza cartile lui Castaneda. Intâlnirile lor se petreceau intr-o alta dimensiune a realitatii, in asa-numitele stari de constiinta elevata, la care Carlos poate reveni doar dupa ce mai dobândeste putere personala. In ce masura, insa, este aceasta o explicatie mai usor de acceptat?

 

 Pozitia scepticului inflexibil

 

O posibila reactie la neverosimilul situatiilor de acest fel este scepticismul – atitudine prin care atât protagonistul eveni mentelor, cât si cititorul, valorizeaza negativ circumstantele, considerându-le de neinteles sau imposibile, si incearca sa gaseasca o explicatie convenabila, in sensul plierii pe ordinea rationala deja inteligibila si cunos cuta. La ex trema, scepticismul devine vehement, zgomotos, ca in cazul unui indian numit (tot) Genaro, din comu nitatea din care provine don Juan si de care acesta s-a izolat. El respinge totul – de la utilitatea ingurgitarii de plante halucino gene, la validitatea prin cipiilor pe care le sustine Juan Matus -, pozitie datorata, in parte, si unui nivel scazut de intelegere a fenome nelor la care a fost martor in alte ocazii. Pentru el, ca si pentru alti indieni, tineri sau mai vârstnici, Juan nu este decât un batrân instrainat de comunitate, ciudat, intunecat, care pretinde ca ar cunoaste practicile vrajitoresti, si de care, in conse cinta, cel mai bine este sa te feresti. Repre­zentarile pe care le au membrii comunitatii despre vrajitori sunt partial modelate de traditie, de incre­derea pe care au avut-o in vracii-magicieni, capabili sa comu nice cu lumea spiritelor, sa le manipuleze; datorita posi bili tatilor cu care sunt inzestrati sama nii, ei au un statut singular in cadrul comu nitatii, privilegiat intr-un sens negativ: sunt figuri de temut, aproape inspai mântatoare. “La inceput, l-am luat pe don Juan drept un personaj cam ciudat, care stia multe lucruri despre peyotl (.). Insa, oamenii care locuiau cu el credeau ca poseda anumite ‘cunoasteri secrete’ si ca era un brujo. Cuvântul spaniol brujo inseamna le cuitor, vraci, vrajitor. Acesta desemneaza in mod special o per­soana care are puteri extraordinare si de obicei nefaste.” (Castaneda, 1995a, 10) Puterea vrajitorilor vine mai ales din constiinta ca au capacitatea de a comunica cu lumea supranaturala – numai ca acelasi fapt constituie o sursa de anxietate pentru ceilalti, privati de aceasta putere. Una dintre marturiile consemnate de Castaneda si apartinând unui localnic batrân releva ca oamenii i-au omorât pe brujo de frica – o crima care, in ordinul imaginarului colectiv, semnifica atitudinea de negare a existentei reale a magicienilor. Teama pe care o insufla don Juan unora dintre indieni este, credem, o reminiscenta din perioada in care comunitatea investea vrajitorul cu autoritate suprema, chiar daca acum exista si atitudini contestatare de genul celei a lui Genaro. In fond, si el tradeaza o spaima acuta de practicile pe care le propune Juan, ce reprezinta, pe de o parte, necunoscutul, iar pe de alta, antipodul credintelor sale religioase. Fara a cunoaste din experienta directa efectele mescalinei, el le asociaza, valorizindu-le negativ, cu nebunia: “[oamenii care mâncasera peyotl] se comportau de parca erau turbati. Faceau spume, vomitau si urinau peste tot. Poti face epilepsie daca consumi din chestia asta blestemata.” (Castaneda, 1995b, 82) El contesta mai ales asteptarile pe care practicantii le au fata de “aliati”, entitati straine de credinta crestina si inexistente, a caror invocare este o erezie, un pacat capital; protectorii adevarati ai oamenilor sunt Iisus Hristos, Maica Fecioara si Mica Fecioara din Guadelupe, la care credinciosul are acces fara aportul periculos, deviant al halucinogenelor. Echivalam atitudinea indârjita de negare a lui Genaro cu pozitia scepticului inflexibil.

 

 Pozitia scepticului nehotarât

 

Contraargumentul pe care i-l da don Juan lui Genaro este ca Mescalito nu numai ca nu tulbura mintea, ci dimpotriva, acuti zeaza toate perceptiile si ascute simturile. Imaginea cea mai fidela a consumatorului de peyotl este – nu aceea a unui animal irational, involuat – ci a unui animal de prada, cu toate simturile treze si cu o gama mult mai larga de perceptii. Carlos, dupa ce a ingerat mescalina, reuseste sa perceapa apa trecând prin corpul câinelui (sub forma caruia ii apare Mescalito) si apoi al sau, sub forma unui lichid vâscos si incandescent, irizându-se la extremitatile firelor de par. Percepe lumea intr-o gama cromatica mult mai variata si mai intensa, efecte pe care le atribuie drogului. Intr-adevar, este explicatia cea mai la indemâna: starile ha lu cinogene provocate de inges tia unor substante sunt insotite de modificari de perceptie asu pra spatiului, timpului, si de cresterea sensibi litatii senzoriale: se intensifica gustul, mirosul, auzul, lumina si culoarea, perce pute deseori sinestezic. (Pentru explicatii asupra efec telor drogurilor psihedelice si a starilor de constiinta schimbata, cf. Würtz, 1994.) Viziunile pe care le are Carlos sunt expli cabile pe cale rationala, stiintifica – este, de altfel, modul in care Carlos insusi isi clarifica la inceput experientele, moti vându-si starile si perceptiile alterate. Cu toate clarificarile plauzibile rational, el nu accepta prea entuziast propunerile lui don Juan, pentru ca are intuitia ca exista inca zone de necunoscut si stari inexplicabile, care il angoaseaza. “Peyotl produsese in mine, ca o reactie intârziata, un disconfort fizic ciudat. Era ca o frica sau o nefericire indefinita, un fel de melancolie ce nu o pot descrie in mod exact. Si nu gaseam in nici un fel nobila aceasta stare.” (Castaneda, 1995a, 45) Emo tional, este tentat sa il refuze pe Juan – si chiar renunta sa mai ingurgiteze peyotl -, in timp ce, sub aspect intelectual, stiintific, instinctul de cercetator ii spune sa continue experientele. Don Juan ii releva stari de realitate neobisnuita, in care perceptia este distorsionata, iar constiinta – conectata la o alta dimensiune a realitatii, pe care maestrul i-o explica ucenicului ca aspect al realitatii curente sau o alta descriere a ei. Cu alte cuvinte, Juan infirma ipoteza unor haluci natii provocate de ingestia mescalinei sau a altor plante si incearca sa il convinga pe Carlos de statutul real, concret al fenome­nelor pe care le experimenteaza impreuna. Din nou, reactia oricarui receptor, fie el cititorul sau Carlos insusi, poate fi una de reticenta, dar de data aceasta identificam un alt pol in atitudinea sceptica, opus negarii vehemente, infle xibile: nesiguranta. Din momentul in care Carlos are primele stari alterate de con stiinta fara a fi consumat halucinogene, scep ticul devine, pe drept, nesigur in refuzul sau de a interpreta altfel evenimentele, considerate pâna atunci viziuni; el oscileaza intre polul refuzului categoric si acela de a admite alternativa lui don Juan – aceea a unei realitati separate. Incertitudinea insasi genereaza agravant anxietate, stare pe care o potenteaza si consecintele acceptarii unei alte realitati, complementare celei cunos cute: renuntarea la o viziune specifica si coerenta despre lume. “Sarcina lui don Juan (.) era sa strice o certitudine specifica pe care o imparteam cu ceilalti, si anume ca vederile noastre de ‘bun simt’ despre lume sunt definitive. Prin folosirea plantelor psihotrope si prin contacte bine directionate intre sistemul strain de credinte si sistemul meu, el a reusit sa-mi demonstreze ca acea conceptie despre lume pe care o aveam nu putea fi definitiva, pentru ca era doar o interpretare.” (Castaneda, 1995b, 20) Din aceasta perspectiva, plantele psihotrope se releva doar ca auxiliar pentru un ucenic dificil, si nu elementul central al sistemului de credinte pe care il dezvaluie don Juan. Aparent, Carlos refuza sa le mai ia pentru ca ii modifica ingrijorator perceptiile si ii provoaca stari fizice neplacute; dar, in realitate, el refuza sa intrevada semnifi catiile realitatii descoperite, care i-ar anula un intreg sistem de convingeri rationale, acumulate si sedimentate prin conventie so cia la. El vorbeste despre o pozitie standard a realitatii, de care este atasat din obisnuinta si teama de necunoscut. Intentia constanta a lui Juan Matus, aplicata cu ajutorul plantelor halucinogene, este sa spulbere increderea exclusiva a ucenicului in aceasta fateta a realitatii: “trebuie sa inveti noua descriere intr-un sens total, in scopul de a o compara cu cea veche, iar in acest fel sa spargi certitudinea dogmatica, pe care o impartim cu totii, ca validi tatea perceptiilor noastre, sau realitatea lumii in perceptia noas tra, nu poate fi pusa la indoiala.” (Castaneda, 1995c, 14) 

Numai ca ucenicul Carlos se lasa con sumat de indoieli, constiinta lui e acaparata de interpretarea experientelor sale – prepon derent in codul asa-zis standard – si de lamurirea introspectiva a eveni­men telor neve rosimile la care ia parte. Pentru Juan, complacerea ucenicului in banuieli, nesi guranta si temeri este cauza care ii ince tineste si chiar ii stopeaza initierea, intele gerea, vederea. Promisiunea repetata ca toate vor capata coerenta când Carlos va reusi sa vada se constituie intr-o intelegere amânata mereu, care ii creeaza lui Carlos imaginea unui antropolog putin dotat, preocupat, in defavoarea sa, de consemnarea tuturor evenimentelor, si mai putin de intelegerea lor. “[Castaneda's] accounts (.) are brilliant examples in the ‘anthropology of not-knowing’. Indeed, they show clearly how anthropology, as a system of know ledge with professionally defined goals and registrative devices for recording events, leads to failure to comprehend. Castaneda is, as Don Juan claims, dumb. He tries to use language to record what is outside language, to ‘know’ what is actually a matter of ‘being’.” (Crick, 1982, 301)

Apare, atunci, intrebarea daca ucenicul Carlos reuseste sa surprinda esenta invata turilor lui don Juan. El marturiseste, la inceputul celui de-al treilea volum (Casta neda, 1995c), ca a constientizat târziu miza experientelor conduse de maestrul sau; in timp ce el isi focalizase atentia excesiv asupra plantelor psihotrope si a efectelor lor, don Juan incercase, de fapt, sa-i transmita articulatiile unui sistem abstract despre aspectele realitatii. Astfel ca volumele trei si patru reiau aproximativ aceeasi perioada de initiere, insa din perspectiva invataturilor teoretice, ignorate pâna atunci ca neesentiale. Cititorul este tentat, astfel, sa diminueze creditul pe care i-l acorda antropolo gului Castaneda si, deci, intregii pers pective. Daca pozitia de sceptic a lui Carlos se modeleaza pe parcurs, glisând inspre convingere si acceptare, cititorul poate ramâne un sceptic: desi a inteles, o data cu ucenicul, ca nu toate experientele sunt provocate de halucinogene, nu se poate decide sa accepte integral explicatiile lui don Juan, asa cum le redau cartile; persista suspiciunea ca poate nici de data aceasta, Carlos nu a inteles ce trebuia, ca exista o continuare clarificatoare sau, mai bine zis, de vreme ce Castaneda a murit, nu va mai aparea nici o carte care sa limpezeasca confuziile de pâna acum.

 

Pozitia scepticului flexibil sau conver tibil

 

Volumele ulterioare, mai cu seama ultimele, reiau insa atât de insistent concep tele insusite de la don Juan, incât pozitia scepticului nehotarât devine destul de vulnerabila. El e oarecum presat sa se de­cida inspre acceptarea unui sistem coerent, construit foarte atent, cu privire la o realitate multipla in manifestarile ei.

 Don Juan continua cu aceeasi vigilenta sa preintâmpine prejudecatile culturale si profe sionale ce obtureaza intelegerea lui Carlos, atragându-i atentia asupra obisnuitei lui nefaste de a-si explica noua realitate perceputa in termenii in care e obisnuit sa gândeasca: “era o obisnuinta veche de a vedea lumea intotdeauna conform cu ceea ce stim despre ea. Atunci când nu se poate, o facem, pur si simplu, sa fie conforma. Ideea ca o molie e cât un om nu poate fi nici macar conceputa; de aceea, pentru tine ceea ce era in tufisuri trebuia sa fie un om.” (Castaneda, 1995d, 33) Carlos inca mai are uneori impresia ca este pacalit, manipulat, incât don Juan trebuie sa faca eforturi pentru a-l pune in acord cu propriile perceptii, care sunt reale – in sensul ca tin de o fateta a realitatii, nu sunt inscenate. Explicatia cea mai accesibila pe care i-o da este aceea a discrepantei dintre corpul si ratiunea umana, pe care doar “omul cunoasterii” reuseste sa le armonizeze. Corpul poate experimenta lucruri de neinteles, de aceea ratiunea are tendinta de a le cenzura, ascunde, ignora, rastalmaci, lasându-le nevalorificate in planul cunoasterii. Calea rationala este unul din cele doua inele ale puterii cu care se naste un om, si acesta este inelul prin care oamenii isi creeaza lumea de obicei. Inelul nevalorificat este vointa, pe care numai vrajitorii stiu sa o foloseasca si prin care ei isi descriu lumea in felul lor, mai complex si mai proteic decât reusesc oamenii obisnuiti. Cele doua inele ale puterii sunt descrise in termenii tonal, respectiv nagual, echivalente cu cele doua descrieri posibile ale realitatii. Faptul – indus social – ca tonalul suprima orice manifestare a nagua lului, explica de ce Carlos nu este capabil sa pa trunda sensul experientelor sale: incur siunile in nagual, pe care le face cu ajutorul lui don Juan, se soldeaza cu esecuri, câta vreme el continua sa gândeasca in termenii reductivi ai tonalului. “Ochii nostri au fost antrenati de tonal, de aceea tonalul are pretentie asupra lor. Una dintre sursele uimirii si stânjenelii tale este ca tonalul tau nu a dat drumul ochilor tai. In ziua in care o va face, nagualul tau va fi câstigat o mare batalie. Obsesia ta, sau mai bine zis obsesia oricui, este sa aranjezi lumea conform legilor tonalului” (Castaneda, 1995d, 208) Consecinta opresiunii exercitate de cenzura tonalului este spaima pe care o resimte de fiecare data când actioneaza nagualul. O alta urmare e starea de anxietate care i-a amânat initierea si care l-a mentinut in pozitia scepticului nehotarât. 

  Postura de Nagual in care este adus Carlos pe neasteptate, dupa disparitia lui don Juan, este esentiala pentru reconside rarea pozitiei sale de sceptic. El devine, brusc, liderul unui grup de vrajitori pe care trebuie sa ii conduca in lumea de dincolo – nimeni nu stie cum -, dar pe care ii suspecteaza mereu ca ii intind capcane sau ca il supun unor teste primejdioase pentru viata lui. In mai multe din situatiile conflictuale in care este pus de catre femeile din grup i se activeaza, fara a avea o cunoas­tere macar aproximativa prin ce mecanisme, dublul, o entitate care concen treaza in nagual puterea personala a fiecaruia. “El [don Juan] spusese de nenu ma rate ori ca rationalitatea mea cuprindea doar o parte foarte mica din ceea ce el denumise totalitatea eului. Sub impactul pericolului cunoscut si in acelasi timp real de a fi anihilat fizic, corpul meu a trebuit sa recurga la resursele sale ascunse, sau sa moara. Se pare ca trucul consta in accep tarea reala a posibilitatii ca astfel de resurse sa existe si sa poata fi atinse.” (Castaneda, 1997, 84, s.n.) Cum ii repro seaza adesea membrii grupului, noua postura il releva pe Carlos un “vrajitor” la fel de putin inzestrat ca pâna acum, chinuit de intrebari fara noima pentru ceilalti si de indoieli. Totusi, increderea in ceea ce a trait si a vazut pare sa se fi inserat in constiinta sa, ceea ce constituie un prim pas al convertirii. El nu s-a desavârsit inca drept om al cunoasterii, dar progresele pe care le face sugereaza o flexibilizare a scepticis mului sau, acum evanescent. De pilda, vederea de aproape a aliatilor ii provoaca separarea ratiunii de perceptie: in timp ce ratiunea ii spune ca nu are nici un temei sa crediteze ca real ce i se intâmpla, el stie ca perceptia pe care o are este indelebila. Obsesia ca are halucinatii e substituita, in timp, cu realitatea ca are, in stari de constiinta elevata, perceptii speciale, asupra carora planeaza inca, asemenea unui bagaj impovarator, ratiunea: “gândul ca pe acest pamânt exista efectiv fiinte care provin dintr-o alta lume [aliatii], fara a fi straine de pamânt, era mai mult decât puteam suporta. I-am spus La Gordei, jumatate in gluma, jumatate serios, ca as fi dat orice sa fiu nebun. Asta ar fi absolvit o parte din mine de responsabilitatea zdrobitoare de a trebui sa-mi reajustez modul de intelegere a lumii. Ironia situatiei consta in faptul ca eram mai dornic ca oricând sa-mi reevaluez conceptia asupra lumii, la nivel intelectual (.)” (Castaneda, 1997, 146, s.n.) Dificul tatea acceptarii totale si dintr-o data a invataturilor lui don Juan consta in conse cintele uriase pe care le presupune: intr-un prim stadiu, depasirea fricii si acceptarea necunoscutului, cu toate riscurile pe care le include, si, apoi, reconsiderarea majora, cutremuratoare a viziunii personale despre viata si lume. Când Carlos isi doreste sa fi fost mai bine nebun, el afirma, de fapt, dorinta, pâna acum subconstienta, de a nu isi asuma noua realitate si abisalul ei, infio rator pentru constiinta umana. Dar in fata evidentelor in care este pus, scepticismul sau tinde sa faca loc unor atitudini mai flexibile, de acceptare si chiar convertire. Insa nicaieri in volumele pe care le-a publicat, Castaneda nu prezinta despre sine imaginea unui vrajitor desavârsit in felul lui don Juan sau don Genaro, ci mai degraba pe aceea a unui cvasivrajitor, a unui semicon vins – semn ca exista in el reminescente din atitudinea scepticului.

 In ceea ce priveste atitudinea unui receptor neimplicat, flexibilitatea sa depinde in mare masura de cât de mult supranatural poate accepta ca parte constitutiva a uni versului. Sau, altfel spus, de eficienta cu care depaseste teama de a-si asuma o pers pectiva complet diferita asupra realitatii.

Personal, am in vedere afirmatia ca accesul la cealalta realitate se face numai in timpul starilor de constiinta elevata, care pot fi declansate nu numai prin ingestia plan telor halucinogene, ci si “prin reducerea de stimuli si excitatii sau prin suprastimulare senzoriala, prin luciditate sporita sau activitate mentala intensificata, de aseme nea, prin luciditate diminuata si prin factori somato-psihologici.” (Würtz, 1994, 271) Viziunea lumii ca un câmp de energii s-ar face in timpul acestor stari, fara a presupune neaparat credinta in spiritele lumii astfel dezvaluite – in aliati, de exemplu. Aici, pozitia mea este apropiata cu aceea a unor cercetatori ai samanismului, care incadreaza transele si experientele samanice in categoria mai larga a starilor alterate de constiinta: “behavioral scientists skeptical about the ontological basis of spirit worlds have found epistemological bedrock in the concept of altered psycho logical states.” (Atkinson, 1992, 310)

 

 In loc de concluzii

 

Cum pot fi evaluate cartile lui Castaneda din perspectiva celor trei pozitii sceptice pe care le-am identificat? (cu mentiunea ca pas tram ipoteza conform careia ele ar fi opera unui antropolog si, ca atare, nonfictiune) Pentru scep ticul inflexibil, ele nu sunt decât impostura, o colectie de intâmplari inventate sau, in cel mai bun caz, transcrierea viziu nilor mijlocite de plan tele psihotrope. Pen tru scepticul convertibil, scrierile lui Carlos Castaneda pot constitui funda mentul unei noi religii, mai democratica decât religiile occidentale traditionale si care ofera o cale mai rapida, s-ar parea, spre autodesavârsire si eternitate. Pentru scepticul nehotarât, insa, aceleasi carti nu reprezinta nici una, nici alta – si, de fapt, nu reprezinta concret nimic. Lectura il lasa mereu in aceeasi stare de indecizie, stimulata de prestatiile vraji toresti neconvingatoare ale lui Carlos, care nu-si poate explica, de cele mai multe ori, nici lui insusi ce i se in tâmpla. Scepticului ii ramâne, totusi, posibilitatea de a opta oricând intre cei doi poli, de anulare sau acceptare completa, ca si posibilitatea de a accepta doar partial elemente ale viziunii lui Castaneda. O pozitie consump tiva prin indecizia ei funciara, dar care ofera o mai mare libertate de optiune.

 

 

 

 

 

Mihaela Hasu

De la “viata ca vis” la visul ca viata (stiu foarte bine ca nu se poate… si totusi…)

 

Abstract: The article debates  – by being situated at a boarder line – the opposite reactions that Castaneda’s work raises: acceptance and rejection of an uncommon order of things. Analysing the reasons of a too deep – the author of the article beliefs – conviction in the Reality and scientific knowledge, the article wonders over the possibility of accepting facts that do not fit with our image of the world.

Keywords: Carlos Castaneda, Shamanism, Postmodernism, New Age,  don Juan Matus, Belief, Dream/Dreaming

Motto: “Nu exista nici o limita, cu exceptia celor pe care ni le impunem noi insine”

(Drouot, 2003, 180)

 

 Carlos Castaneda. sarlatanul ce vinde “povesti despre putere” unui larg public cu gusturi ieftine! Iata o opinie careia am incer cat sa-i inteleg cauza aciditatii si pe care, in urma unei lecturi foarte personale – daca ma pot exprima asa – as vrea sa o pun sub sem nul intrebarii. De la samanism traditional la un samanism New Age este o cale la fel de lunga ca de la o gândire extrem rationalizata ca cea occidentala la una mitica si sim bolica. Insa daca primul “drum” ar putea fi recuperat, cel de-al doilea pare a fi de nereperat. Si asta deoarece atât religiile traditionale cât si cele moderne vizeaza un anumit tip de raportare la lume, pe când intre gândirea explicativa si rationalizata si cea simbolica si misterioasa se casca un abis redutabil. Gândirea rationala a omului modern, tehnologizat, i-a transformat exis tenta intr-o curgere lineara, unidimensionala si unidirectionala. Gândirea simbolica pre su pune o deschidere spre mit, spre intele gerea unor lucruri ce distrug reprezentarea finita, senzoriala a lumii. C. G. Jung desemna simbolului functia de recuperator al lucrurilor ce “se situeaza dincolo de limitele intelegerii umane” intrucât, spune acelasi psihanalist, “simturile omului ii limiteaza perceptia sa despre lumea care il inconjoara” (Jung, 1998, 24).

 Omul arhaic, religios, se integra unei lumi infinite si necunoscute, prin simbol, mit si credinta. El traia intens intr-o lume pe care nu o controla, respectând si inchinân du-se atotputerniciei ei. Fiind receptiv la semnalele pe care forte necunoscute i le trimiteau, in vis, transa sau veghe, omul arhaic a reusit sa stabileasca un punct de contact cu “cealalta realitate” (termenul lui Carlos Castaneda). Acest punct de contact a fost religia. Religia utilizeaza simbolul si imaginile ca forme de expresie ale unor realitati sub- sau supra- umane. Ea incearca astfel sa transmita mesaje ca: “priveste, totul este scris in fata ta” (Drouot, 2003, 77). Gândind prin simboluri, omul si-a creat mituri ce l-au ajutat intrucâtva sa-si apropie fortele necunoscute ce nu de putine ori il terorizau.

 Samanismul, ca “forma primitiva de re li gie” (Drouot, 2003, 128), este o tehnica a extazului (Eliade, 1997b, 20). Prin diferite practici, samanul descopera esenta lumii, intrând in relatie constienta cu Absolutul. Transa ii modifica starea de constiinta, iar aceasta noua constiinta ii permite samanului sa vada “lumea cea ascunsa in spatele lumii” dupa cum spune un neo-saman – Crazy Horse – citat de P. Drouot (2003, 178). In aceasta stare alterata de constiinta, samanul “opereaza un ritual activ al resur selor mentale la care noi nu mai avem acces din cauza dependentei noastre de gândirea logica si rationala” (Ibidem, 173). Calea samanica, spune Patrick Drouot, necesita atât o angajare in disolutia fiintei, cât si patrun derea, de maniera constinenta, in haos (Ibidem, 131). Mircea Eliade, analizând sa ma nismul din perspectiva istoriei religiilor, reuseste sa intregeasca o imagine coerenta a acestui fenomen.Viitorului saman i se revela extatic “alegerea divina” (samanii sunt alesi, initiati) “prin distrugerea tuturor structurilor anterioare: alesul devine un altul: el se simte nu numai mort si inviat, ci nascut pentru o alta existenta care (.) se inteme iaza pe alte dimensiuni existentiale” (Eliade, 1998, 89). Aceasta noua sensibilitate ii confera samanului puteri de perceptie extra senzoriale, scopul practicilor samanice tra di tionale fiind “anularea limitelor profane ale sensibilitatii” (Ibidem, 93) pentru a se reintegra “conditiei omului primordial des pre care ne vorbesc miturile paradisiace. Extazul reactualizeaza provizoriu starea initiala a umanitatii intregi” (Ibidem, 104).

 Starea de constiinta elevata ii deschide initiatului imaginea lumii asa cum este ea, nefiltrata prin nici un fel de conventie: universul este alcatuit din vibratii si unde energetice; in realitate nu exista nici timp, nici spatiu care sa impiedice informatia sa circule. Samanul poate astfel, prin interme diul acestor stari provizorii, sa vada tot ce exista. Clarviziunea este o “achizitie” sama nica. Samanul “vede departe in fata lui (.) ca si cum pamântul n-ar fi decât o intinsa câmpie si ochii lui zaresc marginile pamân tului. Nimic nu i se mai poate ascunde” (Eliade, 1998, 90).

 Cunoasterea totala ce face din saman un atotstiutor se obtine doar prin aceste stari extatice. Extazul intervine in urma ingerarii unor halocinogene, gratie unor conditii speciale de mediu sau datorita starii spirituale a initiatului (o anumita inclinare spre meditatie, visare, pato logic). Initierea candidatului constituie un ritual sacru ce consta in moartea si renasterea simbolica. Trupul neofitului zace un anumit timp, in timp ce spiritul calatoreste in Cer si in Infern pentru a primi cunoasterea sama nica. Moartea consta in sfârtecarea trupului de câtre spirite si apoi in investirea cu un nou trup, cel initiat si cunoscator (vezi Eliade, 1997b, Cap IV).

 Transa samanica este asemanatoare catalepsiei, iar vehiculul care ii permite spiritului sa traverseze din lumea senzoriala in cea extrasenzoriala este visul. In “Dictio narul de simboluri” se arata ca visul repre zinta la indienii din America de Nord “sensul ultim si decisiv al experientei (.) Visele sunt la originea liturghiilor, ele deter mina alegerea preotilor si confera calitatea de saman” (Chevalier & Gheer brant, 1995, vol. 3, 454). In timp ce corpul samanului pare mort, sufletul emerge intr-o dimen­siune eterica ce se diferentiaza de cea fizica, accesibila tuturor, prin frecventa sau inten sitate. Dublura energetica a samanului este cea care intreprinde toate faptele lui neobis nuite: vindecari, aducerea altor suflete din lumea subterana, obtinerea invataturii sama nice de la marele zeu etc. Patrick Drouot spune ca “nu este posibil sa vezi lumea si sa intri in interactiune cu ea decât intrerupând dialogul mental, renun tând la conceptua lizare” (Drouot, 2003, 188). Tendinta ratio nala de a defini totul, specifica omului modern, mecanicist, este valul Mayei, care in-valuie adevarata esenta a lumii.

 Teorii moderne au ajuns la ideea ca un imens bagaj de cunostinte si cultura ne este refuzat prin tehnologizarea excesiva. In epoca actuala se incearca o recuperare a acelei dimensiuni cognitive arhaice, acum mitice, care sa dez-valuie lumea adevarata. Practicile samanice se dovedesc a fi mult mai mult decât simple aberatii mistice pe care sa le privim cu o indulgenta basmica. Patrick Drouot, in lucrarea sa Samanul, fizicianul si misticul, marturiseste: “Nu sunt decât un neofit pe aceasta cale a constiintei samanice, dar am avut in repetate rânduri senzatia ca sunt recuperatorul unor cunos tin te uitate” (Drouot, 2003, 9). Intr-un de mers rational, desi ar parea oximoronic, autorul reuseste sa ridice câteva semne de intrebare si sa raspunda intr-un mod relativ fizicist la ele. El vorbeste despre continui tatea traditiei samanice pâna in ziua de azi “sfidând timpul si frontierele culturale” si “pastrându-si atât metoda, cât si imaginea” (Ibidem, 132). Astazi ii intâlnim pe samani atât in triburi (Amazon, zona arctica, Siberia, America de Nord), cât si in centrele urbane (Wallace Black Elk locuieste in Los Angeles).

 Neo-samanismul apartine buchetului de religii New Age, care incearca sa reinvie unele traditii arhaice. El se ancoreaza in societatea occidentala, in special in America de Nord, incepând cu anii ’70 când concep tia asupra samanismului (datorita si studiilor academice) depaseste prejudecata de “boala mintala”, iar samanul devine “un specialist calificat in domenii diverse”, reprezentând totodata “un creator de ordine” (Ibidem, 130). Interesul pentru extazul samanic se dezvolta in aceasta epoca post-traditionala intrucât omul a ajuns la concluzia ca reli giile si filosofiile au motive intemeiate pen tru a dispretui complacerea individului in conceptia conform careia lumea noastra este singura lume adevarata. Pâna si cea mai comerciala forma a gândirii simbolice, fil mul, a gasit metode de expre sie pentru artificialitatea si superficialitatea perceptiei noastre: Matrix, Al treispre zecelea etaj, ExistenZ. Toate invita la dezvaluirea ochiu lui acoperit de certitudinile tehnologiei – o siguranta falsa si minci­noasa.

Daca mesajul biblic “Cine are ochi, sa vada” era si este perceput simbolic, sama nismul New Age provoaca la o citire si intelegere literala si totodata profund asumata: Deschide ochii, distruge conventia ratio nala si discursiva, opreste lumea si vezi liniile Universului!

Sufletul uman, spune Patrick Drouot, nu are zone precise, ansamblul continutului sau formeaza un continuum de niveluri si dimensiuni multiple (Ibidem, 147). Limi tarea lui la o singura dimensiune – cea fizica, reprezinta uciderea lui lenta. Religia intretine oarecum o a doua dimensiune – cea mistica, insa realul cimenteaza in materia litate orice impuls suprasenzorial. Se stie ca exista in creier doua zone: zona legata de lobul cerebral stâng, cel rational si analitic, si zona lobului cerebral drept, a carui activitate emerge din inconstient (Ibidem, 259). Creierul lucreaza la nivel alfa, lipsit de adâncime, când actvitatea cerebrala se centreaza in lobul cerebral stâng. Insa exista posibilitatea ca activitatea inconstientului sa iasa la suprafata, ca in cazul starilor de constiinta samanica. Calea cel mai des aleasa este cea a halocinogenelor. Relatari traditional samanice ale experientelor extatice s-au pastrat in variante mitice, insa experientele neo-samanice produc o reactie mult mai credibila printre scepticii rationali. Asemenea experiente relateaza M. Eliade (cu observatia ca Eliade le noteaza din perspectiva istoriei religiilor), P. Drouot sau C. Castaneda. P. Drouot reproduce replica unui indian din America de Nord, Crazy Horse: “Am vazut lumea cea ascunsa in spatele lumii” (Drouot, 2003, 178). Autorul declara: “nu sunt nici terapeut, nici tama duitor, ma straduiesc doar sa inteleg struc tura globala a omului ca specie” (Ibidem, 262). Totusi, el relateaza cum a reusit sa vindece un bolnav de hepatita B prin construirea unui nou ficat energetic pe care l-a suprapus ficatului fizic: “(.) cinci minute mai târziu, corpul meu eteric a inceput sa se golesca de energie. Dupa un sfert de ora, simteam deja forma energetica a ficatului in mâini dar in afara zonei spatio-temporale comune (.)” (Ibidem, 250).

Ideea de corp dublu, unul fizic si unul energetic, este regasibila la multi autori, de la, sa spunem, A. Schopenhauer la I. P Culianu. In Visele si cultura (2000, 12), Mona Mamulea prezinta ideea lui Scho­penhauer conform careia “Omul ne apare dotat cu doua organisme distincte, cu ajutorul carora percepem doua realitati distincte”. In Hesperus, Culianu imagineaza ca “Horton reusise sa descopere intregul sistem bioelectric uman, pe care-l denumise corp subtil (.) acest al doilea corp invizibil (.)” (Culianu, 1998, 65). “Corpul eteric este o veritabila platforma holo grafica su pra pusa corpului fizic” sus tine Patrick (Drouot, 2003, 255). La rândul sau, Castaneda afirma ca “Noi toti, ca fiinte luminoase avem câte o dublura (.) Lupta torul invata sa fie constient de ea” (Casta neda, 1995c, 70).

Am reprodus aceste fragmente pentru a sugera ca problema constiintei umane consta in nevoia de explicare rationalist-fizicista a inexplica bilului. Omul modern, civilizat de o cultura rationala, cauzala, nu este pregatit sa accepte mai mult decât a fost invatat. Mircea Eliade, ca istoric al reli giilor, a analizat fenomene samanice moder ne, precum societatile “Ghost Dance Religion” sau “Medicine Rite”, insa expe rie ntele relatate ramân la un nivel mistic, pe când o relatare nemijlocita explicata de stiinta are o putere mai mare asupra psihi cului omului modern. Patrick Drouot relateaza o experienta din padurea amazo niana: “Aceasta stare disociativa [obtinuta in urma ingerarii unor bauturi halocinogene, facuta din planta ayahuasca din zona Amazonului] imi permite sa functionez pe doua niveluri de constiinta diferita, care se intrepatrund si se completeaza (.) ‘desi eram asezata [nareaza insotitoarea lui], aveam impresia ca stau in picioare. Vad padurea si numeroasele ei lumi prin doua laturi ale fiintei mele: cea fizica, cu recep torii ei senzoriali extrem de activi, si dublul meu spiritual, dotat cu alte organe de per ceptie’ ” (Drouot, 2003, 77-79).

In cunoasterea samanica, initierea vizea za dublura energetica a omului. Castaneda descrie la un moment dat cum trupul sau era facut bucati si el asista la “adunarea” bucatilor pentru alcatuirea unui trup nou. Umorul descrierii camufleaza intrucâtva adevarata valoare a actului – cea de initiere in spirit traditional samanic: Don Genaro “a repetat de mai multe ori ca eram bucati si ca trebuia sa ma adun iarasi (.). Imi spunea (.) ca eram imprastiat peste tot si ca el va trebui sa foloseasca o matura, ca sa adune toate bucatile laolalta (.) Imi venea sa râd si am avut cea mai neobisnuita senzatie. Corpul meu era dezmembrat! (.) Dezmem brarea era o scena pe care o urmaream din punctul de vedere al observatorului” (Casta neda, 1995c, 86).

 

Visul si dublul

 

Dublura spirituala, energetica, de vis, a corpului uman, are in literatura un echiva lent in umbra: cu umbra calatoreste Dionis in sfera cereasca prin intermediul visului. Conceptul de calatorie cu dublul corpului in vis are o lunga traditie in istoria literaturii si filosofiei. Evolutia ideii de vis prezinta trei momente interesante si lamuritoare pentru demersul nostru: ideea romantica de “viata ca vis”, modificarea ei in “viata in vis” in proza lui I. P. Culianu (Hesperus), si trans formarea visului in “visat” in proza lui Carlos Castaneda.

In Dictionarul de simboluri, visul este conotat ca vehicul si creator de simboluri; Freud il accepta ca expresia implinirii unei dorinte refulate. Rolul visului este, in cuvin tele lui Jung, acela “de a incerca sa resta bileasca echili brul nostru psihologic cu aju torul unui material oniric care (.) recon stituie echilibrul total al intregului nostru psihic” (Jung, 1998, 63). Tot Jung considera visul “un munte de irationalitate si de aparente incoerente care (.) vine sa sfideze rationalitatea noastra (.) plonjându-ne de fiecare data (.) intr-o lume de irational” (Ibidem, 106). Roman tismul privea imagi natia ca mijloc esential de a atinge esenta adevarului si a realitatii. Novalis era convins ca, prin puterea credintei si a imaginatiei, putea transforma lumea: “Visul ne arata in chip ciudat usurinta cu care sufletul nostru patrunde in orice obiect. (.) Visul are ceva mai adevarat si mai profund ca realitatea” (apud O. Drimba, 1999, 157). Visul roman tic era o placuta evadare din realitatea marginita cu care spiritele geniale nu se puteau conforma. Insa, desi faceau apel la narcotice (opium), aceste spirite razvratite nu reuseau sa scoata visul din imaginatie sau sa-i creeze o realitate independenta de imaginar si reverie.

Reveria romantica, foarte serios teore tizata, a ramas la nivelul imaginarului, sti mu lat de opium si de o frustrare ontologica. Evolutia imaginarului catre o gândire stiintifico-fantastica a mânat si visul intr-o directie scientista: imaginarul, implicit visul, loveste tot mai puternic realul, urma rind evadarea de la nivel psihic si intru ziunea intr-un ordin fizic. Spiritul tehno logic al omului post-istoric incearca sa “monopolizeze” nivelurile de constiinta, iar inconstientul, terenul visului ii apare ca o amenintare. De aceea incearca traducerea lui in dimensiune constienta si explicativa. O opera literara ce se afla la confluenta fantasticului cu SF-ul este romanul lui I. P. Culianu, Hesperus. Numit de M. Eliade o “calatorie filosofica intr-o lume paralela” (apud Adamek, 2002, 34), romanul utili zeaza morfologia visului intr-o acceptie filosofico-mitologica: “Omul este fiinta care aspira catre Arta prin vis. Unica si ultima lui implinire este aceea de a i se permite sa traiasca inlauntrul propiului sau vis” (Culianu, 1998, 155). Visul erei tehnologice era paradisul libertatii fara efort. Insa rezul tatul a fost caricatural, “libertatea fara efort si eterna lor tinerete fiind insemnele unui tragic prizonierat” (Adamek, 2002, 35).

Libertatea adevarata se atinge prin vis, aceasta constând in capacitatea utilizarii complete “a posibilitatilor latente ale crei e rului uman, ceea ce ingaduie anularea tuturor fictiunilor cu care suntem obisnuiti: spatiul, timpul, cauzalitatea naturala, com pozitia fizico-chimica a universului” (Culia nu, 1998, 72). Realitatea isi va arata atunci esenta: inteligenta umana, iar cel ajuns la o asemenea constientizare va putea “compune o infinitate de universuri care asculta de alte legi (.) nici unul (.) mai real decât altul” (Ibidem, 182).

Asemanarea acestor idei “filosofico-literare” ale lui I. P. Culianu cu multe dintre conceptele “sarlataniste” ale lui C. Casta ne da este izbitoare. Amândoi propun aceeasi “luminare” a omului spre o existenta adeva rata si creatoare, diferenta constând in metoda adoptata pentru a face inteligibila “Arta Transformarii” (termenul lui Culianu) sau “starea de constiinta totala” (termenul lui Castaneda).

Visul pe care il imagineaza I. P. Culianu este, in economia unei gândiri stiintifico-fantastice sau mitico-scientiste, unul dezi rabil ca forma de existenta intr-o alta dimen siune – cea onirica. Oamenii fericiti sunt cei care au fost acceptati de visele lor cele mai intime si traiesc intr-o lume proprie. Viata in visul propriu se distanteaza de “viata ca vis” a romanticilor prin gradul de realizare a acestor aspiratii. Culianu reuseste sa creeze o noua atitudine fata de vis in conformitate cu atitudinea ontologica a omului post-istoric. Dupa esecul tehno logiei, omenirea se intoarce spre virtuali tatile existentiale pe care le ofera imper fectiunea umana. Visul devine aspiratie existentiala.

Visul se transforma la Carlos Castaneda in “visat”, reprezen tând calea prin care individul care si-a accesat posibilitatile latente si si-a modificat nivelul de constiinta isi creeaza propria realitate. Facând o mica paranteza, Nichita Stanescu spunea: “Viseaza-te pe tine insuti ca sa poti sa fii când te trezesti”, idee ce poate fi echivalata cu formula “intentioneaza-ma in viitor” invocata de Castaneda. Discipli nându-si starea de vis (ca opusa starii de veghe), Castaneda reuseste sa-si aduca in realitatea fizica dublul luminos in acelasi fel cum poate duce in visat corpul fizic. Visatul devine o alta realitate, nu mai putin reala de altfel. Coerenta acestei tehnici implica un mecanism complex ce va fi schitat in continuare.

Romanele ce vor constitui obiectul atentiei noastre sunt: Invataturile lui Don Juan, Povestiri despre putere, Al doilea cerc de putere, Darul vulturului, Focul launtric, Arta de a visa si Latura activa a infinitatii. Valoarea lor literara sau antropo logica este mai putin importanta, demersul nostru urmarind doar coerenta conceptului de “visat” in economia unei gândiri neo-samanice, “oferita” de un presupus indian yaqui din Mexic, America de Nord, pe nume Juan Matus. Puterea acestuia de a “vedea” energia universului i-l indica pe Carlos ca potential urmas al grupului sau de “vrajitori”, acesta fiind introdus intr-o exis tenta neo-samanica din care nu lipsesc rituri de initiere, metode de intrare in contact cu spiritele, disciplina necesara pentru atin gerea constiintei elevate etc.

Alaturi de Michael Harner, Castaneda este amintit de P. Drouot in contextul neo-samanismului, cei doi deschizând “con stiinta indivizilor dornici de dezvoltare personala si spirituala spre ideile, credintele, inspiratiile si experientele directe ale sama nilor. (Drouot, 2003, 128) In studiul Pute rile spiritului, Adela si Anir Margus arata, impotriva ideii de sarlatanism, ca “Apro pierea de universul religios al sama nilor este cu atât amai veridica cu cât Casta neda por neste in initiere cu o mentalitate tipic occi dentala, sceptica si atee, pozitivista si ratio nalista, opaca la fenomenele inefabile ale spi­ritului” (Adela & Anir Margus, 1996, 63).

Arta de a visa este definita de Castaneda drept “capacitatea cuiva de a utiliza visele obisnuite si a le transforma intr-o constienta controlata” (Castaneda, 1998, 10), numita “a doua atentie”. Diferenta intre un vis obisnuit si visat consta in faptul ca in visat persoana respectiva vede energia. Vederea energiei certifica perceperea unei lumi reale, intrucât “universul este compus dintr-un numar infinit de câmpuri energetice care exista in macrounivers ca niste fibre lumi noase” (Castaneda, 2003, 139). Vede rea este declansata de a doua atentie, constând in “alinierea emanatiilor care nu sunt folosite in mod obisnuit” (Castaneda, 1999, 72). Perceptia, in schimb, rezida in racor darea emanatiilor dinafara cu cele dina untrul corpului luminos, folosite in mod curent si comune tuturor oamenilor. Aceasta aliniere construieste lumea pe care o cunoastem.

Sistemul epistemologic pe care il propune Castaneda este unul complex ce are o coerenta interna bine articulata. Dificul tatea discursului nostru intervine atunci când, incercând o descriere inteligibila a perspectivei lui Castaneda, iese la suprafata fie imaginatia prolifica a scriitorului, fie lumea din spatele lumii.

In acest sens, don Juan spune: “exista mai multe lumi suprapuse, chiar acum in fata noastra” (Castaneda, 2004). Dublul energetic al corpului material este repre zen tat aici ca un ou luminos. Accesul la perceptia luminozi tatii energetice se reali zeaza prin disciplinarea atentiei si atingerea celei de-a doua atentii. Aceasta atentie modificata se acumuleaza prin visat. Se ajunge la ea prin actul volitional de a opri dialogul interior. In acest moment lumea cunoscuta colapseaza, punctul de asamblare se deplaseaza, schim bând nivelu rile de aten tie. Tacerea inte rioara propul seaza constiin ta spre a doua atentie in care valul conven tiei se ridica, facând vizibila energia universului: “Aveam mereu senzatia ca mi se ridicase un val de pe ochi (.) iar acum puteam sa vad” (Castaneda, 1999, 10). Vederea  reprezinta nivelul de constiinta in care fiinta umana isi poate mari câmpul de perceptie pâna când e capabila sa evalueze nu numai aparentele exterioare, ci si esenta tuturor lucrurilor (Ibidem, 8). Aceasta actiune este indispen sabila initia tului, ea stând la baza tuturor actiunilor sale neobis nuite. A vedea energia ii confirma acestuia ca si-a schimbat nivelurile de atentie, iar acum totul este posibil, omul posedând “infinite resurse interioare in stare latenta, inca nedescoperite si nefructificate de catre el” (Ibidem, 23).

In momentul schimbarii nivelurilor de constiinta, pe oul luminos are loc deplasarea punctului de asamblare care face ca ceea ce percepem sa etichetam drept realitate. Depla sarea lui implica si modificarea reali tatii. Patrick Drouot preciza: “Daca iti modifici modul de percepere al realitatii, iti modifici de fapt propria realitate” (Drouot, 2003, 179). Scopul vrajitorilor descrisi de Castaneda este de a cunoaste cât mai multe realitati, de a deplasa punctul de asamblare in pozitii cât mai diferite. Insa ei sunt atenti sa provoace prin deplasarea aceasta doar o “concavitate”  tem po rara, care lasa posibila intoar cerea la normalitate. Altfel, daca produc o “crapatura” ireversibila, ei depla seaza punctul definitiv, iar rezultatul consta in fixarea punctului in pozitia respectiva si materializarea in lumea aceea.

Acesti vrajitori sunt niste luptatori-calatori. Pentru a realiza faptele lor inacce sibile celorlalti, ei se lupta cu propriile prejude cati, propria lene si indisciplina; ei lupta sa acumuleze putere pentru a putea face “saltul in abis” – sintagma ce evidentiaza atingerea unui nivel elevat de constiinta si putere. Puterea se obtine prin diferite manifestari active ale constiintei (singura realitate imua bila fiind mintea umana – idee regasita si la I. P. Culianu) printre care se numara si visatul.

Pentru a manevra arta visatului, trebuie urmati câtiva pasi, anumite etape care intensifica progresiv gradul de constienti zare. Luptând pentru constienta in vis, se aluneca in visat. Legat cum este de gândirea sa conceptualizanta, Carlos trebuie pacalit prin inducerea starii de constiinta elevata in mod neasteptat si fara posibilitatea amintirii ulterioare imediate. Astfel, la inceput don Juan ii deplaseaza punctul de asamblare prin “lovitura nagualului” (data doar de un saman care are puterea de a muta punctul si care vede pozitia acestuia), caci Carlos nu este dispus sa invete.

Când reuseste sa opreasca lumea (sa-si suspende judecata) prin tacerea interioara, Carlos ajunge sa faca lucruri incredibile. Intr-adevar, din tacerea interioara nu se nasc vise, se nasc realitati, diferite fatete ale lumii reale. Visatul are capacitatea de a transporta spiritul in spatiu si timp. Prin arta visatului “visele obisnuite puteau fi trans formate in porti care se deschideau catre alte lumi de perceptie” (Ibidem, 210) sau puteau transporta trupul fizic. Dezvol tându-si inten tia, noii vizionari (vrajitorii) isi pot intentio na propria lume prin visat. Intentia presu pune un act volitional prin care este expri mata dorinta de a intentiona ceva ce pâna atunci se aflase intr-o forma latenta. Matri cile virtualitatilor se gasesc in stare latenta in univers, de aceea este nevoie de inten tionarea lor pentru a deveni mani feste. Arta visatului este cu atât mai importanta pentru omul de cunoastere cu cât ea constituie un mod pretios de a folosi intentia cu care acesta isi creeaza lumea proprie in care sa traiasca dupa ce atinge constiinta totala, alunecând in infinitate. Intentia este latura activa a infinitatii.

Pasii ce se impun a fi parcursi pentru a ajunge in visat presupun un act volitional. Exercitiul consta in concentrarea atentiei pe “gasirea mâinilor in vise; apoi exercitiul de a acorda atentie a fost prelungit la gasirea de obiecte, cautarea de trasaturi concrete, ca de exemplu cladiri, strazi si altele. De acolo, saltul a fost la visatul anumitor locuri in anumite momente ale zilei. Pasul final a fost atragerea atentiei nagualului asupra eului total, (.) un vis (.) in care te privesti dormind in pat. (.) Din acel moment va exista o fisura, o anumita diviziune in personalitatea altfel unificata” (Castaneda, 1997, 269). Vointa alaturata atentiei este cea care face posibila intrarea in visat. Ea reprezinta “controlul maxim al luminozitatii corpului ca un câmp de energie (.). Ea este simtita ca o forta care radiaza din partea mijlocie a corpului, precedata de un moment de cea mai profunda tristete” (Castaneda, 1998, 146).

Etapele visatului sunt descrise ca patru stari: 1) veghea linistita, in care simturile devin latente si, totusi, esti constient; 2) veghea dinamica, când privesti o scena, un tablou oarecare, care este static; 3) asistarea pasi va, in care visatorul este martor ocular al unui eveniment pe masura ce acesta se desfasoara; 4) initiativa dinamica: in ea esti constrâns sa actionezi (Castaneda, 1998, 132). Esential pentru mentinerea controlului in visat este actiunea de a nu te focaliza asupra unui anumit lucru, ci de a arunca doar “ocheade scurte” (Ibidem, 145). Pentru a mânui arta visatului, visatorul trebuie sa traverseze sapte porti ale visatului. Casta neda descrie patru dintre ele pe care, se presupune, le-a deschis si el. La prima poarta, visatorul, aflat in prima atentie, se con cen treaza sa vada obiectele din vis cu aceeasi claritate ca in “lumea reala” (cunos cuta). Trecând de aceasta poarta, ajunge la corpul energetic. A doua poarta presupune trezirea in vis si contemplarea propriului corp care doarme. Aici apare vocea emisa rului visatului care il sfatuieste pe visator si ii raspunde la orice intrebare. Prin aceasta poarta se intra in lumea fiintelor anorganice, lumea umbrelor. Exista aici pericolul ca energia vajitorului sa-i fie luata de aceste fapturi daca ramâne prea mult acolo, cazând prizonierul lor. Pentru a deschide poarta a treia, visatorul trebuie sa-si mai faca o recapitulare a vietii pentru a elibera “energia blocata inauntrul nostru” (Castaneda, 2000, 183), debarasându-se de emotiile si senti men­tele care-l tin in tonal. Aceasta reca pitulare echivaleaza cu o golire de contingent si, in acelasi timp, o umplere de energie, de infinitate. Poarta a patra permite intentionarea unei lumi proprii, corpora­lizarea acesteia. Aici Carlos se intâlneste cu Sfidatorul mortii, care ii daruieste puterea “de a zbura pe aripile intentiei” (Castaneda, 2000, 315). Acest dar ii ofera lui Carlos posibilitatea creatoare de a intentiona orice.

Prin aceasta putere, Carlos si-ar putea prelungi existenta intr-o lume intentionata de el. Cuvintele lui Carol “Intentioneaza-ma in viitor!” sunt cuvintele unui dublu eu: cel al lui Carol si cel al Sfidatorului! Intentio narea in viitor se produce prin actiunea de a se visa pe sine insusi: “Ne visam pe noi insine” spune Carol (Ibidem, 312). (Intr-o paranteza fie spus, viziunile lui Nichita Stanescu pot fi recitite dintr-o asemenea perspectiva neo-samanica: viseaza-te pe tine insuti, ca sa poti sa fii când te trezesti in lumea pe care ai intentionat-o.) Cum insa Sfidatorul mortii nu ar fi avut ocazia de a efectua “visatul impreuna” cu Carlos, el se suprapune peste eul lui Carol si, astfel, Carlos ii intentioneaza pe amândoi in viitor, intr-o lume in care va urma sa traiasca si el.

Aceasta lume viitoare va deveni mani festa in momentul atingerii constiintei totale, “vazuta ca o izbucnire de incandes centa in intregul ou luminos. Este o explozie de lumina de o asemenea magni­tudine, incât marginile invelisului inainteaza si emana tiile interioare se extind dincolo de orice limita” (Castaneda, 1999, 133). Diferenta intre starea de constiinta elevata, care aparea “ca o lumina stralucind in interiorul coco nului” (Ibidem, 68), si cea de constiinta totala este ca cea din urma echivaleaza cu focul launtric ce provoaca autocombustia corpului fizic, spiritul fuzionând cu emana tiile libere si alunecând in eternitate (Ibi dem, 134). Scopul ultim al acestor vizionari este de a invinge moartea spiritului inca din viata. Un om de rând ajunge la constiinta totala in clipa mortii, insa aceasta dureaza doar o clipa, energia sa fiind inghitita de “forta indescriptibila care se afla la originea tuturor fiintelor senzitive” (Ibidem, 55).

Moartea noilor vizionari reprezinta ast fel trecerea intr-o alta dimensiune, in esenta adevarata a universului, nemijlocita de nici o conventie. Castaneda spunea la un mo ment dat intr-un articol: “Moartea este cea mai mare placere, de aceea o pastram pentru sfârsit”. In acelasi roman Hesperus, I. P. Culianu concepe moartea ca o dezin tegrare, insa, “prin ea, existenta nu incetea za, e numai suspendata intr-o alta dimen siune” (Culianu, 1998, 16). Moartea este invinsa in ambele perspective hespe riene: prin regenerarea celulelor de catre Horton si prin inchiderea in propriul vis prin folosirea Artei Transformarii. De cealalta parte se afla noii misionari  castanedieni care au di zolvat moartea prin atingerea starii de con stiinta totala. Insa, in timp ce in universul hesperian prelungirea existentei reprezinta un prizonierat al unor carcase de oameni devitalizate sau trairea visului intim intr-un paradis inchis si personal, mo delul propus de Castaneda are o licarire de inefa bil: a participa activ la manifestarea Infinitatii prin latura sa activa – intentia. Libertatea noilor vizionari este intregita de o cunoas tere intima a energiei creatoare.

Structura interna a romanelor lui Casta ne da propune, am putea zice, o initiere a cititorului, daca nu in practicile samanice, cel putin intr-o gândire mult diferita de cea occidentala. Castaneda propovaduieste co lap sarea logicii rationale dupa care ne conducem anost si inutil vietile.

Ce-ar fi sa renuntam pentru o clipa doar la ratiunea atât de draga noua! Ce s-ar intâmpla? Am reactiona violent ca Neo (Matrix) sau stupid precum Carlos? Am accepta ca este posibil sa mergi orizontal pe un copac? Sau sa adormi intr-un loc si sa te trezesti intr-altul cu corpul fizic? Am ac cepta ca visul treaz iti deschide porti spre alte fatete ale unei lumi infasurate ca foile de ceapa? Poate ca nu. Imaginea noastra despre lume este prea puternic inradacinata in constiinta noastra adormita si lenesa. A accepta ca experientele lui Castaneda ar avea un grad de posibilitate, chiar insotit de multi “daca”, ar insemna prabusirea jude catii care da coerenta si continuitate vietii. Cineva spunea ca discontinuitatea face ca muzica sa nu fie doar zgomot. Ce-ar insemna discontinuitatea la nivel ontologic? Raspunsul poate l-a dat Castaneda, dar ne este prea frica sa-l auzim. Ratiunea ne spune: Stiu foarte bine ca nu se poate, dar Castaneda ne arunca provocarea: “Si daca tot ceea ce spune este adevarat?” (Casta neda, 2003, 261).

 

 

 

 

 

Cristian Mag

Explicatia vrajitorilor

 

Abstract: The Sorcerers’ explanation -  the article asserts – is a promise of knowledge. Questioning the possibility of explaining the experience of the mistery and a certainty born from intuition, the study analyses Castaneda’s choice for filling such a concept. The man “flies” permanently towards himself – the Sorcerer’s explanation would say – in search for completness. The Sorcerer’s explanation can be achieved -in Castaneda’s system – trough “personal power”, being a stade in the process of initiation to which Carlos is subjected.

Keywords: Carlos Castaneda, Shamanism, Sorcerers’ explanation, Cognitive paradigms, don Juan Matus

 

Explicatia vrajitorilor este o promisiune a cunoasterii. Orice cunoastere mediata are o explicatie si intelegere rationala, dar experienta misterului si certitudinea cunoas terii nascute dintr-o intuitie a sufletului, cum vor fi ele explicate? Aripile perceptiei spirituale bat peste abisurile infricosatoare ale misterului; cine le va asculta mirarea si spaima de a trece dincolo de om? Dar omul e fiinta care zboara mereu catre sine, ar spune “explicatia vrajitorilor” – cautând totalitatea eului, fiinta intregita cu toate tainele ei. Cunoasterea e implinire si vid in care se dizolva eul in constiinta pura a luminii si vietii care suntem noi, sinele adevarat. Cunoasterea adevarata e initiere in adevarul fiintei care pastreaza doar unitatea constiintei fara simtul ori iluzia unui eu distinct de fluxul etern al energiei cosmice. De aceea, “explicatia vrajitorilor e letala”, dar da viata, cunoastere si promite putere, puterea de a fi, celui care se intelege pe sine. Astfel, puterea de a fi tu insuti este “puterea personala” de care ai nevoie pentru a cauta “explicatia vrajitorilor”:

“- Cum pot sa ajung la explicatia vraji torilor?

- Acumulând putere personala. Puterea personala te face sa percepi cu mare usu rinta explicatia vrajitorilor. Explicatia asta nu e ceea ce numesti tu – explicatie; totusi, ea face ca lumea si misterele ei sa fie daca nu mai clare, macar mai putin ciudate. Asta ar trebui sa fie esenta explicatiei, dar nu e ceea ce cauti tu. Tu cauti niste reflexii ale ideilor tale” (Castaneda, 1995, 15).

In conceptia “oamenilor cunoasterii” din traditia vrajitorilor descrisi de Castaneda, fiinta umana este reprezentata printr-o sfera a perceptiei in care se reflecta viziunea noastra despre lume generata de descrierea ei, data noua inca de la nastere si trans formata apoi in propria vedere a lumii. Lumea pare o descriere, doar o viziune asu pra lumii, când in fata noastra exista o infi nitate de lumi si o singura viata care palpita in roata timpului cosmic. Iar vraja infinitatii este singura vraja care ademeneste un om al cunoasterii, intruchipat in carte de nagualul don Joan. Un vrajitor devine un “om al cunoasterii” când cauta, cu toata puterea fiintei, libertatea si cunoscând “darul vultu rului”, se cauta pe sine in infinit. “Pentru infinitate, singurul lucru care conteaza pentru un razboinic este libertatea. Orice altceva este nepermis” (Castaneda, 2003, 136). Luptatorul cauta totalitatea eului si, controlându-se pe sine, el stapâ neste lumea. Invinge lumea ca iluzie si se lupta cu sine pentru “a vedea” adevarata lume in care nu mai moare, pentru ca viata e vibratia eterna a Spiritului, inceputul si sfârsitul a toate.

Evolutia lui Carlos marcheaza o cale a dobândirii puterii personale necesara intele gerii finale a “explicatiei vrajitorilor”. In primul rând, puterea este un dat al fiintei, dar omul invata sa activeze energiile ascun se ale sufletului si adopta atitu dinea “luptatorului” a carui viata impecabila re pre zinta o lupta pentru putere. Un luptator ade va rat nu se lasa invins nici de moarte, de aceea fiecare clipa e importanta pentru a aduna in el forta vietii si a realiza deplina tatea fiintei. Calea este una magica, de control asupra starilor de constiinta si a pute rilor necunoscute cu care luptatorul intra in contact. Dar realizarea esentiala tine de transformarea interioara prin care trece cel care lupta, in primul rând, cu sine insusi. Un luptator cauta perfectiunea spiritului si ca atare, pentru transcenderea persoanei si revelarea sinelui, este umil si isi pierde im por tanta de sine, isi uita voit istoria perso nala, invata sa fie detasat si inaccesibil, accepta moartea ca sfetnic si isi asuma deplin responsabilitatea actiunilor sale. Este ireprosabila actiunea in care luptatorul se implica detasat, dar plin de energie pentru a trai constient orice clipa ca si cum ar fi ultima. Omul traieste clipe ale faptei, “actiu nile noastre au putere”, marturisind viata noastra in fata mortii. Ceea ce invata prima oara luptatorul este bucuria simpla de a fi, de aceea el traieste fiecare clipa ca si când ar fi ultima: “Exista o fericire ciudata si mistuitoare in a actiona in deplina cunos tinta de cauza ca tot ceea ce faci poate fi foarte bine ultima ta fapta pe pamânt” (Castaneda, 1995, 117). Orice actiune trebu ie intâmpinata cum ar fi “ultima batalie pe pamânt” in care luptatorul da tot ce are mai bun: “Fericirea lor consta in faptul ca stiu ca actioneaza in deplina cunostinta de cauza, de aceea, actiunea lor are o putere speciala, actiunile lor au un sens anume” (Castaneda, 1995, 117). Existenta umana apare valori zata si potentata in sensul revelarii bucu riilor simple ale vietii care comunica uimirea si minunea de a fi: “Trebuie sa-ti asumi responsabilitatea ca esti aici, in aceasta lume minunata, in acest desert minunat, in acest timp minunat. Am vrut sa te conving ca trebuie sa inveti sa faci sa conteze fiecare actiune, o data ce esti aici pentru un timp foarte scurt ca sa fii martor la toate minunatiile ei” (Castane da, 1995, 114).

Implinirea caii spirituale se pune astfel in termenii dobândirii puterii personale de a fi liber si fericit, adoptând modul de viata si atitudinea unui luptator care aspira la cu noas tere: “Un luptator este un vânator imaculat, care vâneaza putere” se spune in Calatorie la Ixtlan. O viata traita impecabil trezeste fortele necunoscute ale spiritului si capacitatea clarviziunii. “Lumea este un mister. Ceea ce privim noi acum nu este totul. Exista mult mai mult in lume, de fapt, atât de mult, incât este nesfârsit.” (Castane da, 1995, 181). Pentru a cunoaste totul, trebuie sa iti apropii lumea intrând astfel intr-o lume a puterii.

O astfel de lume este “cealalta realitate” descrisa de vrajitorii lui Castaneda. Carlos se initiaza in viziunile ei luând “plante de putere” de natura halucinogena al caror spirit, se spune, inalta sufletul samanului in “lumea vrajitorilor”: “Don Juan explica aceste plante ca fiind vehicule care condu ceau omul spre forte impersonale sau “puteri”, iar starile produse de ele ca fiind “intâlnirile” pe care le are vrajitorul cu acele puteri pentru a câstiga controlul asupra lor” (Castaneda, 1995, 14).

Don Juan denumeste puterea care locu ieste in cactusul peiote Mescalito, un spirit care ii invata pe oameni “adevaratul mod de a trai”. Participând la un mitote, fara sa consume plante halucinogene, Carlos perce pe lumina radiind pe fetele indienilor care cântau si luau peiote, apoi devine constient de prezenta vie a mamei in amintire, a carei voce parca o aude lânga el. Mai târziu, don Juan ii va spune ca Mescalito planase deasupra lui tot timpul ritualului. Necu nos cuta lume a puterii se incarca cu semni ficatiile mortii si renasterii pentru cel care urmeaza calea initiatica a trezirii la “cealalta realitate”. O experienta spiri tuala ne dezva luie ceea ce suntem cu adevarat, iar initierea in lumea magica, intâlnirea cu puterea, reveleaza cealalta fata a fiintei umane, chipul launtric care ascunde menirea sufle tului si puterea de a-si implini aspiratia catre lumina. Astfel Eligio, un alt discipol al lui don Juan, când ia pentru prima oara peiote, invata intr-o viziune miscarile unui dans sacru simbolizând gesturile eliberarii.

Mescalito este un aliat. In explicatiile lui don Juan, aliatul reprezinta manifestarea unor forte din lumea necunoscutului, iar in urma intâlnirii si relatiei magice cu astfel de “spirite” nonumane, vrajitorul poate dobân di cunoastere si putere. Astfel, spiritul aliat care “pazeste” intrarea in necunoscut ii apare lui Carlos, drogat, drept un tân tar imens si infricosator. Don Juan il previne de altfel: “Paznicul celeilalte lumi este un tântar” (Castaneda, 1995, 157), referindu-se la faptul ca aparitia inspaimân tatoare a aliatului reprezinta doar un obstacol care poate fi invins daca tot ce apare in viziunea spirituala este transformat in “nimic”, vidul primordial al celeilalte lumi in care se poate patrunde in starea fara gânduri.

Altadata, Carlos se intâlneste cu un aliat dupa ce fumeaza din pipa vrajitorilor si devine capabil sa vada fluxul de lumina al fiintei lui Don Juan. O alta “intâlnire cu cunoasterea”, dupa ce invata sa vada in lumea magica, are loc când Carlos simte chemarea “moliei” purtând pe aripi “praful de aur al eternitatii”. “Acest praf este praful cunoasterii” (Castaneda, 1995, 40), iar cunoasterea daruita de cântecul si puterea aliatului ii apare lui Carlos in viziune “ca o ploaie cu fire de aur”. Fiecare sfera de lumina care zboara catre el in viziune poate evoca un aspect al cunoasterii asupra caruia se concentreaza ucenicul vrajitor. Carlos isi intâlneste aliatul ca pe o fiinta de lumina care il poate atinge si ii vorbeste in gând: “Coiotul era o fiinta luminoasa, fluida si lichida” (Castaneda, 1995, 329). “Totul se oprise” in mo mentul intâlnirii, incât Car los reuseste sa vada liniile de lumina ale lumii.

Intâlnirea cu necunoscutul poate repre zen ta o experienta definitiva in care viziu nea asupra lumii se schimba total. Don Genaro povesteste ca, dupa ce si-a intâlnit aliatul si s-a luptat cu el, nu s-a mai putut intoarce niciodata in locul de unde plecase, pentru ca noua lume era de nerecunoscut, iar lumea pe care o stia pierise: “Nimic nu mai e la fel”.

Când perceptia se transforma si “atentia” constientizeaza cea de-a doua vedere, a lumii magice, intreaga viziune asupra lumii se schimba si omul traieste integral dimen siu nile spirituale ale existentei. “A privi” descrie actiunea obisnuita de percepere a lumii ca o ordine de obiecte si fenomene pe care ratiunea le analizeaza si afectul le simte ca distincte. Realitatea exista prin interpre tarea pe care i-o dam noi, iar descrierea ei este sustinuta prin gândurile noastre despre noi si lumea resimtita prin intermediul sen za tiilor: “Dialogul interior este cel care ne tine legati de pamânt. Lumea e asa si asa, asa si pe dincolo, doar pentru ca discutam cu noi insine despre ea ca fiind asa” (Castaneda, 1995, 23). Pe de alta parte, “a vedea” exprima capacitatea fiintei umane de a fi constienta, printr-o perceptie subtila, de realitatea ascunsa, mai “adevarata” si profunda a lumii. “A vedea” face posibila revelarea esentei vietii si luminii care constituie principiul lumii si al creatiei cosmice. “A vedea” inseamna cunoastere de sine si explorarea nesfârsita, prin clarvi ziune, a tainelor lumii. Calea cunoasterii este dezvaluita de lumina launtrica, iar luptatorul o urmeaza cu spiritul impecabil, cu mintea si inima limpezi de orice tulburare: “Un luptator fluid nu mai poate privi lumea cronologic. Iar pentru el lumea si el insusi nu mai sunt obiecte. El e o fiinta luminoasa care exista intr-o lume lumi noasa” (Castaneda, 1995, 58).

Lupta omului cunoasterii re pre zinta o cautare netarmuita a luminii adevarului si a bucuriei vietii traite din plin in fiecare clipa. Iar sensul lucru rilor si interpre tarea lumii se schimba când omul “vede” cealalta realitate dincolo de aparente: “de câte ori sunt martor la ceva care in mod normal m-ar face sa fiu trist, eu pur si simplu imi schimb ochii si vad in loc sa privesc. Dar atunci când intâlnesc ceva hazliu, privesc si râd” (Casta neda, 1995, 109). Cea mai mare putere e puterea de a fi fericit. Un om al cunoasterii este fiinta care descopera in fiecare clipa bucuria de a trai. “Adevarata experienta e sa fii om (…) viata este un miracol pe care il facem acum” (Castaneda, 1995, 67).

Traim intr-un univers al perceptiei, iar “lumea este o senzatie” (Castaneda, 1995, 225). Viziunea asupra lumii este determi nata de un “inel al puterii” prin intermediul caruia omul interactioneaza cu mediul din jur si se gândeste pe sine ca subiect al cunoasterii. Dar “lumea este un mister” si adevarata cunoastere cauta sa dezvaluie esenta lucrurilor si lumii vii, care transpare in clarviziunea spirituala: “Ceea ce privim noi acum nu este totul. Exista mult mai mult in lume, de fapt, atât de mult, incât este nesfârsit” (Castaneda, 1995, 181). De aceea, un om al cunoasterii dezvolta un alt inel al puterii, “inelul nonactiunii”, prin care “tese o alta lume”: “Lumea este lume, fiindca tu stii “actiunea” necesara pentru a o face asa. Daca nu i-ai cunoaste actiunea, lumea ar fi altfel” (Castaneda, 1995, 249). De aceea, pentru “a opri lumea” trebuie sa opresti “actiunea” care o recreeaza dupa categoriile perceptiei obisnuite. Astfel, “un om al cunoasterii stie ca piatra asta este piatra datorita “actiunii”; daca el nu vrea ca piatra sa fie piatra, tot ce are de facut e nonactiunea” (Castaneda, 1995, 248), simi lara cu “vederea” esentei lucrurilor si a legaturii vii dintre fiinte si univers. Sa cunosti fiinta din tine inseamna sa realizezi “nonactiunea sinelui”: “Lupta torul are vesnic privirea orien tata spre interior si isi dedica existenta unei neobosite si totale cercetari a sinelui” (Castaneda, 1999, 39).

Lumea cunoscuta, necunoscutul si in cog nos cibilul reprezinta dimesiunile exis tentei si nonexistentei intre care se intind aripile perceptiei umane. Daca incognosci bilul reprezinta misterul care nu se va dezvalui niciodata, “totusi vesnic prezent, ametitor de frumos si inspaimântator in acelasi timp prin infinititatea sa” (Casta neda, 1999, 49), necunoscutul reprezinta lumea tainica, cealalta realitate, care poate fi cunoscuta prin “vedere”.

“A vedea inseamna sa dezvalui esenta a tot ce exista, sa fii martor al necunoscutului si sa prinzi cu coada ochiului o licarire a incognicibilului” (Castaneda, 1999, 71). Ex pri mând cunoasterea adevarata, “vede rea” este o revelatie a luminii fiintei. Dupa ce samanul pierde forma umana, in aura ii apare un “ochi” prin care spiritul vazator percepe “cealalta realitate” si lumile visului. La Gorda poate deschide “ochiul” ca pe o usa catre alta lume si, identificându-se cu el, poate zbura. Dupa don Juan si don Genaro “ochiul” este o lumina solara, portocalie. “Suntem bucati de soare. De aceea suntem fiinte luminoase” (Castaneda, 1995, 135), spune La Gorda.

In viziunea initiatilor, universul este compus dintr-un numar infinit de câmpuri energetice care exista in macrocosmos ca niste fibre luminoase. Fiintele vii transforma aceste câmpuri energetice in informatie sen zo riala a carei interpretare alcatuieste siste mul nostru cognitiv. Lumea este o descriere, materialitatea ei este o simpla interpretare, in timp ce pentru vizionari lumea are o apa renta fluida si luminoasa. Alcatuirea univer sului se rega seste in configuratia mi cro cosmosului fiintei umane vazut ca un ou cu mirifice fibre de lumina. Prin intermediul acestora, constiinta interactioneaza cu struc tura energetica a universului pe diferite nivele de perceptie. Vederea vrajitorilor ca pa ta sem nificatia cunoas terii esentiale a le ga turii dintre creatie si infi nitate: “ceea ce-i facea pe oameni vrajitori era capacitatea lor de a vedea direct, nemijlocit, cum curge energia in univers” (Castaneda, 2003, 87).

Pentru a deveni oameni ai cunoasterii, “aspiratia vrajitorilor era aceea de a atinge infinitatea. Contactul cu “latura activa a infinitatii” (Castaneda, 2003, 86) este resim tit ca o “confruntare” in care telul lupta torului este constientizarea vibratiilor lumi noase ale principiului vietii din univers: “Ceea ce exista cu adevarat in exterior sunt emanatiile vulturului, fluidul in continua miscare, si totusi neschimbat, etern” (Casta neda, 1999, 54). Aceste emanatii “ca niste fascicule luminoase”, “constiente de exis tenta lor, vii si vibrante”, care “contin fieca re o eternitate in sine”, constituie manifes tarea unui principiu imuabil al vietii cosmice. “Vulturul” este astfel denu mirea si imaginea simbolica a unui principiu al vointei care guverneaza viata si destinul tuturor fiintelor, aparând vizionarului saman “ca un vultur incomensurabil, negru ca taciunele, stând drept, asa cum sta un vultur, inaltimea lui atingând infinitul” (Castaneda, 1999, 176).

Luminozitatea umana este data de ema natiile Vulturului, cuprinse in oul stralucitor care alcatuieste corpul energetic al indivi dului: “A percepe inseamna a armoniza emanatiile continute in interiorul coconului cu cele care se afla in afara lui” (Castaneda, 1999, 63). “Punctul de asamblare” selec teaza emanatiile externe si interne pentru a le armoniza intr-o viziune a lumii, conform benzii de emanatii specifice omului. Depla sarea punctului de asamblare in alte centre energetice din aura noastra determina viziuni neobisnuite asupra lumii percepute in cadrul altor benzi de emanatie; “forta acestei alinieri face lumea sa dispara” (Castaneda, 1995, 235). Constiinta, stralu cind in aura fiintei ca o lumina de cu loarea chihlimbarului, “interpreteaza ema natiile Vulturului, asa cum un harpist inter­preteaza o melodie pe coardele harpei sale”. In ceea ce priveste controlul asupra starilor de constiinta, “arta batrânilor vizionari consta in deplasarea luminii de la locul sau originar” (Castaneda, 1995, 68).

Vechilor initiati tolteci, sustine don Juan, li s-a revelat “o viziune a Vulturului si a emanatiilor Vulturului” ca o interpretare spirituala a unui principiu transcendent: “In realitate insa, nu exista nici Vultur, nici emanatii ale Vulturului, explica maestrul lui Carlos. Ceea ce exista acolo este ceva ce nu poate intelege nici o fiinta vie” (Castaneda, 1999, 57). Fiecare vizionar interpreteaza realitatea transcendenta dupa propriile pu teri de a intelege si conform trasaturilor culturale care i-au impregnat mentalitatea. Astfel, traditia spirituala a vechilor tolteci isi spune cuvântul in interpretarea lumii magice configurând o “explicatie a vraji torilor” pentru a descrie revelatiile vizio narilor. Emanatiile Vulturului erau numite de samanii indieni “porunci” si Vulturul ca atare nu exprima decât o proiectie in incog noscibil ale unor trasaturi ale cunoscutului pentru a sugera o intuitie: “Mult mai impor tant decât vederea in sine este ceea ce fac vizionarii cu ceea ce vad” (Castaneda, 1999, 57), spune don Juan.

Asa cum forma de molie atribuita puterii nu era neaparat adevarata, cu atât mai putin este veridica silueta vazuta de Carlos la “intâlnirea cu cunoasterea”; forma antropo morfa este o interpretare conforma “vede rii”, adaptata exprimarii prin cuvinte si intelegerii umane. Intâlnindu-se cu “puterea cunoasterii”, care “privita” aparea drept o “molie”, Carlos “vede” silueta unui om pen tru ca imaginea sa fie conforma cu ideile lui despre lume. Tot astfel, el “vorbeste” cu aliatul sub forma de coiot, la fel cum don Juan “vorbise” cu o caprioara: “Când expli catia vra ji torilor mi-a devenit clara, era prea târziu sa aflu ce mi-a facut caprioara. Am spus ca mi-a vorbit, dar n-a fost asa (…). Am vorbit toata viata, la fel ca tine, de aceea obisnuintele mele dominau si au fost extinse si asupra caprioarei” (Castaneda, 1995, 33).

“Explicatia vrajitorilor” este dincolo de cuvinte si cuprinde interpretarea revelatiilor personale; de aceea ea prezinta doar o intuitie a experientei adevarului, o sugestie a realitatilor spirituale, si necesita “putere personala” pentru a fi inteleasa. Astfel, ex pli ca don Juan, “tot ce facem, tot ce suntem, sta in puterea noastra personala. Daca avem destula un singur cuvânt dezvaluit ar fi suficient pentru a ne schimba viata. Dar daca nu avem destula putere personala, ne pot fi dezvaluite si cele mai minunate parti de intelepciune, dar revelatia nu va avea nici cea mai mica importanta” (Castaneda, 1995, 17). Revelatia pe care o transmite don Juan este cea a omniprezentei eternului constien tizata in clipa in care omul atinge totalitatea sinelui: “daca ai fi avut destula putere, doar cuvintele mele ar fi fost de ajuns ca sa-ti aduni tot sinele si sa scoti partea esentiala a lui din granitele in care se se afla” (Castaneda, 1995, 18). “Suntem fiinte lumi noase”, spune don Juan. “Expli catia vraji torilor” consta in a intelege lumina interioa ra, dar nimeni nu ar putea intelege minunea luminii fara sa o vada.

Sfera perceptiei umane finite este impar tita in doua: o parte, a constiintei elevate, care reflecta necunoscutul, si cealalta parte, a constiintei rationale, care reflecteaza asu pra cunoscutului. Cunoscutul reprezinta “to na lul”, “tot ce cunoastem despre noi insine si despre lumea noastra se afla pe insula tonalului (.) Tonalul formeaza legile dupa care el intelege lumea. Cu alte cuvinte, el creeaza lumea” (Castaneda, 1995, 151). Necunoscutul il reprezinta “nagualul”: “Na gua lul este partea din noi pentru care nu exista descriere, nu exista cuvinte, nume, sentimente, cunoastere” (Cas ta neda, 1995, 152).

Din momentul in care ne nastem, parasim constiinta na gua lului pentru a ne forma fiinta adaptata existentei, dar eul tonalului acapareaza sentimentul realului, iar omul resimte duali tatea inerenta ca pe o lipsa a intregului. “Tonalul incepe de la nastere si se sfârseste la moarte, dar nagualul nu se sfârseste niciodata” (Casta neda, 1995, 170). Nagualul reprezinta principiul imuabil al constiintei pure, impersonale, existenta originara in care se intorc elementele tonalului care cunosc viata si moartea. Când forta vitala paraseste corpul, in cazul mortii omului, elementele constiintei personale se dezin­tegreaza in nagual, dar in cazul calatoriei luptatorului in nagual, “manunchiul de sentimente nu se dezintegreaza, ci doar se raspândeste, fara a-si pierde unitatea” (Castaneda, 1995, 322). Scopul cunoasterii samanice il repre zinta pregatirea pentru clipa eterna a mortii; de vreme ce omul cunoasterii “vede” vibratiile de lumina ale vietii, viata lui patrunde dincolo de moarte ca lumina a constiintei. Atentia nagualului poate “aprinde” emanatiile din aura fiintei mistuita de focul launtric. Omul e lumina eterna, daca se vede astfel; fiinta e vointa de a fi: “Explicatia vrajitorilor spune ca fiecare dintre noi are un centru din care poate fi simtit nagualul, vointa” (Castaneda, 1995, 322).

Nagualul este indescriptibil, “nagualul este doar pentru a fi martor la el “. Dar daca o parte a lumii este misterul insusi, nimic nu poate fi explicat cu adevarat, fiindca totul fiinteaza in mister: “Ratiunea poate sa fie martora la efectele tonalului, dar nu va reusi niciodata sa-l inteleaga, sau sa-l dezvaluie (.) Tonalul fiecaruia dintre noi nu este decât o reflexie a acelui indescriptibil necu noscut, care este plin de ordine; nagualul fiecaruia dintre noi nu este decât o reflexie a acelui indescriptibil vid care contine totul” (Castaneda, 1995, 327-328).

Tonalul se reflecta pe sine in ratiunea care intelege lumea; când oglindeste nagua lul in con stiinta, omul atinge totalita tea fiintei. Atunci nimic nu poate fi explicat, pentru ca totul poarta intelesul fiintei. “Secretul unui vrajitor este faptul ca el stie sa ajunga la nagual, dar o data ce a ajuns acolo si tu si el puteti interpreta ceea ce se intâmpla in orice maniera posibila” (Casta neda, 1995, 214).

“.un singur cuvânt dezvaluit ar fi suficient pentru a ne schimba viata”. “Expli catia vrajitorilor” este doar un cuvânt, cu vân tul ultim al vrajitorului care a uitat de cuvinte: “Eu sunt Juan Matus. Acesta este numele meu si il rostesc pentru a crea un pod pe care tu sa-l treci si sa ajungi la mine” (Castaneda, 2003, 19). Omul cunoasterii a inteles cuvântul tacut al fiintei. Insa “urma sii lui cauta inca, si nu vor mai gasi in veci cuvântul care sa cuprinda universul” (Bor ges, 1983, 170).

La un moment dat, Don Juan ii spune lui Carlos inainte de a sari in abisul misterului: “Ai inceput drumul cunoasterii scriind si o sa termini in acelasi mod” (Castaneda, 1995, 333). Urmând “drumul cunoasterii scriind”, ne putem intreba daca a “sarit” vreodata Carlos din universul imaginar creat prin “scris”? A existat vreodata in lumea reala acel “Carlito”, cum il alintau vrajitorii, despre care a scris Carlos Castaneda? Pentru cititori, “drumul cunoasterii scriind” al lui Carlos reprezinta initierea prin cuvânt intr-un univers simbolic al fictiunii. Poate ca “lumea vrajitorilor” nu e altceva decât vraja cuvintelor. Uneori, fictiunea este mai adeva rata decât realitatea. Fictiunea este lumea care ia in stapânire “cealalta realitate”; cau tând o “explicatie a vrajitorilor”, ajungem sa existam chiar noi in cuvânt.

 

 

 

 

 

Anca Buciuman

Istorisiri din lumea de dincolo

 

Abstract:The article  comments the interest that was always connected to the concept of the Other World and its particular representation in Castaneda’s work. The study takes as a starting point I.P.Culianu’s assertion about the importance of such a subject in nowadays philosophical thinking. The appoach is diacronical, trying to establish the place of Castaneda’s alternative worlds as compared to an entire tradition of the concept. Besides the tradition/ Castaneda raport, the most unconventional comparison in the study is that with the virtual worlds created by the computers.

Keywords: Carlos Castaneda, Shamanism, the Other World,  I.P.Culianu, Exstasy/ trance, Death, virtual worlds

 

“Va exista mereu o dimensiune care duce spre necunoscut, fie ea aceea a mitului, a patra sau a n-a dimensiune…”

I. P. Culianu

Din cele mai vechi timpuri, oamenii au acordat o mare importanta calatoriilor in lumea de dincolo. Noi, cei de astazi, ne punem mereu intrebari despre veridicitatea acestor “lumi”: unde se duceau acei oameni care pretindeau ca ar fi calatorit in alta lume? Mai mult, exista ceva dincolo de lumea noastra inconjuratoare? Raspunsul poate fi pozitiv sau negativ. Daca acceptam prima varianta de raspuns, indoiala persista in a ne macina: aceste universuri pe care unii le-ar fi vizitat, sunt ele parti ale univer sului nostru fizic? Sunt universuri paralele sau universuri mentale? Si, in oricare dintre ipoteze, cum au reusit oamenii sa ajunga la ele?

In ultimul sau interviu, acordat Gabrielei Adamesteanu, I. P. Culianu face o remarca speciala cu privire la gândirea filosofica con tem porana. Aceasta n-ar mai privilegia marile teme heideggeriene despre fiinta (“Ce este ceea ce este?”) si fiinta-spre-moar te (Sein-zum-Tode) ci s-ar orienta spre probleme cognitive si spre lumile alter na tive. Filozoful, matematicianul si teologul George Berkely afirma in Principles of Hu man Knowledge (1710): “Unele adevaruri sunt atât de apropiate si evidente pentru spirit, incât omul trebuie doar sa-si deschida ochii pentru a le vedea…”

Lumile psihanalizei, ale istoriei reli giilor, ale SF-ului, ale stiintei atomice sunt toate out of this world. Numitorul comun al numeroaselor abordari ale problemei cala toriei in alte lumi se axeaza pe faptul ca universurile explorate nu sunt altceva decât universuri mentale, cu alte cuvinte ca reali tatea lor este in mintea exploratorului. Din nefericire, nici un studiu amanuntit asupra problemei nu pare a ne elucida misterul despre ceea ce este mintea umana, ba mai mult, despre ce este spatiul nostru mental.

Dupa mai bine de doua secole intunecate de pozitivism ce au pus totul pe seama fic tiunii, cele doua probleme revin la suprafata o data cu aparitia ciberneticii si a compu terelor. Suntem tentati sa admitem ca spatiul nostru mental este nelimitat. Lasându-ne ghidati de tot ce inseamna imaginatie, pa trun dem in alte universuri care par, la o prima vedere, necunoscute. Sceptici, psiho logii afirma ca toate experimentele ne sunt relationate fie cu experienta personala, fie cu ceea ce exista deja in mintea noastra. Astfel, de la inceput este inlaturata premisa lui J. Locke potrivit careia mintea noastra ar fi o tabula rasa.

Incercând sa intelegem spatiul mental, recurgem deseori la solutia de a-l considera ca fiind unul paralel cu lumea noastra, insa lucrurile nu sunt asa de usoare. Lumea ex te rioara influenteaza lumea noastra interioara si invers. Relatia dintre “universul mental” sau “lumea interioara” si realitatea fizica a suscitat intotdeauna interesul metafizicii, stiintei, religiei si chiar noua tehnologie. Majori tatea cerceta torilor au respins ideea parale lismului celor doua lumi. Unii au considerat lumea exterioara un construct al lumii interioare. Altii au fost de parere ca cele doua universuri interfereaza. Pentru acestia din urma, misterul este legat de faptul ca nu stim niciodata inceputul si sfârsitul vreunuia.

I. P. Culianu observa faptul ca deocam data nici macar nu ne-am elucidat pe deplin asupra a ceea ce numim “spatiu”. Teza lui Culianu este ca lumea noastra interioara mode leaza lumea exterioara. Desi lumea exterioara pare a fi una si aceeasi pentru toti, ea nu este asa. Exemplul clasic este cel al sticlei pe jumatate plina. Optimistul, spune Culianu, o va vedea plina pe juma ta te, in vreme ce pesimistul o va vedea goala pe jumatate. Observam ca, in felul lor, fiecare are dreptate. Toti au dreptate, dupa cum, “fiecare hulitor cu blestemul lui, fiecare calugar cu rugaciunea lui” (Culianu, Pergamentul diafan).

Incercam mereu sa sondam necunos cutul, fie acesta o alta lume pe care ne-o ima ginam, fie realitatea care ne-nconjoara. Miturile, poezia, utopiile, extazele, visele si viziunile ne deschid porti spre alte lumi.

Samanismul este o tehnica a extazului al carei punct final este calatoria in lumea de dincolo. Traditia samanica presupune intra rea samanului in transa pentru a elibera un suflet ce-a fost luat de duhurile necurate. Raspândit in aria culturala asiatica, modelul samanic este remarcabil prin omogenitatea sa slefuita de-a lungul mileniilor in regiuni indepartate cum ar fi Australia aborigena, America de Nord si de Sud, Asia Centrala si Siberia, Europa de Nord si de Est, Africa. Anumite texte literare ale Greciei Antice sugereaza ca samanismul ar fi existat si in antichitatea mediteraneana.

Po trivit lui M. Eliade samanul este “maestrul extazului”. Conceptul de extaz are mai multe semnificatii: In vechea Grecie termenul era utilizat pentru denumirea unor experiente facute de practicantii cultului dionysiac; dupa alti autori, acest termen este sinonim cu “transa” si ar desemna niste tehnici care au in comun o stare de “diso ciatie mentala” (I. M. Lewis). Potrivit lui J. D. P. Bolton termenul este folosit in trei situatii: “…aceea de posesiune, când subiec tul e prada uneia sau mai multor activitati inso lite; aceea de transa hipnotica sau me dium nica, in care subiec tul e calm, dar viu in mod concret; si aceea de catalepsie, când subiectul e intr-atâta privat de toate facul tatile sale, pâna la oprirea respiratiei si a pulsului, incât are aparenta unui mort, cu toate ca, dupa ce se reintoarce la viata, e ca pabil sa-si povesteasca perceptiile si cunostintele dobândite in spirit”.

Explicatia termenului “extaz” o gasim mult mai bine reliefata la origine: verbul grecesc “ex-istano” (existao, existeni) din care provine substantivul ex-statis, indica mai intâi actiunea de a se deplasa, a se duce in afara, a schimba ceva sau o stare de lucruri; sau a iesi, a parasi, a se indeparta, a abandona. Substantivul ex-statis va semni fica deci deplasare, deviere, alunecare, tul bu rare, delir, stupoare, excitatie provocata de bauturi ametitoare. Câmpul semantic al cuvântului este destul de vast si se rapor teaza la ideea de disjunctie, “de a iesi din cadrele ce reglementeaza, in imprejurari istorice date, criteriile normalitatii” (Culia nu, 1998).

In Grecia, inca inainte de secolul al V-lea se vorbea de mai multe categorii de experinte ce intrau in sfera notiunii de “extaz”. O prima clasa era reprezentata de dionysism, cult ce presupunea un grup alcatuit din subiecti posedati involuntar (de mania emanata de Zeu). Actorii ritualului dionysiac erau majoritatea femei, ale caror manifestari erau dansul, consumul unor bauturi ametitoare ce se soldau nu de putine ori cu vagabondajul in munti salbatici (oreibasia). A doua clasa de extatici erau in contrast cu cea dintâi si erau pusi in relatie cu zeul Apollon din Hyperboreea. Potrivit lui E. R. Dodds, reprezentatii acestei clase pot fi numiti samani. Nietzsche a teoretizat in scopuri proprii aceasta opozitie intre “apollonic” si “dionysiac”.

In functia de saman, traditia greaca aduce in discutie un personaj aparte: iatro man tul, un medecine-man grec. Iatromantii erau medici (iatroi) si ghicitori (manteis), purificatori (cathartes) si taumaturgi. Ei aveau capaci tatea de a calatori in “spirit”, in spatii diferite, dar si in timp. Daca foloseau plante halucinogene sau nu, problema nu a fost rezolvata. Cert este ca aceste persoane au fost sursa de inspiratie pentru ceea ce medi cina noastra numeste “sindrom de absti nenta”, fiindca evitau mâncarea si, probabil, raporturile sexuale.

Asadar, samanul avea rolul atât al unui medic, cât si al unui intercesor, legat atât de lumea mundana, cât si de cea supranaturala. Calatoria este rezultatul unei cautari: pentru a avea viziunii extaticul se duce intr-un loc euforic, necromantul evoca tarâmul mor tilor, sfântul Pavel – cerul, samanul – o alta lume, cu alte cuvinte, un “dincolo” de ceea ce exista in realitate. Platonicienii vor­beau de transmigrarea sufletului dintr-un corp intr-altul. Credinciosul crestin stie, inca de la izgonirea din Rai, ca exista o alta lume mai buna decât a noastra.

Tot o alta lume incearca sa-i dezvaluie vrajitorul mexican indian Juan Matus ero ului nostru, Carlos Castaneda. Concep tele si practicile vrajitoresti ii sunt cu totul straine lui Carlos, incât rabdarea si maniera sub care i le prezinta maestrul sau nu fac decât sa suscite interesul cititorilor, la fel de dezorientati pe cât este si naratorul.

Intâi de toate suntem stupefiati, o data cu personajul nostru, Carlos, de revelatia con form careia conceptia noastra despre lume nu este definitiva, ci doar o interpretare dintr-o multitudine de interpre tari descriind o multitudine de lumi alternative. La inceput, pentru a-i produce ucenicului sau “niveluri de perceptie particulare”, don Juan foloseste trei plante halucinogene: peyotl, datura inoxia si o psylocibe. Tot cea ce stia Carlos despre lume se dovedeste a fi ineficient si intrebarile pe care i le pune maestrului sunt, in marea lor majoritate, de-a dreptul infantile.

Il vedem pe Carlos ca un “strain” caruia tot ce-nseamna cunoastere despre lume ii pare a fi incomprehensibil. Timp de 13 ani, in calitatea de profesor, Juan Matus, indian yaqui, incearca sa-i dezvaluie no vi celui Carlos lumea cognitiva a samanilor din Mexic din timpurile stravechi. Metoda lui don Juan este una speciala, care ascunde esenta si importanta metodelor sub aparenta cotidianului.

Samanii din vechiul Mexic, asa cum ii infati seaza Castaneda, vorbeau de o energie ascunsa inauntrul sinelui. Pentru ei, totul este energie, chiar si plantele din natura sunt alcatuite din energie, trebuie doar sa inveti “sa vezi”, sa atingi esenta lucrurilor. Pentru samani, scopul cunoasterii este pregatirea pentru calatoria finala, calatorie pe care fiecare om trebuia s-o faca la sfârsitul vietii. Pentru ei, starea vaga si idealizata pe care noi o numim “viata de dupa moarte”, este un spatiu cât se poate de concret si plin de lucruri practice, cu functii asemanatoare celor din viata de zi cu zi. Juan Matus numeste acest spatiu unde patrund vrajitorii dupa moarte latura activa a infinitatii.

Pentru a patrunde in lumile paralele este nevoie sa spargi barierele perceptiei, sa-ti muti atentia de pe tonal pe nagual, adica sa te aliniezi unei alte benzi de emanatii. Pe parcursul deplasarii, calatorul intâmpina un zid, ca un fel de opacitate perceptuala. Vechii vizionari au numit acel moment zidul de ceata. Acestei mutatii in alta lume i s-au conferit mai multe explicatii. Mircea Eliade observa ca extazul in practicile samanice presupune la un mo ment dat o trecere primej dioasa. Odinioara se vorbea de o punte ce facea legatura intre Cer si Pamânt si le permitea oamenilor sa comunice usor cu zeii. Una dintre explica tiile care i s-au dat puntii a fost aceea de simbol al “portii strâmte” sau al “trecerii paradoxale”, pentru ca o data cu intreru perea comunicarii dintre Cer si Pamânt nu s-a mai putut traversa puntea decât in “minte”, adica in moarte sau in extaz. De acest privilegiu nu se “bucura” oricine, pentru ca puntea este pazita de demoni sau monstri care ameninta sa devore sufletul.

Prin extaz, samanii pot traversa aceasta punte. Simbolic, putem inscrie aceasta trecere in sfera miturilor de initiere ce presupun refacerea unitatii primordiale dintre Cer si Pamânt. Samanii lui Castaneda vad acest lucru ca o abolire a rupturii ce exista in coconul energetic al fiecaruia dintre noi. Plenitudinea oului nostru luminos, afirma don Juan, confera posibi litatea de-a te deplasa usor intre diferitele benzi de emanatii ale universului.

In mitul cosmologic construit de Castaneda, fiinta umana, impreuna cu tot ceea ce exista, este emanatia unei pasari incomprehensibile, metafizice, Vulturul: “Tiparul uman este acea portiune din emanatiile Vulturului, pe care vizionarii pot s-o vada direct…” (Castaneda, 1985, 277).

Cartea egipteana a mortilor vedea moar tea ca pe un soim care isi ia zborul, iar in Mesopotamia raposatii sunt infatisati sub forma unor pasari. In legendele despre pasarea cosmica, buriatii povestesc ca la inceput nu au existat decât zeii la apus si spiritele rele la rasarit. Când zeii l-au creat pe om, spiritele rele au incercat sa-l distruga prin boala si moarte. Insa zeii au luat partea oamenilor, trimitând un aliat care sa lupte impotriva spiritelor. Aliatul a aparut mai intâi sub forma unei Acvile. Pentru ca nu stia limba oamenilor, Acvila a cerut ajutorul zeilor. Porunca a fost de a se impreuna cu prima fiinta pentru a o transforma in saman. Legenda spune ca Acvila s-a impreunat cu o femeie care a nascut un copil care ar fi devenit saman. Dupa altii, insasi femeia s-ar fi transformat in saman. Cert este insa ca Vulturul este interpretat ca un simbol samanic. Aceasta pasare totemica, un fel de stramos primordial, suprave ghea za toata lume: “…tot ce ne inconjoara… exista undeva si ne conduce vietile” (Castaneda, 1998, 89-90).

In fond, ceea ce incearca sa realizeze don Juan cu ucenicul sau nu consta in a-l ridica din lumea rationalului, ci a-i arata ca printr-un exercitiu mental (mai ales prin vis) poti distruge barierele lumii percepute in mod curent. Carlos afla ca fiinta umana, o data ce invata sa-si deplaseze punctul de asamblare, iese din lumea noastra si poate “naveta” prin sapte ale lumi sau dimensiuni. Printr-un exercitiu specific de miscare a ochilor, vrajitorul face ca punctul de asamblare sa se miste si sa se ancoreze intr-o alta banda de emanatii. In vis se realizeaza cel mai bine aceasta trecere. E ca un fel de trecere intre diferitele nivele de constiinta, ca o trecere prin cojile unei cepe. A ajunge in alte benzi presupune o miscare din inte rior spre exterior, o miscare a punctului de asamblare din interiorul oului luminos spre exteriorul acestuia.

In vis, Carlos este invatat sa calatoreasca in lumi indepartate. Am fi tentati sa credem ca e vorba de o deplasare a corpului fizic, insa samanii vorbeau de un “corp din vis”, de un dublu, un celalalt. “Cum are loc ase menea calatorie? Intreaba Carlos. - Nu poti sti cum se petrece… emotii puternice sau o atentie intransigenta, sau un mare interes pot servi drept ghid; apoi punctul de asamblare se fixeaza puternic in pozitia de visat, … ca sa traga acolo toate emanatiile din interiorul coconului.” (Castaneda, 1985, 299).

Starile alternative descrise de Castaneda, fie ele fictive sau reale, lucrul acesta e irelevant, ridica niste probleme majore. “Starile de realitate neobisnuita”, dupa cum el insusi le numeste, experiente de iesire in afara corpului, mai mult, experiente la limita mortii (v. momentul aruncarii in prapastie, Castaneda, 1985, 308), reprezinta o calatorie intr-o alta dimensiune. I. P. Culianu afirma ca actualmente aceste cala torii in alte lumi sunt deschise de catre stiintele exacte, ca fizica si matematica sunt in mare masura responsabile de revenirea interesului pentru caile mistice de cunoas­tere. Ele au deschis noi perspective, afir mând ca universul nostru nu este decât o conventie bazata pe imaginile pe care le avem despre lume. 

Daca acceptam aceasta ipoteza, intele gem mai usor asertiunea lui don Juan conform careia: “deplasarea punctului de asamblare dincolo de linia mediana a coconului omului face intreaga lume pe care o cunoastem sa dispara intr-o clipa, ca si cum ar fi stearsa…” (Castaneda, 1985, 300). Lumea noastra exista doar pentru ca noi, emanatiile “nu-stiu-cui”, fie el Vultur sau Dumnezeu, ne-am stabilit punctul de asamblare in acest loc.

Imaginata initial in secolul al XIX-lea, dimensiunea a patra a fost o ipoteza noua, care a sugerat o explicatie pentru mai multe fenomene misterioase, asociate de regula magiei sau religiei. Desi nu avem un organ pentru perceperea celei de-a patra dimen siuni, traim intr-o lume tridimen sionala in care nu toate lucrurile sunt pe deplin clare: de exemplu timpul.

Prin proprietatea lor de-a provoca stari alterate de constiinta, substantele halucino gene reprezinta o prima modalitate de-a trece barierele perceptiei. Transformarea cuiva in propria sa imagine din oglinda sugereaza singurul spatiu in care acest fenomen ar fi posibil. Episodul relatat de Lewis Carroll in Casa oglinzilor se pliaza foarte bine unui astfel de spatiu. Alice vede prin oglinda ca incaperea din oglinda este exact ca salonul din casa ei, dar inversata. “Eu pot sa vad totul, când ma urc pe un scaun – totul, afara de portiunea dindaratul caminului. O, cât as vrea sa pot vedea si aceasta parte! Apoi, cartile seamana cu ale noastre, dar cuvintele sunt scrise de-andoaselea”.

“Cealalta realitate” pe care ne-o propune Castaneda nu este altceva decât viziunea mintii noastre, rezultatul imaginilor pe care le ducem cu noi in alta lume, o data cu mutarea acelui punct de asamblare prin care Juan Matus denumeste atentia noastra.

De multe ori oamenii, când vorbesc de o trecere, o asociaza mortii. Si astazi se spune ca inainte de a merge pe “ultimul drum” trebuie sa-ti “reglezi conturile” cu aceasta lume. Don Juan il sfatuieste pe Carlos ca, inainte de calatoria finala, inteleasa ca o incununare a invataturilor sale, sa se elibe reze de tot ceea ce inseamna Legenda personala, de relatiile cu cei din jur, si sa se scufunde in propriului sau sine.

Retragerea in sine presupune un exer citiu pe care don Juan il numeste recapi tulare, alcatuirea unui fel de album cu eve ni mentele importante din viata. O singura intâmplare, o amintire “grea”, este sufi­cienta pentru a declansa acest proces, func tionând ca o calauza, un far care “ilu mineaza totul in cadrul recapitularii”.

Or, constata Carlos, “pe masura ce reca pitulam, toate gunoaiele ies la supra fata” (Castaneda, 1985, 176). Pentru noi, balastul care ne incarca memoria si existenta este usor de explicat, dar “invatatura” lui don Juan este de-a dreptul uimitoare si socanta. Castaneda provoaca intreaga noastra cu noas tere despre lume, sustinând ca am avea doua minti: una adevarata, care este ascunsa in obscuritate, si o minte superficiala, pe care o folosim zilnic si care este, stupoare, o “instalatie straina”, un implant facut de niste fiinte spirituale pentru a ne controla.

Aceasta “instalatie straina” ne provoaca conflicte, ambitii, deznadejde; este, am putea spune noi, latura dionysiaca, frenetica, din fiecare dintre noi, constructiva si distructiva in acelasi timp. Mintea adevarata este vocea soptita ce ne aduce intotdeauna ordine, claritate, este latura apollinica, calma a vietii noastre (Castaneda, 1985, 20-21). Adevaratele amintiri, adica lucrurile cu adevarat consis tente, sustine don Juan, provin din mintea noastra adevarata.

I.P.Culianu sustine ca mintea noastra ar fi un “fragment dintr-un puzzle universal”. Ce este mintea? Freud de exemplu o asocia unui spatiu de reprimare a dorintelor si impulsurilor sexuale personale, Jung vorbea de “inconstientul colectiv”. Culianu asocia za mintea cu sahul deoarece acesta presu pune o infinitate de variante de combinatii bazate pe un lot redus de piese si un set de reguli bine precizate. La fel functioneaza si mintea omeneasca. Numai ca, spre deose bire de sah, “jocurile mintii sunt jocuri care nu pot fi câstigate, deoarece nu exista nici o procedura de sah mat”. Partida se poate juca la infinit. Motanul Behemoth s-ar distra de minune la aceasta partida; nici chiar Diavo lul in rol de judecator nu l-ar mai putea opri. Dar poate ca si el este rezultatul unor com binatii binare si atunci… ne putem intreba si noi ca si autorul povestii despre Alice: “Voi ce credeti ca a fost?” (un vis sau o rea litate?).

Astazi, mai mult ca oricând, este necesar sa ne cunoastem propria noastra minte, dar si creatiile ei pentru a putea fi martorii unor universuri necunoscute. Pentru a ne plimba prin Erewhon-uri avem nevoie de libertate in spatiul nostru mental. A fi liber nu in seam na a te manifesta haotic in lume, ci a putea selecta din multitudinea de posibilitati pe care viata le ofera acea cale care poate duce la desavârsire. “A vedea”, asa cum sustin samanii lui Castaneda, inseamna a acorda atentie lucrurilor pe lânga care inainte doar treceai in fuga, inseamna de fapt o intelegere in profunzime a spatiului din jurul nostru. Acest spatiu, Culianu il numeste “spatiul Hilbert”, un spatiu mate matic cu un numar infinit de dimensiuni; iar viata noastra obisnuita o numeste un “frac tal”, o “ramificatie infinita care se confor meaza unei anumite reguli”. Regula creeaza un univers si in acesta alegerea noastra “intre” si “intre” da nastere la noi ramificatii ale altui univers, astfel incât traim intr-o multitudine de universuri de tip fractal.

Dupa Juan Matus, libertatea este marele dar facut oamenilor de catre Vultur, este capacitate de a muta punctul de asamblare in universuri noi. Vechii samani nu gândeau lumea in functie de timp si spatiu, ci in functie de gradul de constientizare. Sama nul este in mod frecvent un specialist in vise. Lumea spiritelor pe care o parcurge in timpul calatoriilor este asimilabila unei lumi onirice. Maestrul intru calatorii vâneaza incercarile de iesire din obisnuit, din banal. Carlos se arunca in abis, insa, paradoxal, se trezeste in patul sau din Los Angeles. Intre barea pe care si-o pune este daca nu cumva murise si inviase, pentru ca altfel nu-si poate explica cum strabatuse distanta dintre Mexic si L.A. in nici 10 ore (Ibidem, 308). Castaneda explica ca acest salt a fost posibil prin mutarea punctului de asamblare intr-o alta pozitie, implicând niste câmpuri de energie care de obicei sunt situate la perife­ria constientizarii.

Tema universurilor alternative este as tazi in mare voga, gratie, printre altele, lu mi lor virtuale create pe calculator. Interne tul joaca in acest sens un rol major. Una dintre functiile Internetului este si aceea de a crea lumi virtuale sau imaginare. Ce este realitate virtuala? In mod obisnuit, ea repre zinta o lume posibila, alternativa fata de lumea noastra obisnuita, creata prin inse larea simturilor umane: auzul, vazul si simtul tactil. Mai exista insa o realitate virtuala conceptuala. Ea cuprinde imaginile si reprezentarile unor expozitii in cyber spatiu sau ale unor orase virtuale. Oricare dintre noi poate crea “realitatea” sa virtuala.

Lumea virtuala a calculatorului inlatura toate barierele legate de timp, spatiu sau de oboselile si spaimele calatoriei propriu-zise. Iti permite, de exemplu sa te “bronzezi” pe plajele insorite ale Coastei de Azur, sa tra iesti viata salbatica a unor insule pustii sau sa te inclini la templul lui Buddha. Exista chiar posibi li ta tea de a-ti crea un oras al tau dotat cu tot ce tine de urbani tate: parc, Pri marie, Biblioteca, metrou etc.

Mrejele in care te poti prinde nu sunt insa reale, sunt simple virtualitati create de imaginatia mintii umane. Si totusi, cum iti dai seama ca totul nu este decât o viziune?

 

 

 

 

 

Cosmina Berindei

Castaneda si samanismul traditional

 

Abstract: As a sceptical approach to Castaneda’s system, the article questions the “non-fiction” label  the books  possess, in comparing their serious research character with the traditional canonic studies on shamanism.  Even more, it compares different points from the shamanic profile as it appears in Castaneda’s work with the traditional roles belonging to the same figure. In conclusion, Castaneda’s system is considered a contemporary variant of shamanism, more easily accessible to the postmodern man, judging this act of recovery of a mythical exotic background as typical for a period (the 20th century) and a space (the Western society) which is faced to the “anxiety of nothingness”.

Keywords: Carlos Castaneda, Shamanism, Tradition, don Juan Matus,  Sorcerer, the Eagle, initiation, the Toltecs

 

Prima reactie a cititorului lui Carlos Castaneda, avertizat ca are in mâna o carte care nu este fictiune (cele unsprezece volu me au aparut in colectia pocket non-fiction!) este de a o aseza inapoi in raftul bibliotecii, mai degraba decât de a incepe o analiza asupra teoriilor lui. Dupa ce va fi citit G. Frazer, L. Lévy-Bruhl, Cl. Lévi-Strauss, M. Eliade sau I. P. Culianu, cartile lui Casta neda ii par oricui niste erezii. Ceea ce-l incomodeaza pe cititorul mai mult sau mai putin avizat este atitudinea socratica, afisata neintrerupt de catre Carlos, tânarul student de la Universitatea California, pornit in cala torie cu scopul de a cunoaste plantele medicinale folosite de catre indienii din zona Mexicului de sud-vest si nord, care-l intâlneste insa pe don Juan Matus si incepe alaturi de acesta initierea in tainele samanis­mului. Volumele sale vor fi povestea acestei initieri ale carei scop ultim ar fi realizarea calatoriei finale, echivalenta cu o trecere discreta spre infinitate, privilegiu al celor initiati, spre deosebire de neantizarea la care vor fi supusi ceilalti care vor fi absorbiti de catre Vultur (Castaneda, 2003, 14).

Oricâta ostilitate s-ar afisa fata de scrie rile lui Castaneda, adevarul este ca in ele se articuleaza un sistem extrem de consistent, care are surse dintre cele mai diverse: posibile similitudini pot fi stabilite intre acest sistem si gnosticism, hinduism, cres tinism, ocultism si, evident, samanism.

Având in mâna un volum al lui Casta neda – si ma refer aici mai ales la primele patru! – cititorului ii incoltesc in minte, volens nolens, aceleasi intrebari pe care insusi autorul le formuleaza, despre autenti ci tatea trairilor sale. Situându-ne pe pozitia relativismului postmodern care neaga posi bi li tatea formularii unor adevaruri ultime, scopul cercetarii noastre nu este acela de a formula posibile ipoteze legate de veridi citatea relatarilor, ci de a compara samanis mul traditional cu sistemul elaborat de catre Cas ta neda, urmarind, prin intermeniul ini tie rii lui Carlos, diversele elemente de sama nism care apar, privind functiile samanului, stapânirea spiritelor auxiliare, tehnicile si accesoriile folosite de el si universul sau de manifestare.

Samanismul este o forma religioasa primitiva, raspândita la triburile de pe toate continentele, având in centru figura sama nului, preotul-vrajitor tribal, oficiant de cult, “mare specialist al sufletului omenesc”, pe care numai el il poate vedea fiindca-i cunoaste forma si functiile (Kernbach, 1995, 558-559; Eliade, 1997b, 230). Pe parcursul volumelor lui Castaneda, niciodata nu-l ve dem pe Juan Matus in relatie cu membrii comunitatii, oficiind pentru acestia. Ceea ce face el este sa-i initieze pe membrii echipei sale intr-o noua forma de vrajitorie, diferita de cea pe care o practicau vechii samani.

In “invataturile” lui don Juan, vrajitorii din timpurile stravechi ar fi fost primii care au constatat ca lumea este alcatuita, in primul rând, din energie si abia apoi din obiecte (Castaneda, 2000, 15). Greseala lor ar fi constat in aceea ca au atribuit acestei forme de energie impersonala caracteristici umane si au crezut ca o puteau controla si imblânzi, neintelegând ca, fiind energie pura, aceasta nu avea capacitatea sa sustina vreun efort (Castaneda, 2003, 233).

Vrajitoria este definita in sistemul lui Castaneda ca fiind “manipularea punctului de asamblare pentru a-i schimba focarul de contact cu marea intunecata a constienti zarii, facând astfel posibila perceptia altor lumi” (Castaneda, 2003, 233). Daca in vechea vrajitorie se miza mult pe mister, la Castaneda acesta este inlocuit cu teoria despre energie, prin care se explica totul. Accesul la cunoasterea acesteia se realizea za insa prin propria experienta: “splendoa rea vrajitoriei consta in faptul ca fiecare vrajitor trebuie sa probeze totul prin propria experienta” (Castaneda, 2000, 25), ceea ce aminteste de probele initiatice din samanis mul traditional, prin care neofitul trebuia sa ia contact nemijlocit cu lumea spiritelor pentru a deveni saman.

Functia samanului traditional se dove des te de neinlocuit la orice ceremonie legata de experientele sufletului omenesc “ca unitate psihica precara, gata sa paraseasca trupul si ca prada usoara pentru demoni si vrajitori” (Eliade, 1997b, 177). Juan Matus este si el un medic, invataturile pe care i le da lui Carlos sunt legate de felul in care el va deveni capabil sa faca fata solicitarilor lumii vrajitoresti: “Vrajitorii inteleg disci plina – sugereaza don Juan – drept capa cita tea de a te confrunta cu seninatate cu situatii care nu si-au gasit locul intre asteptarile noastre” (Castaneda, 2003, 262). La un alt nivel al realitatii, am putea spune ca discipolul care va urma invataturile lui don Juan va deveni un om capabil sa faca fata provocarilor pe care societatea postin dus triala, cu toate implicatiile sale in plan social, le formuleaza individului. Daca sa ma nul este responsabil de sanatatea morala si fizica a clanului sau, o functie similara isi asuma si don Juan, invatându-l pe neofit o strategie de a deveni puternic. Este un profil psihologic identic cu cel pe care Alvin Toffler, in Socul viitorului, il stabilea pentru omul care va reusi sa faca fata supraso lici tarilor societatii viitorului. Ceea ce trebuie sa invete oamenii viitorului pentru a putea supravietui este sa fie puternici si sa se im plice cât mai putin posibil afectiv in activitatile lor, fiindca societatea care va veni va sta sub semnul efemerului: oamenii vor avea mai putini prieteni, vor fi mai singuri, vor fi nevoiti mereu sa renunte la lucruri, obiecte, oameni, vor trai asadar intr-o inalta tranzienta (Toffler, 1973). “Misiu nea cea mai importanta a vrajitorilor – sublinia don Juan – este de a promova ideea ca, pentru a putea evolua, oamenii trebuie mai intâi sa-si elibereze constiinta de legaturile de subordonare fata de ordinea sociala” (Castaneda, 2000, 215). Sistemul pe care-l promoveaza don Juan este, prin urmare, unul care ofera o alternativa pentru sentimentul de neantizare pe care Occiden tul continua sa il traiasca. Omul trebuie sa-si canalizeze energia pentru a elimina din el partile nefolositoare. Pentru a deveni un “luptator impecabil” el are nevoie de vigoa re, energie si putere. Vrajitoria pe care o invata Carlos de la don Juan nu este o forma de “folosire a fortelor supranaturale asupra celorlalti sau de invocare a spiritelor prin farmece, descântece ori ritualuri pentru a produce efecte supranaturale. Pentru don Juan, vrajitoria insemna actiune de concre tizare a unor principii specifice teoretice si practice, privind natura si rolul perceptiei in modelarea universului ce ne inconjoara” (Castaneda, 2000, 9).

Universul are, in conceptia lui don Juan, structura unui bulb de ceapa, fiecare dintre foi corespunzând unui nivel de energie. O lume reala, spre deosebire de una fantasma tica, este o lume in care se genereaza ener gie. Fiecare fiinta poseda, de asemenea, un corp energetic, oul luminos, in care se afla punctul de asamblare, prin mutarea caru ia este posibila deplasarea prin lumile paralele. Spre deosebire de samanismul traditional, in care aceste depla sari stau sub semnul misterului, aici infap­tuirea lor este explicata prin existenta fila mentelor de energie. Lucrurile devin reale doar daca ai invatat sa fii de acord cu realitatea lor, precizeaza don Juan, sugerând ca initierea in perceperea altor forme de energie este esenta accederii la aceste lumi, care exista in numar infinit.

In conceptia samanismului traditional exista trei lumi: lumea inferioara, lumea de mijloc si lumea superioara, samanul putând trece, in transa, dintr-o lume in alta. La Carlos Castaneda exista explicatii de ordin tehnic pentru aceste expeditii prin alte lumi. Ele sunt posibile dat fiind ca in lumea reala, generatoare de energii, se schimba pozitia punctului de asamblare pe alte filamente de energie, in acest mod fiind posibila plim barea prin lumile energetice (Castane da, 2000, 18). Aceasta schimbare se efec tueaza de catre vrajitor prin intermediul vointei sale, care este mult mai puternica decât ra tiu nea, pe care se bazeaza oamenii obisnuiti. Si samanul traditional apeleaza tot la vointa, cea care-l ajuta sa se deplaseze, in timpul transei, spre lumea inferioara sau spre lumea superioara.

Trecerea in alte lumi este posibila ca un dar facut oamenilor de catre Vultur. Vultu rul este o personificare a puterii, o metafora mostenita de la vechii samani, care desem neaza lumea emanatiilor energetice ce alca tuiesc universul: “Vulturul, desi nu este miscat de situatia unei fiinte vii, a facut un cadou fiecareia dintre ele. In felul sau propriu si corect, oricare dintre ele, daca asa doreste, are puterea de a pastra flama con stiintei, puterea de a se opune chemarii de a muri si de a fi consumata. Fiecare fiinta vie a fost daruita cu putere, daca doreste a cauta o deschidere spre libertate si a trece prin ea. Este evident pentru vazatorul care vede acea deschidere si pentru creaturile care trec prin ea ca vulturul a facut acest cadou pentru a perpetua constiinta” (Castaneda, 1998, 177). Pentru a face posibila instructia acelora care doresc sa obtina libertatea, Vulturul a creat Nagualul, “o fiinta dubla careia i-a fost dezvaluita regula.” “Regula” este mitul inte meietor al invatamintelor lui don Juan, echi valent cu povestea despre nasterea clanului pe care samanul tribului o impartasea neofi tului in finalul actului de initiere.

O tema prezenta atât in samanismul traditional cât si in sistemul lui Castaneda este cea a bolii initiatice. Bolile, visele si extazele constituie, prin ele insele, o initiere. Ele fac ca omul profan, cel de dinainte de electie, sa se transforme intr-un specialist al sacrului (Eliade, 1997b, 106-107). Mesca lina sau peiotl, cred unii, poate provoca epilepsie; don Juan, insa, afirma ca acestea te fac “sa te bucuri mai mult de viata” (Castaneda, 1995a, 87). Atât Mircea Eliade cât si Laurence Delaby precizeaza ca boala psihica constituie un factor declansator al voca tiei. In cazul lui Carlos, pâna in mo men tul in care consuma mescalina nu se observa nici un semn de alterare a starii sale de constiinta; dupa ce incepe initierea, Carlos are impresia ca isi pierde mintile, iar in final ajunge la capacitatea de a-si controla nebunia.

Initierea lui Carlos se realizeaza dupa modelul samanismul traditional, presupu nând o dubla instruire: prima, de ordin extatic, realizata prin transe halucinogene, precum intâlnirea cu Mescalito, a doua, de ordin rational, constând intr-o instruire teoretica si practica asupra tehnicilor visa tului, stalking-ului sau artei de “a vedea.” Dupa schema traditionala, initierea sama nului presupune ca neofitul sa se deprinda cu tehnicile mistice insusindu-si traditia religioasa si mitica a tribului (Eliade, 1997b, 116). In sistemul descris de Castaneda, ceea ce-si va insusi neofitul este teoria despre emanatiile vulturului, emanatii energetice, care aici tin locul unei traditii religioase sau mitologice.

O trimitere la o traditie etnica exista si la Castaneda. Don Juan se revendica de la vechea civilizatie tolteca, din care ar fi facut parte vechii vizionari, care au lasat moste nire formule magice, incantatii, procedee laborioase pentru stapânirea unei forte misterioase (Castaneda, 1999, 99). Totusi, desi don Juan se considera un descendent al culturii toltecilor (Castaneda, 1998, passim), el si echipa sa se raporteaza cu detasare la aceasta mostenire. Astfel, se subliniaza ca vechii tolteci considerau acea forta energe tica extrem de misterioasa si o faceau mai inspaimântatoare decât este ea in realitate: “Acea forta misterioasa a fost descifrata de catre noii vizionari care au denumit-o vointa, vointa Vulturului” (Castaneda, 1999, 100).

Vechii tolteci ar fi impartit cunoasterea sacra in cinci grupe, fiecare constând in doua categorii: invataturi privind pamântul si intunericul, focul si apa, susul si josul, sunetul si tacerea, miscarea si stationarea. Aceasta impartire a vrajitoriei pe elemente, a caror totalitate sta la baza vietii, are si ea un echivalent in samanismul traditional. Directia de curgere a vietii este dinspre sud spre nord, amintind de conceptia siberiana conform careia pasarile calatoare aduc cu ele, la intoarcerea din tarile calde, sufletele noilor nascuti (Hamayon, 1990).

 Toate experientele extatice care decid vocatia viitorului saman “comporta schema traditionala: suferinta, moarte si inviere” (Eliade, 1997b, 46). In momentul in care initierea ia sfârsit, don Juan, don Genaro, Nestor, Carlos si Pablito se afla pe vârful unui munte plat si pustiu. Solemnitatea intâlnirii il conduce pe Carlos la concluzia ca-i vede pe don Juan si pe don Genaro pentru ultima data, inainte de saltul in prapastie (Castaneda, 1997, 7). Saltul in abis, motiv recurent in sistemul lui Castaneda, ne conduce la ideea ca aici este vorba de o initiere pe care Mircea Eliade o numeste, cu oarecare rezerve, initiere samanica de tip “infernal” (Eliade, 1997b, 47). Muntele este un simbol ascensional, dar mult mai mare importanta are, in economia acestui sistem, ideea de coborâre: abisul sugereaza ideea antonimica ascensiunii.

In timpul acestui salt infernal, Carlos povesteste ca a avut mai multe viziuni. Una dintre ele este aceea ca a fost inghitit de catre un animal incredibil: “Aparea dintr-o suprafata care semana cu solul. Ii puteam vedea gura enorma, deschisa ca o caverna. Am auzit un urlet cutremurator, complet ne pa­mântean, ceva ca un suspin metalic, strident, si tentaculul care ma prinsese s-a desfacut si am cazut in gura cavernoasa. Am observat fiecare detaliu al acelei guri in timp ce cadeam in ea. Apoi s-a inchis peste mine. Am simtit o presiune instantanee care mi-a zdrobit capul” (Castaneda, 1997, 211). Aceasta experienta se suprapune foarte bine peste schema mortii simbolice initiatice din samanismul traditional in care se vorbeste, aproape fara exceptie, despre suferintele fizice la care este supus neofitul. Cel mai adesea ii este sfârtecat trupul, fie de catre duhuri animalier, fie de catre stramosii totemici ai clanului. Acesstia il inghit pe neofit, pentru ca apoi sa-l redea lumii printr-o renastere simbolica.

Animalul totemic il instruieste pe neofit si devine aliatul sau, spunându-i ca, daca are nevoie de ajutorul lui, poate sa-l cheme cu ajutorul unui cântec special (Eliade, 1997, 106). Aceasta alianta exemplifica legaturile strânse care, dupa cum sustin toti samanii, exista intre ei si lumea spiritelor, de unde indrumatorii le vorbesc si le dau sfaturi (Drouot, 2003, 168). In timpul initierii lui Carlos apar de mai multe ori animale, in ipostaza de aliati, care nu sunt insa intot deauna o prezenta benefica. Asa sunt tântarul, pazitor al celeilalte lumi, molia sau coiotul cu care Carlos vorbeste in timpul unei “experiente de putere” in desert. Castaneda evoca astfel posibilitatea, rezer vata samanului, de a lua legatura cu animale sau de a se transforma in animale in timpul unor sedinte, gest care se inscrie in schema samanismului traditional.

 Ideea de devorare de catre spirite, omni prezenta in ritualurile de initiere tradi tio nala, apare la Castaneda si in episodul in care Silvio Manuel ia aspectul de spirit devorator care ii ingurgiteaza pe ucenici.

Fiecare saman intra in contact cu Mama-Pasare-de-Prada, o pasare uriasa cu cioc de fier, care il taie pe neofit in bucati. Membrele sunt date spre devorare spiritelor bolii, pentru ca apoi “Pasarea-Mama sa puna bucatile la loc si viitorul saman se trezeste ca dupa un somn adânc” (Eliade, 1997b, 49-50). Si pe Carlos o serie de exercitii pe care le efectueaza il epuizeaza in acelasi mod, pasarea cu cioc de fier fiind sugerata de figura metaforica a Vulturului, consumatorul fiintelor vii.

In momentul in care cititorul face cunostinta pentru prima data cu imaginea Vulturului, acesta ar putea fi interpretat ca un animal totemic, stramos primordial al clanului, având in vedere ca oamenii primordiali ar fi fost creati, dupa Juan Matus, de catre Vultur. Dupa cum am vazut, Vulturulul ar fi facut primilor oameni un dar: acela de a-si pastra constiinta, asadar viata, spre deosebire de urmasii lor care, daca nu se vor initia, vor fi devorati (Casta neda, 1981, 172-173). Poate fi identificata aici tema legaturii strânse dintre individ si animalul sau eponim, considerat un dublu al omului, un alter-ego al sau (Durkheim, 1995, 151).

Ulterior, in cartile lui Castaneda Vultu rul apare doar ca o metafora a Demiurgului-creator al emanatiilor sau filamentelor de energetice, care alcatuiesc toate lumile para lele. Vulturul apare ca personificare a pute rii, iar conotatia sa de animal totemic ar fi, arata don Juan, doar o reminiscenta din imaginarul samanilor anteriori: “Puterea care guverneaza destinul tuturor fiintelor vii este denumita Vultur, nu pentru ca este vultur, sau pentru ca are ceva de-a face cu un vultur, ci pentru ca apare unui vazator ca un vultur incomensurabil, negru ca taciu nele, stând drept, asa cum sta un vultur, inaltimea lui atingând infinitul” (Castaneda, 1998, 176). Spre deosebire de samanismul traditional, unde initiatul are posibilitatea de a-l chema in ajutor pe animalul eponim in conditii de necesitate, aici vulturul este o fiinta indiferenta: “Vulturul, acea putere care guverneaza destinul tuturor fiintelor vii, reflecta egal si in acelasi timp acele fiinte vii. De aceea omul nu are nici o posibilitate de a se ruga Vulturului, de a-i cere favoruri, de a spera in mila lui. Partea umana a Vulturului este prea nesemni ficativa pentru a misca intregul” (Castaneda, 1998, 177).

La fel ca in unele mituri amerindiene, Vulturul este cel care creeaza primii oameni sau primii samani. El ii invata pe primii vrajitori cum pot accede la cunoasterea setului de reguli prin care este posibil sa percepi lumile energetice, si sa se sustraga, in acest mod, devorarii de catre Vultur. Fiecare nou grup de samani retraieste mitul, incercând sa refaca structurile de energie, iesind astfel de sub incidenta devoratoare a vulturului. Se contureaza in acest mod struc tura unui ritual care, dupa logica traditio­nala, presupune repetarea unui eveniment petrecut in illo tempore (Eliade, 1978, 1-20).

Conform schemei samanismului traditio nal spiritul unui stramos se intrupeaza in animalul totemic al clanului, iar neofitul preia o buna parte din gesturile si manifes tarile acelui animal. Un astfel de animal de la care Carlos preia un exercitiu de respira tie este tigrul cu dinti-sabie pe care il intâlneste de mai multe ori in “visele” sale: “Marimea animalului era izbitoare, cu toate acestea nu era grotesc sau lipsit de proportii. Avea un cap splendid, ochii mari de culoa rea mierii intunecate, labe masive si o cavi tate toracica imensa. (..) Tigrul nu m-a atins niciodata. Ne priveam fix unul pe celalalt de la vreo trei-patru metri distanta. Dar intele geam ce voia. Imi arata cum sa respir intr-un fel anume. In visatul meu am ajuns pâna la punctul in care puteam imita atât de bine respiratia tigrului, incât simteam ca devin si eu un tigru” (Castaneda, 1983, 55).

In momentul in care, dupa ce a parti ci pat la initiere, neofitul se intoarce in colec tivitate, el simuleaza, conform samanis mu lui traditional, pierderea memoriei, trebuind sa fie invatat sa umble, sa manânce, sa se imbrace. Scopul acelor probe este tocmai de a-l face pe aspirantul la functia de saman sa uite tot ceea ce stia inainte (Eliade, 1997b, 75). Un aspect asemanator se intâlneste si la Castaneda, in tema “stergerii istoriei perso nale”. Spre deosebire de samanul traditional care uita simbolic tot, lui Carlos i se cere sa uite doar chestiunile nesemnificative pentru viata sa. Recapitularea, retrairea evenimen telor, este foarte importanta pentru vrajitori, precizeaza don Juan (Castaneda, 2003, 173). Aceasta trebuie sa fie dublata de o eliberare de nimicurile care i-ar putea ocupa viata in mod nefolositor. Uitarea faptelor nesemni fi cative din viata neofitului este, la Casta ne­da, rezultatul unui act de vointa mai degraba decât rezultatul intâlnirii cu spiritele din lumea in care descinde neofitul.

O alta ipostaza in care sunt prezente animalele este aceea in care intre ele si om se opereaza un schimb de forta. La Casta neda, astfel de animale sunt sopârlele, serpii si iepurii (Castaneda, 1972, 53). Sar pele, si prin extensiune sopârlele, este un animal cu functie psihopom pa. El este si o intruchipare a spiritelor stramosilor, care ii ajuta pe urmasi prin transferuri de forta (Chevalier & Gheerbrant, 1995, III, 298-312).

Soimul alb pe care Carlos il captureaza, dar nu-l omoara, in copilarie, are valoarea unui rege al animalelor care, in schimbul faptului de a fi fost lasat in viata, isi rasplateste ulterior binefacatorul; acest lucru il sugereaza don Juan când ii spune lui Carlos ca a procedat foarte bine lasând soimul alb in viata (Castaneda, 1995 b, 84-86).

Intre animalele cu rol de aliati care apar la Castaneda este de amintit “jaguarul negru gigantic, cu ochi galbeni, stralucitori” (Cas ta ne da, 2000, 138). Jaguarul este un animal conotat simbolic pozitiv in toate culturile (Chevalier & Gheerbrant, 1995, II, 177-178). Prin invocarea jaguarului, precizeaza Patrick Drouot, “samanii se identifica cu cel care traieste in fiecare dintre noi,” având astfel functia de animal magic (Drouot, 2003, 169). In aceasta logica, aparitia jagua rului si faptul ca acesta ii urmareste pe Carlos si pe La Gorda, poate fi explicata ca o obiectivare, o proiectare a trairilor inte­rioare ale fiecaruia dintre ei.

Un alt element de comparatie posibila intre samanismul clasic si cel castanedian sunt asa numitele “obiecte de putere”. Dintre cele mai importante accesorii ale samanului traditional, nu apar in cartile lui Castaneda nici toba sau toiagul, nici cos tumul de saman sau masca. Accesoriul cel mai des folosit de catre don Juan este o pipa pentru humito, un tutun halucinogen, pe care i-o va lasa mostenire lui Carlos. La un moment dat, in timpul sedintelor de initiere a lui Carlos, don Juan foloseste si o oglinda. Impreuna cu Carlos cei doi merg la râu si cufunda oglinda in apa râului, tinând-o de margini. Privind in oglinda, Carlos constata ca vede in ea cu foarte mare claritate, ca si când aceasta s-ar afla deasupra apei. Maestrul sau insa il sfatuieste sa nu se uite foarte fix la chipurile reflectate in apa si, mai ales, sa ocoleasca ochii: “M-am confor mat imediat recomandarii sale, neputându-ma totusi abtine sa nu remarc, in treacat, ca afirmatia sa continea o contradictie aparenta. In chiar clipa in care aceasta parere imi trecea prin minte, am avut sen za tia ca ceva din interiorul fiintei mele prindea contur reflectându-se in oglinda si atunci am inteles sensul ascuns a ceea ce mi se paruse inainte a fi o contradictie: “este posibil sa privesti un lucru fara a-l vedea cu adevarat!”, mi-am spus in sinea mea, pentru ca, in clipa in care acest gând tâsnea in constiinta mea, in oglinda sa se iveasca un al treilea chip alaturi de al meu si de al lui don Juan, in partea de jos a oglinzii, chiar in stânga mea” (Castaneda, 1999, 108-109). In traditia samanica, oglinda era accesoriul folosit ca suport pentru principalele spirite samanice, cele care trimiteau, de altfel, aceste accesorii samanilor (Delaby, 2002, 90). Episodul amintit din Castaneda suge reaza o posibila incercare a unui spirit care iese din oglinda de a-l poseda pe Carlos.

Tot cu valoarea de accesoriu spiritual este conotata si piatra cu o mica gaura in centru, pe care La Gorda si Nestor o descopera la ruinele din Monte Alban. Conform unei logici a utilizarii obiectelor de putere, un accesoriu samanic nu poate intra in posesia altcuiva deoarece el aduce noului posesor nenorocire, intrând in inter ac tiune cu alte obiecte de acest fel. Asupra La Gordei se va transfera fixatia fostului proprietar al pietrei care, in momentul mortii, si-a concentrat in piatra intreaga putere pentru ca inamicii sai sa nu poata profita de aceasta (Castaneda, 1998, 17). Piramida din Tula este si ea un obiect de putere, având functia de ghid pentru a doua atentie. Piramidele, arata don Juan, functio nau ca adaposturi in care vechii vrajitori exersau arta visatului, tehnica esentiala pentru noii samani, care face posibila cala toria in alte lumi (Castaneda, 1998, 24).

Ideea traditionala dupa care nu pot exista doi samani care sa oficieze in acelasi clan fiindca ar intra in conflict unii cu altii (Delaby, 2002, 26) apare la Castaneda in volumul Al doilea cerc de putere, unde este descrisa confrun tarea dintre ucenicii lui don Juan dupa plecarea acestuia. Carlos afla cu aceasta ocazie ca a fost atras intr-o capcana, dona Soleded vrind sa-l omoare pentru a-i capta luminozitatea (Castaneda, 1997, 36-138). Totusi, comportamentul ostil pe care femeile il manifesta fata de Carlos are un alt rol, acela de a-l obliga sa aplice in practica ceea ce isi insusise doar la nivel teoretic. Un alt episod care sugereaza lupta dintre doi samani este acela in care apare La Catalina, vrajitoare care are abilitatea de a se trans forma in mierla. Carlos afla ca La Catalina ar putea fi omorâta prin atingerea punctului ei vulnerabil, ombilicul, cu un picior de porc mistret. Simbolistica mistretului, in econo mia acestei situatii, se apropie cel mai mult de cea crestina, unde mistretul il reprezenta pe demon, fie prin aceea ca este repezit si nes tapânit, fie prin prapadul pe care-l pro voaca prin livezi, câmpuri sau vii (Chevalier & Gheerbrant, 1995, II, 306-307).

Daca ar fi sa ne oprim asupra numelui pe care-l folosesc pentru don Juan cei din echipa sa, acela de Nagual, putem constata ca prin notiunea de nahual se desemna, in mitologiile civilizatiilor precolumbiene, un alter-ego, un dublu al fiecarui om (Kern bach, 1995, 436). Tot legat de acest aspect ar mai fi de precizat ca plecarea Nagualului, alias don Juan, l-a transformat Carlos la rândul sau in Nagual: “Nu mai esti fiul tatalui tau – il incredinteaza dona Soledad – acum esti Nagualul insusi.” (Castaneda, 1997, 44, 68). Regasim astfel ideea conform careia samanul vechi se intrupeaza simbolic in tânarul saman, care, dupa initiere, va avea insusirile si capacitatile maestrului. O tema centrala, legata de acest aspect, prezenta in toate ceremoniile de initiere, este aceea a mortii neofitului si a reinvierii sale intru plenitudine mistica. Revenirea din moartea simbolica presupune a avea un corp nou, innoire la care fusese supusa, in mod evi dent, dona Soledad, devenita de nerecu­nos cut pentru Carlos, caruia ii pare cu douazeci de ani mai tânara.

Sistemul lui Castaneda se inscrie in descendenta unui samanism de vânatoare. Stalking-ul, “arta haiturii” despre care vor beste adesea don Juan, este tot o forma de “vânatoare”, intr-o acceptiune spiritualizata, conform careia totul poate fi o prada, mai ales tu insuti, cu propriile tale slabiciuni si rutine (Castaneda, 1997, 219). Un vânator doar vâneaza alte fiinte, un stalker sta la pânda inclusiv asupra lui insusi. Este vorba de programul lui Castaneda de combatere a egoului, o invitatie la a-ti observa si de a-ti depasi propriile slabiciuni, in ideea de a deveni puternic, invitatie pe care o gasim in toate teoriile de psihologie sociala occiden tala din a doua jumatate a secolului trecut.

Preluând elemente ale samanismului traditional, Castaneda construieste o varian ta contemporana de samanism, la care omul postmodern ar pu tea adera cu mai mare usurinta. Faptul el ca se intoarce la un fond mitic exo tic este un gest simptomatic pen tru spatiul american si occidental al se co lului al XX-lea, care gaseste in mani festari de acest fel modalitati de a combate angoasa neantului.

In incheiere amintim ca, in lucrarea sa, Samanul, fizicianul si misticul, Patrick Drou ot considera ca Michael Harner si Carlos Castaneda “au deschis constiinta indivizilor dornici de dezvoltare personala si spirituala spre ideile, credintele, inspiratiile si expe rientele directe ale samanilor” (Drouot, 2003, 128) si completam, cu detasare, faptul ca experienta initiatica a lui Carlos nu ajunge la finalitatea ei esentiala, aceea de a trece in mod direct in infinitate. Dovada o constituie certificatul de deces al acestuia, publicat la adresa:

http://www.sustainedaction.org/Images_Documents/ Castaneda_death_ cert.htm

 

 

 

 

 

 

Maria-Mihaela Sârbu

Intuitii despre Lume, la Carlos Castaneda si la altii mai credibili

 

Abstract: The article opens a polemic placing the tradional philosophical and religious conception of the world against Castaneda’s system. As “more credible”  references, the article chooses the cosmologies put forward by the  Bible, by the Platonic conception and by Schopenhauer’s work. The conclusion of such a comparison is that all religious and philosophical systems are metaphorical expressions (in different languages) of the same understanding of the world. Only that, the article asserts, such expressions do not have as a source the Essence, but are only mind-restricted intuitions.

Keywords: Carlos Castaneda, Schopenhauer, Shamanism,  Experience, Energy, Reality

 

Altii mai credibili

Biblia

 

Dumnezeu este Cuvintul care face lu mea. Nu il putem antropomorfiza pe Dum nezeu decit daca ne gindim la Isus si il conceptualizam pe Dumnezeu ca “tata” al acestuia, provocind un transfer de material, imaterialului, adica facindu-ni-l inteligibil si recognoscibil ca posesor de atribute umane; astfel il traduce atit Vechiul, cit si Noul Tes ta ment: Dumnezeu devenind, spre intele gerea de catre om cu instrumente umane (ratiunea, abilitate cerebrala, adica trupeas ca): bun, minios, drept, indurator, etc. Dar inainte de toate El este cel care spune “Sa fie lumina”, “Sa se desparta noaptea de zi”, “Sa se faca luminatorii”, “Sa despartim pamintul de ape”, “Sa fie trupul acesta in-sufletit”. El este o esenta (=fond) din care se deduc, prin vointa (sau intentie), aparentele (=formele).

 Omul este “compus” din trup – facto rul material, si suflet – factorul imaterial. Pina aici, dihotomie. Interesant este ce se intimpla cu omul dupa moarte si inviere – el “renaste” ca trup de lumina; dihotomia dis pare lasind sa se intrevada unitatea. Dar numai cei ce l-au cunoscut (in trup material fiind) pe Dumnezeu – renasc. Altfel spus, doar cei ce s-au transformat dinainte, prin credinta, in trupuri de lumina, eludind diho tomia, unind contrariile. Moartea inseamna, o data, despartirea sufletului de trup, dezin tegrarea trupului (disparitia formei) si in toar cerea sufletului la Dumnezeu (conto pirea fondului particular cu cel absolut). Cind omul l-a cunoscut pe Dumnezeu inain te de disolutia formei sale, fondul particular rezista contopirii, ca trup de lumina “re nascut”.

 

Platon

 

Celebra teorie platoniciana a Ideilor ca esente imuabile, versus lucrurile ca imitatii ale acestora (aparente turnate dupa matrita acestor Idei) sugereaza deopotriva existenta unui fond etern din care se deduc forme pieri toare, dar cu sanse de rezistenta. Sufle tul, dupa Platon, este bucatica de fond care zace intemnitata in trup (forma, particu larizarea). In afara de asta, tot ce exista este aparenta Ideii – adica “formalizarea” ei imperfecta, tangibila, ignorata de inter pretare. Cei ce “inteleg” adevarul Lumii (ca ea este doar reflectia aburita in oglinda materiei a unui principiu total si perfect care a trebuit sa se reflecte limitativ ca sa se faca inteligibil) o fac pe bijbiite prin gindire, procesul gindirii (vazut ca reamintire, ana mneza) permitindu-le de asemenea o per cep tie imperfecta a esentei, imperfecta pentru ca este cenzurata de unealta intele gerii care este mintea, adica de ceva ma terial. Desi sublim in alcatuirea si capa citatile sale virtuale, creierul uman este tot materie, tot o forma turnata dupa un model, adica (l)imitata. Intelegerea este un “acces” la Idee (=esenta, fond) de gradul doi, in-direct.

 Pe de alta parte, in procesul de cunoas tere, sufletul este ucis incetul cu incetul de apelurile sale la inter-medierea formei. “Gin dind” in termenii aparentelor, over and over, accesul la esenta devine, din indirect, imposibil. Sufletul imaterial sucomba tru pului material, impreuna cu care dispare in momentul mortii, adica al spargerii formei.

 

Schopenhauer

 

Teza lui Schopenhauer poate fi des com pusa in citeva puncte esentiale:

(1) lumea exista ca urmare a unei vointe impersonale de a fi a unui principiu plas muitor originar.

(2) vointa (care poate fi interpretata drept intentie a energiei plasmuitoare) este omniprezenta, data o data pentru totdeauna.

(3) energia plasmuitoare se manifesta in fiecare dintre noi (sintem forme aparute ca particularizare limitativa a acesteia, si mo de late ulterior prin educatie). (N.B. Pe de alta parte, ea se manifesta in fiecare artist, indiferent de epoca in care a trait, in felul acesta Shakespeare fiind contemporan cu Tagore, cu Thomas Mann si cu, sa zicem, Jim Morisson).

(4) aceasta energie plasmuitoare se regaseste in psihanaliza in principiul pla cerii: copilul este un pachet de placere (=dorinta), dotat cu indiferenta morala fata de viata si moarte; intervin parintii, scoala si societatea, care-i inoculeaza figuri negative, o anumita realitate, comprehensibila si ex pri­mabila tuturor si de catre toti. Placerile incep sa fie refulate; defularea se produce fie prin sport, fie prin estetizarea sexualitatii (“jucarea” actului sexual, ipost aziere de rol), fie prin artistici tatea destructivitatii (ipostaziere a violentei interioare, principiu thanatic), fie printr-o reinterpretare a religiei sub auspicii metafizice (ca sa-l introducem in scena pe Carlos Castaneda).

(5) vointa oarba de a fi exista prin dise minare: energia plasmuitoare consimte sa intre in corp, sa traiasca la un nivel inferior, creeaza forma, din care tinde sa iasa aproa pe instantaneu, pentru a-si reface integrali tatea. La suprafata, aceasta tendinta de iesire din forma se concretizeaza in artisticitate; iesirea propriu-zisa din forma reprezinta moar tea acesteia.

Intr-un plan mai mare, vointa ca forta primordiala opereaza doua tipuri de mani festari:

(1) sintagmatica sau pe orizontala, ince pind cu nivelul cel mai simplu, cel atomic, si sfirsind cu cel mai complex, cel uman; este vorba de procesul generatiei (generarii);

(2) paradigmatica sau pe verticala, con cre tizata in fenomenul evolutiei, care se aso ciaza din ce in ce mai evidentei manifestari a constiintei, proprietate de natura spirituala, capacitate de perceptie si interpretare, intii a propriei naturi (constiinta de sine) apoi a contextului (constiinta Lumii).

De la un anumit palier, produsul finit al vointei nu mai este guvernat de aceasta in mod exclusiv, ci in paralel si (la nivel uman) deseori prin opozitie, de constiinta, care in forma ei activa este inteligenta. Prezenta in cel mai inalt grad la individul uman, inteli gen ta, prelucrind perceptia, interpretarea de sine si de lume, poate deveni creativa si deci poate incepe sa concureze vointa, care e doar productiva; ba mai mult, inteligenta in cearca sa isi subordoneze vointa, rationa lizind-o, limitind-o, cenzurind-o, impunin du-i un caracter strain, cu care acesta intra in conflict.

Partea ironica este ca, in lipsa inteli gentei, vointa produce in vid; in masura in care lumea exista fiindca se reflecta intr-un creier, fara creier (=inteligenta) lumea (ca produs direct al vointei de a fi, al ener giei plasmuitoare, si originea ei, adica esenta plasmuitoare insasi) nu exista. (Altfel spus: Dumnezeu avea nevoie de om ca sa se constientizeze pe sine. Ideea perfec ta avea nevoie de lucruri imperfecte care sa o reflecte, si de inteligenta umana ca oglin da a tuturor acestor reflexii. Energia plas mui toare avea nevoie de un ultim produs specializat in a se constientiza pe sine si implicit in a o constientiza).

Pe de alta parte, totul functioneaza dupa legile fizicii si chimiei. Exista Energie. Aceasta se manifesta evolutiv incepind cu structura chimica cea mai simpla si sfirsind cu cea mai complexa care este constiinta. Constiinta produce altfel de produse, de natura spirituala: concepte. Conceptele dez volta un limbaj. Limbajul dezvolta structuri de reflectare si autoreflectare. De la o realitate primara, totala, perfecta, completa (energia plasmuitoare) se ajunge la realitati de gradul doi, trei, patru, cinci, etc, prin reflectare, interpretare, adica: in-direct. De unde o constiinta de sine a Lumii (=a energiei plasmuitoare) ambigua si restrictiva (prin concretete) procustiana. De unde – tendinta energiei plasmuitoare de a sparge cadrele, corsetul, forma. De unde – moartea formei, disparitia inteligentei, re-intoarcerea la simplu, perfect si divin – la arhetipul ne(mai)numit.

 

Psihanaliza

 

Dupa Albert Béguin, pentru romantici, Inconstientul nu este o suma a vechilor continuturi de constiinta refulate sau uitate (Freud), nici o constiinta larvara (Leibniz), nici chiar o regiune obscura si primejdioasa (Herder), ci mai degraba insasi radacina fiintei umane, punctul ei de insertie in pro ce sul vast al naturii, ceea ce face posibila analogia fiintei cu Marele Tot. Inconstientul pare a fi, pentru romantici, locul care unde germineaza natur. De aici rezulta o intreaga teorie evolutionista aplicata persoanei:

Ideea inconstienta creeaza organismul, morfologia si fiziologia individului (adica, in termeni schopenhaerieni: energia plas mui toare intra in forma; in termeni platoni cieni: Ideea produce aparenta, tiparul toarna lucrul). Apoi apare o prima constiinta, a lumii exterioare, legata prin instinct de viata organica. In sfirsit, o data cu constiinta de sine se manifesta spiritul, iar instinctului i se substituie triada a cunoaste – a simti – a voi. Dupa ce a fost atins acest stadiu, Incon stien tul (esenta) si constiinta (atribut al creie rului) ramin intr-un dialog permanent.

Jung spune ceva asemanator, exprimind aceeasi idee, aplicata de data asta la sine insusi (particularizeaza): “Viata mea este povestea unei realizari de sine a Incon stientului” (Inconstient: energia plasmui toare; realizarea de sine: intrarea in forma). “Tot ce se afla in Inconstient vrea sa devina eveniment” (particularizarea limitativa a esentei).

 

Carlos Castaneda si elucubratiile vizionare analoage

 

O lectura reactiva

 Personal, Castaneda mi-a stirnit initial interesul (aflam, in fine, ce se poate vedea prin fumul narcoticelor, fie chiar si cele initiale, adica naturale, gustate la incepu tu rile anilor ’60 de nemultumitii obis nuitului si dezabuzatii banalului, care aveau sa fie generatia hippie) si totodata neincrederea – cum se putea construi o teorie viabila pe baza unor halucinatii induse? cum putea crede cineva in realitatea celor halucinate, stiind bine ca sint halucinate?

 Ulterior, o data cu disparitia drogurilor si continuarea halucinatiilor, combinate cu tehnici de exaltare a unor experiente de “alu ne care” fulguranta, in momente de luciditate, in aceeasi “lume” indusa anterior de stupefiante, prima reactie a fost: omul, de aici inainte, exagereaza. E victima propriei dorinte de a trai “in afara”, victima auto sugestiei de “magie”. Inca nu se poate apli ca / teoretiza nimic; marturiile sale nu isi depassc conditia de “poveste”. Am facut pac tul fictional si am continuat.

 Apoi Carlitos a inceput sa vorbeasca despre fiinte luminoase; energie; realitati paralele si simultane; privire vesus vedere; moarte; rezistenta la disolutie. Toate acestea se organizau, treptat, intr-un fel de sistem metafizicoid, care imi reactiva incet-incet niste sinapse batatorite ocazional la cursuri mai vechi sau la lecturi (mai) implicate.

 Sinapsele duceau la Biblie, Platon, Schopenhauer, Jung, si pe ici – pe colo (desi e foarte clar ca se poate face o interpretare psihanalitica a teoriilor lui Castaneda; nu mai ca eu nu sint foarte buna prietena cu:) Freud.

 Ceea ce a lamurit in mintea mea urma toarea speculatie:

 Lectura mea reactiva a condus la concluzia ca toate sistemele religioase si filosofice existente reprezinta tot atitea expresii metaforice (fiecare intr-un limbaj diferit de al celorlalte, dar inter-sanjabil cu al celorlalte, adica perfect traductibil) ale aceleiasi “intelegeri” (reamintiri) despre Lume. Pentru ca nu sint expresii directe ale Esentei acesteia, ci “bijbiieli” (l)imitative scoase la iveala cu ajutorul superbului instrument material – mintea, si cu ajutorul celorlalte unelte care sint conceptele / cu vin tele Aparentei sale, le-am spus Intuitii.

 Sa vedem, asadar, punctele-cheie in care intuitiile minorului Castaneda le intil nesc pe unele din cele majore: biblice, plato niciene si schopenhaueriene [in care, adica, profesorul New Age al unei intregi generatii de americani - si rusi - naivi si simplisti ("Fericiti cei saraci cu duhul, ca a lor va fi Imparatia Cerurilor") este con tem poran cu Isus, profetii si evanghelistii, cu filosoful umanist si pagin si cu cel mizantrop si liber-cugetator, si nu numai - probabil chiar cu noi, cei ce credem in horoscop, in puterea de seductie a imaginii, in consum si in energii pozitive]…

 

Punctari (insuficiente)

 

In limbajul folosit de Castaneda (sau, mai precis, de mentorul sau, don Juan, un indian yaqui, ceea ce ne poate face sa cre dem ca teoria lui Carlos e de fapt credinta/ modul de perceptie si interpretare a lumii a unei congregatii largi de triburi urcind catre originile omului insusi – adica, o “intele gere” de la sursa)…

Vulturul este entitatea care produce Energia (in traducere: Vultur = Idee, Dum ne zeu, Energie plasmuitoare; Energia = Idee activata, de tip matrice; Cuvint activat, de tip “facere”; Vointa).

Energia se structureaza in 48 de benzi (c.f. intuitia anonimului: “lumea e alcatuita din corzisoare”) dintre care 8 cu constiinta si 40 fara constiinta; structura, complexa, este Lumea asa cum este, sau Nagualul (in traducere: Energia structurata = Lumea, de la nivelul cel mai simplu la cel mai com plex, in structuri sintagmatice si paradig matice).

Fiinta individuala ia nastere in cadrul benzii aferente prin izolarea unor bucati de energie care formeaza o aglomerare functio nala (= de la structura cea mai simpla la cea mai complexa, in baza matricei originare fiecarui “lucru”, apar speciile, culminind cu cea umana).

Matricea fiintei umane este in forma de cocon (= omul este fiinta luminoasa).

Coconul ia energie din cele opt benzi vii.

Exista un loc pe cocon in care energiile din interior se pun rezonanta cu cele din exterior; acesta este punctul de asamblare. La copil, punctul de asamblare migreaza intre benzi (le care reprezinta niveluri de constiinta); influenta adultilor fixeaza acest punct la nivelul de perceptie si interpetare consacrata a lumii: Tonalul (= educatia instituie lumea, asa cum o stim cu totii; ca realitate reala si unica – ultima forma de reflexie, si cea mai limitativa).

Moartea are loc atunci cind punctul de asamblare slabeste datorita impactului per ma nent cu forta exercitata de Vultur; cind acest punct se fisureaza, energia coconului luminos se scurge si este inghitita de Vultur (= forma se sparge, fondul/energia particu larizata se intoarce la Fond, la Energia Plasmuitoare).

Toate acestea sint valabile pentru majoritatea indivizilor umani dotati cu o constiinta (de sine si de lume) l(imitativa).

Altfel spus:

Indivizii au sanse egale de acces la o intelegere directa a Lumii (la acea constiinta de sine si de lume care particularizeaza individul de asa maniera incit, in momentul mortii, sa se pastreze imun in fata resorbtiei energetice). Aceasta se va intimpla daca individul va refuza sa-si fixeze punctul de asamblare pe banda perceptiei realitatii ge ne ral-valabil-percepute. Refuzul se poate concretiza prin: consumul de stupefiante, care muta punctul de asamblare pe alte benzi din cele opt, permitind si perceptia celorlalte fatete ale Lumii, care interme diaza cunoasterea adevarata (Carlos face expe rienta drogurilor ca antrenament), sau prin exploatarea perceptiilor “alterate” pre zen te in starile de “normalitate”. De aseme nea, prin stergerea istoriei personale (eluda rea detaliilor particularizante ale indivi dului) si diverse tehnici de provocare fara ajutorul drogurilor a starilor de “vedere” (proces in care mintea se elibereaza de modalitatile de perceptie si interpretare inoculate prin edu ca tie si are acces direct la realitatea reala). In cazul in care individul reuseste sa ac ceada la celelalte aspecte ale realitatii, primeste un alt fel de constiinta – de sine si de lume – care il face asemanator cu Vul turul, de asa maniera incit, in mo men tul mortii sale, energia individului isi pastreaza structura si nu mai este resorbita de Vultur.

In traducere:

Acest gen de experienta vitala il intilnim in crestinism, si comporta o promi siune – individul trebuie sa-l cunoasca pe Dumnezeu nemijocit, si rasplata este min tuirea, care semnifica: viata dupa moarte, adica: salvarea sufletului, adica, mai precis: pastrarea constiintei de sine si de Lume. Rezistenta la disolutie. La Platon, miza este rezistenta sufletului (ca scinteie de esenta) la presiunile trupului (ca materie brutal inchisa peste), pina la dezintegrarea acestuia si eliberarea sufletului care si-a reamintit adevarul despre originile sale si poate con tinua sa existe in consonanta cu acestea. La Schopenhauer, inteligenta extrema conduce la anihilarea vointei, care nu si-o mai poate integra dupa spargerea structurii care a iscat-o. Si asa mai departe.

 

 

 

 

 

Laura Rosca

Vârsta noua a religiozitatii. Studiu de caz: Carlos Castaneda

 

Abstract: The article assumes a reflection over the status of religion and transcendental questioning in the life of “the new man”. The modern man is opposed to  his pre-modern counterpart, using Eliade’s theory over an opposition sacred/ de-sacralised which simultaneously allows the discovery in the modern non-religious acts patterns of language, belief and behaviour belonging to the “homo religiosus”, although hidden, masked, transformed. The interpretation of Castaneda’s system is made from this approach: a recovery of pre-modern values and models.

Keywords: Carlos Castaneda, Shamanism, Religion, Initiation, Knowledge, Postmodernism

 

Traim, dupa toate probabilitatile, timpul in care reflectia recuperatoare asupra trecu tu lui incepe sa devina o atitudine frecventa ce sta  sub semnul unui impuls, poate pe nedrept ignorat, de a gasi forma optima prin care descrierea contrastului intre vechi si nou sa fie cu putinta. Interesul pentru re-actualizarea unor comportamente de felul celor pre-moderne pare sa inunde constiinta omului nou cu o covârsitoare pregnanta. Aceasta atitudine nu este altceva decât nevoia simtita acut de a gasi o solutie plauzibila care sa dea rost sau sens unei existente ce parcurge un timp al decon certantelor ras­tur nari de paradigme si de multiple schim bari ce pot conduce lesne spre confuzie, intr-o actualitate ce devine mereu mai dizolvanta si care face loc, in chip implicit, noului, sau reinnoirii. Cu ce echivaleaza noul in contextul prezent este insa una dintre intrebarile majore care merita formulate.

Singura definitie pe care isi inga d u ie sa o propuna un reputat sociolog francez civilizatiei contemporane este aceea de “siner gie a arhaismului si a dezvoltarii tehnologice” (Maffesoli, 2003, 15). Aceasta extrem de economa fraza reuseste, in buna masura, sa circumscrie noile tendinte vadite care dau seama de tipologia de care se apropie omul acestor timpuri. Cum anume coexista tipurile de comportament pre-mo dern cu cele adaptate violentei transformari a societatilor  post-moderne, ar fi, in acest sens, problema cheie in incercarea de a deslusi doar câteva aspecte ale noilor modele culturale. Sa amintim in treacat si un aspect crucial cu care se confrunta omul nou, pe care il subliniaza Hans-Georg Gadamer, un aspect ce vizeaza religiozi tatea, care vine sa sublinieze inca o data caracterul indeterminat al post-modernis mului: prezentul admite in limitele sale “dialogul marilor religii universale” care se confrunta, in plus, cu acceptarea unei pozitii ce pune sub semnul intrebarii transcenden tul, conservând totul la nivelul unui imanen tism devenit programatic (Gadamer, 1999). Ihab Hassan gaseste ecuatia structurala a post-modernitatii când afirma ca aceasta este, in ultima analiza, “era indeterma nentei”: indeterminare intr-un sens, imanen ta in altul (Ihab Hassan, Sfâsierea lui Orfeu: spre un concept de postmodernism, in Caiete Critice, Post-modernismul, nr. 1-2, 1986, p.182).

Revenind, insa, la ideea de la care am pornit, este util sa mentionam nuantarea pe care o face Michel Maffesoli in legatura cu ceea ce el numeste sinergie, impreuna-lucra re. Sinergia ar reprezenta o re-formulare a gândirii de tip arhaic, o preluare si re-configurare – mereu “in functie de prezent” – a acesteia, fiind vorba, in fapt, de arhais me “traite in mod specific, dar care pastrea za totusi memoria originilor” (Maffesoli, 2003, 27). Supravietuirea unor scenarii arhaice rituale si, deci, bine determinate este inca reperabila, cu toata aceasta ambiguitate struc tu rala a societatilor post-moderne, doar ca o gasim acum rastalmacita, poate la modul impropriu, epidermic, in forme religioase pseudo-specifice, cu caracter profund sincretic, cum este miscarea religioasa New Age. Ne confruntam, prin urmare, cu o noua vârsta a religiozitatii, care, in chip deloc surprin zator, accentueaza tocmai impersonalul si puterea supraindividuala: “Fie ca e vorba de diverse filosofii, sau mai simplu, de tehnici budiste, hinduse, taoiste, ori de credinte africane, in legatura directa cu fortele telu rice, de culte de posesie afro-braziliene, fara a uita numeroasele practici ale New Age-ului, sau pur si simplu fascinatia astrologiei, toate acestea pun accentul, in esenta, pe faptul ca individul nu este decât o jucarie, in cel mai rau caz, partenerul fortelor care il depasesc si la care trebuie sa se adapteze. Ca expresii ale mitologiei contemporane, filmele S.F., numeroase videoclipuri, uneori publicitatea insasi pun in evidenta aceasta relativizare a liberului arbitru prin ‘forta’ supraindividuala. Desigur, oamenii inteli­genti o iau in râs, insa prezenta ei nu poate fi negata. Aceasta forta bântuie imaginarul social, asigura succesul spectacolelor folclo rice si al reconstituirilor istorice, calauzeste multimile catre locurile de pelerinaj si asi gu ra succesul romanelor initiatice” (Ibidem, 31). 

Intr-un fel, aceasta afirmatie se intâl neste cu teoria pe care o propune Mircea Eliade despre adoptarea si transformarea ati tu dinii rituale pre-moderne in contextul “de sa cralizat” al lumii post-moderne (Eliade, 1995, 162-166). In linii mari, ceea ce afirma istoricul religiilor este ca se poate face distinctia limpede intre doua tipuri de mentalitati, aflate intr-un raport de natura conflictuala, intrucât diferenta majora care le impiedica sa convearga sta tocmai in faptul de a sesiza ca omul lumii arhaice pas­treaza o constiinta mitica actualizata cultual, prin rit si ca, in ciuda faptului ca intâmpi nam si astazi numeroase forme rituale, aces tea ramân totusi fara suportul sacramental al constiintei mitice. Altfel spus, experientele (trairi “la limita”, aventuri in lumea “de dincolo”) sunt astazi traite la nivelul vietii imagi nare, sau la nivelul existentei onirice – cum precizeaza Eliade. Distanta intre cele doua momente istorice apare ca rezultatul imediat al faptului ca “membrii” societatii contemporane “nu mai au nici o experienta religioasa adevarata”, traind “o existenta desacralizata intr-o lume desacralizata”. Mult mai explicita devine urmatoarea re mar ca a lui Eliade: “Fie ca vrea, fie ca nu vrea, omul nereligios al epocii moderne con tinua tiparele de comportament, credin tele si limbajul lui homo religiosus – desi le desacralizeaz’ totodata, le goleste de semni ficatiile originare” (Ibidem, 165).

 Concertele rock, ca sa dam un exemplu, sunt o forma apropiata ritualurilor orgias tice, tot un soi de dionysii; dar mai sunt ele expresia unei trairi religioase, sau sunt pur si simplu expresia trairii fara discernamânt? Fara indoiala, orice forma rituala are rolul de a transpune individul in sânul comunitatii sale, de a-l instala intr-o comuniune, iar, in acest sens si pestritele spectacole contempo rane fac dovada unei forme de fuziune si alaturare a unui numar de indivizi. Dar care este natura sau in ce registru includem for mele care se cer reactualizate intr-o atare maniera?

Pe de alta parte, cum se face ca tocmai aceste timpuri par propice pentru a reinvia manifestarile ritualizate de tip samanic? Nu numai ca acest model vechi nu s-a pierdut definitiv, dar si simplul fapt ca alaturari precum “samanism postmodern” sunt cu putinta indica limpede revirimentul si rege ne­rarea perpetua a modelelor comporta men tale arhaice. Insa exista, intr-o asemenea formulare, un anumit grad de ambiguitate ce tine de stabilirea unei inedite vecinatati intre termeni care poarta sensuri relativ contra dic torii. Fara a uita ca, in esenta, post-modernismul isi propune sistematic imbra tis area si asumarea valorilor trecutului, se poate admite validitatea teoriei potrivit ca reia acest gest nu inseamna in mod implicit si o preluare fara modificare (fie ea chiar minimala) a acestora.

Schema ideatica astfel conturata poarta cu sine pecetea unei ten siuni fundamentale, lansata de aducerea laolalta a celor doi termeni. Provocarea se isca,  pe de o parte, prin faptul ca conceptul de “samanism” conoteaza o latura esoterica, un limbaj secret, o masiva accentuare a absconsului, iar pe de alta parte, prin faptul ca “post-modernism” este un concept desemnat sa dea un nume unei vârste a transparentei totale, a accesului imediat si lipsit de efortul cautarii (haosul lipsei “caii” si, fireste, a calauzei). Doar simplul fapt ca inculcarea unor valori “spirituale” se face, in post-modernism, in lipsa traseului initiatic este un indiciu in acest sens. Or, pentru socie tatile de tip arhaic acest segment existential, cu expresia sa cultuala specifica, era ne lipsit.

O definitie a samanismului ar fi aceea care stabileste intre acest termen (luat in sensul sau literal: cuvântul samanism vine prin limba rusa din termenul tungus šaman) si tehnica extazului semnul echivalentei. In consecinta, aspectul definitoriu al samanis mului este extazul (Eliade, 1997b), un fel de moarte temporara fara de care i-ar fi cu neputinta sa se manifeste.

Purtator al unei vocatii mistice, samanul este cel care isi aroga rolul de a media intre membrii unei comunitati si lumea spiritelor. Tipul sau de experienta mistica este tradus prin termenul de transa. Diferenta intre acest “specialist in sacru” si restul mem brilor comunitatii este faptul ca samanul are un acces mai deplin la sfera de manifestare a sacrului, fiind singurul in masura sa inlesneasca ceea ce s-ar putea numi comunicare intre oameni si duhuri, prin excelenta fiinte transmundane.

Fara sa insistam asupra diverselor teh nici ale extazului si trecând peste caile ale caror momente puncteaza devenirea unui saman, vom aminti doar faptul ca acesta capata o dubla instruire: pe de o parte de ordin extatic (incluzând vise, viziuni, transe), iar pe de alta, de ordin traditional (important in acest caz fiind limbajul secret pe care trebuie sa il stapâneasca).

O data pragurile trecute, la vremea incheierii procesului initiatic, noului saman i se cere sa puna in practica invatatura do bân dita in timpul “uceniciei” sale, adica sa transforme tehnica mortii si a reinvierii intr-un exercitiu recurent, pus in slujba comu nitatii si pe post de straja in timpul razbo iului intre comunitati. De aici natura am bivalenta a oricarui saman: bun pentru ai lui, rau pentru vecini (L. Delaby).

Comportamentul lipsit de coerenta, pe ritmul batailor in toba, consumul de plante halucinogene, strigatele terifiante din timpul sedintelor, apar pentru multi ca semne clare ale unei periculoase rataciri si ii pot deter mina pe etnologi sa vada in samani niste “nevrotici, epileptici, psihotici, isterici” (J. Narby). Nu altceva o facea pe Laurence De laby sa gloseze asupra conditiei inde cise a samanului: “Nebun isteric pentru unii, mar tir altruist pentru ceilalti, cine este in reali tate acest saman tungus? In ce masura este vorba despre un psihopat?” (Delaby, 2002).

A chestiona verosimilitatea actiunii de tip samanic este tot atât de greu de infaptuit pe cât este de irelevant rezultatul la care se ajunge. La limita, masura in care conteaza cu adevarat daca cel care samanizeaza este un vraci autentic sau un simplu bufon trivial este redusa. Iar daca actele sale sunt rodnice atunci problematizarea legitimitatii sau au ten ticitatii sale nu isi afla rostul.

       Problema samanismului si a starilor alterate ale constiintei constituie astazi un subiect la moda, fapt care reiese limpede din succesul international al scrierilor  “antro pologului” Carlos Castaneda. Experientele sale la “scoala vrajitorului” yaqui, Juan Matus, sunt relatate cu lux de amanunte in volume scrise sub forma unui jurnal, in care este descrisa relatia de ucenicie care se instituie intre neinitiatul (la inceput) cercetator si batrânul indian (pe care il intâlneste din pura intâmplare si pe care, in treacat fie spus, doar el l-a cu noscut). Naratiunile prezinta in detaliu toate dezvaluirile pe care acest “mai-stiutor” le face pentru a-l invata pe tânarul care a ales sa il urmeze tot ce trebuie sa stie pentru a avea acces la lumea duhurilor, pentru a “vedea” si “a auzi”, pentru a fi razboinic si a deprinde manevrele de aparare.

Pe scurt, Carlos este instruit sa devina om de cunoas tere (vrajitor si razboinic). Ce inseamna a fi om de cunoastere pentru don Juan? In linii mari, reiese din vorbele sale (“Faptele mele sunt sincere, dar sunt faptele unui actor”) ca omul de cunoastere stie sa mimeze un pretins adevar care sa nu bulverseze firava minte mereu inclinata sa se razvrateasca in fata miracolului. Pe de alta parte, doar omul de cunoastere are discernamânt; doar el intelege ca cele vazute se sprijina pe cele nevazute si ca, altfel spus, exista doua realitati dintre care una se infatiseaza explicit, pe când cealalta, realitatea de dupa realitate, este implicita. Stiinta strabaterii intervalului dintre cele doua este marea cunoastere detinuta de maestru. Folosindu-se de “aliati” (plante cu efect halucinogen), vrajitorul isi modifica starea constiintei, parcurgând acest traseu in conditii cu totul speciale.

Studiile lui Carlos Castaneda stau mar turie dorintei ferme de dobândi acest tip de cunoastere. Pe de alta parte, ceea ce fac acesti oameni de cunoastere trece drept ilicit in raport cu orice norma sociala fixa. De aici aspectul de “nebunie” pe care il iau toate activitatile lor. Pâna si don Juan admite acest lucru spunând ca este “un nebun”, insa unul “care se controleaza”. In fapt, rabdarea si cumpatarea sunt doua calitati fundame ntale fara de care aceasta “devenire” nu ar avea loc. Omul de cunoastere se sustrage legii, insa nu o ignora. Cu toate acestea, el stie ca, in ultima analiza, ea nu este rele­vanta: “M-ai intrebat despre nebunia mea controlata – spune don Juan – si ti-am spus ca tot ceea ce fac, in ce ma priveste pe mine insumi si in ce-i priveste pe semenii mei, este o nebunie, fiindca nimic nu conteaza” (Castaneda, 1971).

In parte acesta este si motivul pentru care râde indianul yaqui: toate actiunile, toate scopurile pentru infaptuirea carora se “zdrobeste” omul comun apar caduce si nemotivate in ochii sai. El, alaturi de restul samanilor (vrajitori, initiati) a reusit sa se elibereze de aceste legi coercitive sociale si, prin urmare, sa râda de cursa in care au picat iremediabil ceilalti. “Faptele tale, ca si faptele semenilor tai indeobste, iti par importante, fiindca ai invatat sa gândesti ca sunt importante” – afirma don Juan. Toto data el noteaza: “Anumite lucruri din viata ta conteaza pentru tine, fiindca sunt impor tante; faptele tale sunt neindoios importante pentru tine, dar pentru mine nu mai exista nici un lucru important, nici faptele mele, nici faptele semenilor mei. Totusi continuu sa traiesc, fiindca am vointa mea. Fiindca mi-am calit vointa in tot timpul vietii, pâna am facut-o sa devina curata si intreaga, si acum nu-mi pasa ca nimic nu are insem natate. Vointa mea controleaza nebunia vie tii mele” (Castaneda, 1972, 71-72).

Esential in procesul de trecere la statutul de om de cunoastere este faptul ca decizia, o data luata, nu mai admite in limitele sale un posibil abandon. Mai mult, aceasta optiune se iveste doar o singura data in viata unui om. O spune don Juan limpede: “Alegem o singura data. Alegem intre a fi fie luptatori, fie oameni obisnuiti. O a doua ocazie nu exista. Nu pe acest pamânt” (Castaneda, 1997). Cele doua categorii (luptatorul si omul obisnuit), prin chiar faptul ca pun o limita transanta intre ele si dezvaluie un proiect al depasirii acestei limite, convertesc ideea de stagnare inerenta statutului de om obisnuit intr-unul al devenirii si schimbarii, deschizând brusc noi orizonturi devenite de abia acum sesizabile.

Aspectul esential al acestei intâlniri, nelipsita de miraculos si de aceea plina de stranietate, este faptul ca maestrul Juan Matus il deprinde pe discipolul sau nu cu propria stiinta ci tocmai cu starea de tranzitie, cu intervalul dintre doua lumi. Discipolul nu intelege pâna la capat stiinta maestrului. Daca ar fi asa, ar deveni el insusi maestrul; or, mereu ramâne un rest care sa solicite efortul sau sustinut, mereu se gaseste ceva care sa-i aminteasca de con ditia sa nedefinitivata.

Descrierile lui Carlos Castaneda ar putea trece in ochii multora drept pura fictiune, inventii facile pentru minti neambitioase. In egala masura, insa, cercetarile sale pretins metodice au fost socotite cercetare de teren, fiind publicate sub sigla de “non-fiction”. Dilema majora pe care o ridica scrierile sale ar fi tocmai aceasta: in ce categorie pot fi plasate, caci nu sunt nici inventii dar nici relatari plauzibile; nici fictiune, nici adevar?

O solutie ar fi plasarea tipului de discurs al lui Carlos Castaneda sub numele de “eseu-reportaj”. Dar unele relatari reusesc sa “stu pe fieze” in asemenea masura incât cu greu cititorul mai poate pastra certitudinea ca respectivele evenimente s-au petrecut cu adevarat. Radical, in acest sens este Ioan Petru Culianu (Culianu, 1996, 193), care  isi exprima fara echivoc opinia potrivit careia “Nu ne ramâne decât sa ne suspendam judecata in fata acestor fapte si sa con chidem ca, desi autenticitatea anchetei an tro pologice si a experientei lui Castaneda nu pare sa fie confirmata de surse sigure, desi buna lui credinta (in calitate de antropolog) nu este chiar rigu roasa, tot ceea ce relateaza el ramâne, daca nu adevarat, cel putin bine nimerit.”  

Mircea Eliade nota intr-un loc ca “asis tam, daca nu la disparitia totala a initierilor, cel putin la eclipsa lor definitiva” (Eliade, 1995). Rezumând masiva – si nu de putine ori socanta – cercetare relatata de Carlos Cas ta neda, se poate spune ca unul din meri tele ei este chiar aceasta functie de recupe rare a valorilor spirituale pre-moderne, un fel de “terapie intensiva” a gândirii de tip modern si o incercare de reinstaurare a unui model vechi dar coerent, care, chiar daca nu ofera un raspuns clar, este macar o replica mirarilor noastre.

 

 

 

 

Daniela Damian

Castaneda – un promotor al miscarii New Age

 

Abstract: The article compares Castaneda’s system of beliefs with the New Age movement, establishing that there is an obvious similitude between the two. The reference to the Post-Modernist context  is made from the position that Castaneda should be  seen as a remarcable figure of a typical new form of religion (based on a complex of psychological, religious, philosophical, historical and anthropological  elements).

Keywords: Carlos Castaneda, Shamanism, Postmodernism, New Age,  don Juan Matus,  Fiction/ Non-fiction

 

Scrierile lui Carlos Castaneda poarta sigla non-fiction, fiind prezentate de editori sau de cataloagele de biblioteci drept studii antropologice, dar la lectura aceasta preci zare se relativizeaza, isi pierde din putere, se estompeaza sub presiunea incredibilului. No ua viziune conturata de Castaneda este greu de acceptat de catre intelect si ratiune, ea nefacând si neputând face parte vreodata din experientele noastre. Dar aceasta nu este o piedica in calea vrajirii si a iluzionarii a numerosi cititori, pentru care aceasta viziu ne asupra vietii si asupra omenirii este o speranta, un ideal ce ar putea fi atins. In mod sigur noul mod de existenta promovat de Castaneda poate fi considerat un mijloc de evadare din lumea noastra unidimen sionala, masificata si rationala.

Pe de alta parte, nimic din viata reala a lui Castaneda sau a celor (despre care ni meni nu stie nimic) cu care el traieste aceste experiente fascinante, nu reprezinta dovezi in favoarea ipotezei sale. Teoria sa despre despre adevarata natura a universului are, din pacate, baze concrete subrede, lucru pe care-l sesizeaza si I. P. Culianu, care-l considera un “sarlatan”, un fals antropolog. Tot ceea ce el prezinta cu valoare de adevar nu este sustinut de argumente si exemple empirice, verificabile, care sa-i adevereasca teoriile.

In ciuda acestui fapt, Castaneda este lecturat de o multime mare de oameni, care au nevoie de iluziile propuse de el, de o noua modalitate de detasare fata de unilate ralitatea indusa de societatea actuala. Prin teoria sa, Castaneda reuseste intr-un mod delicat si subtil sa transforme sau mai bine zis sa reduca importanta principiilor si valorilor absolute ale umanitatii: Binele, Frumosul, Adevarul, Iubirea,  dându-le si o alta conotatie.

Sursa socantei sale viziuni asupra lumii este un batrân saman, un vrajitor, Juan Ma tus (a carui existenta nu a putut fi insa probata in afara cartilor lui Castaneda), care reuseste sa-i modifice perceptia asupra aces tei lumi. Prin intermediul plantelor psihede lice, a stiintei oculte, esoterice si nu numai, don Juan, ii si ne propune de-a lungul volu melor o invertire, o introvertire si o transfor mare de sine a omului, si prin aceasta, auto mat, o schimbare a vechii noastre imagini despre omenire.

Toate aceste teorii despre schimbarea constiintei, care duce la transformarea per cep tiei asupra lumii, la o identificare holis tica a omului cu universul sunt trasaturi definitorii pentru miscarea spirituala New Age, Era Varsatorului din perspectiva astro logica, care se dezvolta din ce in ce mai mult mai ales pe caile media.

 Carlos Castaneda este un remarcabil reprezentant al acestei religiozitati (post) mo derne, teoria sa bazându-se pe o inlan tuire armonioasa de elemente din domenii diferite: psihologie, religie, filosofie, istorie, antropologie, imbinare ce da nastere unei antropologii si cosmologii originale.

Pe scurt, el sustine ca exista o energie creatoare vesnica din care a izvorât universul cu toate lumile sale, iar noi suntem niste emanatii ale acestei energii constiente. Oamenii  au in  aceasta realitate mai multe niveluri de constiinta si mai multe feluri de perceptie, astfel având posibilitatea de a calatori in mai multe lumi si de a cunoaste si alte creaturi energetice. In acest univers oamenii sunt supusi anumi tor reguli impuse de energia primordiala (numita Vulturul, nume dat de vechii samani), care controleaza nasterea, viata si moartea fiintelor cu scopul de a se hrani cu constiinta lor, constiinta ce se dezvolta pe parcursul vietii si care este inghitita de Vultur la moarte. Desi la moarte omul, mai precis oul sau energetic, dispare cu totul consumat de catre Vultur, totusi exista o cale de a ocoli aceasta soarta.

Vulturul, sustine don Juan, ar fi oferit oamenilor sansa de a-si mentine constiinta si individualitatea dincolo de moarte, de a nu se contopi cu restul energiei, dar numai unii dintre ei pot indeplini acest lucru. Se presupune ca la inceputul omenirii toti cunosteau adevarata lor constitutie corpo rala, dar in timp acesta stiinta s-a pierdut. Prin cartile sale, Castaneda incearca sa explice modul in care oamenii trebuie sa redescopere adevarate realitate si realul mod de existenta.

Metoda principala utilizata pentru trans formarea constiintei este practicarea unui fel de psihotehnici de dezindividua lizare (re nun tarea la istoria personala, oprirea dialo gului interior, lepadarea amintirilor) si inducerea unor experiente transpersonale (calatoria in alte lumi, intâlnirea cu fiinte anorganice, aliatii, peceperea universului sub o alta forma).

Invataturi ale lui don Juan, care arata ca trupul omenesc este o iluzie a perceptiei noastre, iar adevarata noastra structura cor po rala este cea a unui ou de energie luminos, duc la o ras turnare ontologica si gnoseo logica si la o largire nelimitata a comprehenderii. De asemenea, teoria despre evitarea mortii si despre automântuire prin identificarea omului cu natura, (sau mai bine zis, a substantei energetice a oului lu minos uman cu energia cosmica) este o forma de panteism care permite autorea lizarea sinelui.

Religia New Age este propovaduita de o mare parte a mijloacelor mass-media cu sco pul de a se substitui confesiunilor reli gioa se traditionale si de a integra totul intr-o unica supra-religie mondiala. New Age este un nou curent, o noua conceptie despre lu me, care vesteste o epoca de cotitura. Con­cep tele de baza cu care opereaza New Age sunt schimbarea de paradigma, spiri tua li ta tea noua, revolutia blânda, respectiv “con spiratia” publica, sistemul in network (re tea), schimbarea-transformarea de con stiinta.

In cadrul conceptiei New Age, care combate scepticismul si nihilismul modern, lumea are din nou un viitor, iar fiinta universala, care il integreaza holistic pe om, e din nou nemuritoare si ne mântuie prin integrarea in propria ei nemurire. Dumnezeu nu mai este cautat in transcendenta verti cala, ci prin meditatie mistica, prin diferite psihotehnici de “largire a constiintei”, prin excursii extrasenzoriale, induse si prin dro guri psihedelice, undeva inlauntrul nostru, in profunzimile insondabile ale psihismului uman. Puternic scientizat, New Age e panteist prin excelenta. El nu inseamna astazi numai miscare pacifista, feminista, ecologista, ci si psihologie transpersonala, yoga, budism, hinduism, satanism, teosofie, antroposofie, samanism…

Hermann Schulze-Berndt a formulat cinci trasaturi definitorii pentru spiritua li ta tea New Age: 1) depersonalizarea lui Dum ne zeu; 2) divinizarea panteista a omului; 3) derealizarea lumii, realitatea obiec tiva fiind declarata iluzie si loc vremelnic de joaca a spiri tului pur; 4) propovaduirea mân tuirii, de fapt a automânturii prin diferite tehnici si ritualuri de dobândire a starii de iluminare; 5) identificarea raului cu starea de ne-iluminare spirituala. Astfel, “ratiunea burgheza”, care face deja parte dintr-o era trecuta, isi are limitele ei istorice si un sfârsit asolut, la care, iata, asista chiar generatiile in viata. In fond, miscarile New Age subliniaza si pun in evidenta structurile in criza ale societatii mondiale actuale.

Pe acest fond si conform acestor trasaturi poate fi inteleasa incredibila invatatura a lui Castaneda. New age-istii considera ca, fara innoirea launtrica a omului, omenirea va ramâne la un sistem ingust de gândire. In decursul intregii istorii umane, spiritul ar fi trecut treptat prin forme noi pâna a atins un punct hotarâtor – descoperirea propriei sale evolutii. New Age reprezinta conjuratia unor indivizi inteligenti care se transforma sub imperiul experientelor launtrice. Pe aceasta linie, Castaneda declara in cartile sale ca “ceea ce conteaza pentru un luptator este sa ajunga la totalitatea eului sau” (Castaneda, 1995, 13).

Lumea viitoare se prezinta ca un sat global, lucru posibil datorita tehnologiei comunicatiilor si circulatiei de mare viteza a informatiei. Lumea are nevoie de o viziune noua a realitatii, ceea ce inseamna ca insusi modul de perceptie trebuie sa se schimbe. La procesul acestei “largirii de constiinta” participa doctrinele oculte si religiile orien tale, psihedelismul si consumul de droguri (cum ar fi mescalina). Invataturile lui don Juan nu sunt departe de aceste acceptiuni, deoarece “a schimba parerea noastra despre lume este punctul crucial al vrajitorilor”, (Castaneda, 1995, 24) iar transformarea incepe cu experiente halucinogene, consum de plante psihedelice: peyotl, datura, ciu­perci. “Pentru Don Juan, importanta plan telor consta in capacitatea acestora de a produce, la fiintele umane, niveluri de per ceptie particulare…. Aceste niveluri le-am numit stari de realitate neobisnuita, aceasta insemnând o realitate speciala” (Castaneda, 1995). Astfel, plantele psihotrope ar deschi de noi orizonturi, provocând alte stari de constiinta, noi realitati, o noua perspectiva.

Tibusek formuleaza patru trasaturi ale miscarii New Age: 1) lumea vizibila, mate riala, nu e singura realitate; 2) lumea este un sistem holistic, in care omul e inchis; divinitatea e identica cu universul, acesta fiind trupul ei; omul e de sorginte divina, in sensul ca reprezinta o particica sui generis din divinitate; 3) in om salasluieste (in paragina) un potential care poate fi si trebuie desfasurat prin meditatie si diverse psihotehnici; 4) toti adeptii new-age-ismului cred in venirea unei ere noi, in care acest potential uman va fi desfasurat pe deplin si isi va produce efectele benefice. Putem afirma ca aceste trasaturi se pliaza perfect peste viziunea lui Castaneda despre univers, om, divinitate, ele prezentând intru totul continutul cartilor sale, doar maniera de explicare fiind diferita.

Omul, in viziunea lui Castaneda, este o parte minuscula din energia universului, care se deosebeste de alt tip de energie prin faptul ca este constienta si organica. El poate calatorii prin mai multe lumi diferite si poate lua (dupa ce s-a initiat in tainele noului mod de perceptie si de existenta) diferite forme: de animale, plante, aliati si fiinte non-organice; poate sa isi schimbe sexul sau vârsta. Omul energetic al lui Castaneda este un veritabil om new age-ist, iar doctrina sa reda in cea mai mare masura trasaturile noii ere, cartile sale devenind astfel un mijloc de propaganda.

 New Age-ul promoveaza o religie unica si universala, care ar reprezenta “depasirea” si “implinirea” religiei. In aceasta privinta, Castaneda actioneaza pe aceeasi linie, aducând tehnicile si credintele samanis mului originar la o viziune postmoderna (si new age-ista). Rezultatele acestei metamor foze a umanitatii ar fi: schimbarea cursului istoriei uma ne, restabilirea unitatii om-cosmos, omul descoperindu-si originile in energia universului, o noua viziune despre realitate, transformarea omului prin revo lutie spirituala si modificarea perceptiei de sine modificându-se (“un stalker vâneaza orice, se vâneaza inclusiv pe sine”) (Casta neda, 1997, 219). Toate aceste trasaturi contribuie la generalizarea conceptiei holis te, la reanimarea practicilor esoterice, la crearea unei politici vizionare globale, la depasirea procesului de individuatie occi dental si a egoismului, la reunirea cu sinele cosmic, la promovarea misticii, la o lume noua intr-o spiritualitate noua.

Indiferent la caracterul social al miscarii New Age, Ruthe vede continutul acesteia constând exclusiv in esoterism, ocultism, superstitie, fenomene de constiinta care ar cunoaste o impetuoasa renastere. Alte trasa turi sesizate de Ruthe sunt practicile tera peutice senzationale, atractia fata de orice reprezentare diferita, opusa, renuntarea la polemici si controverse, spiritul integrator, reunirea rationalitatii cu irationalitatea, a fizicii cu metafizica, mistica si esoterica, a stiintei cu superstitia, a tuturor confesiunilor religioase reciproc exclusive, a terapiei me di cale stiintifice cu terapia oculta Aceasta miscare are ca surse filosofia hindusa, budista, taoista, gnosticismul, samanismul, ocultismul, “terapia constiintei”, “terapia reincarnarii”, medicina holistica, modul de viata holistic, curentele paramedicale, practicile magice, astrologia, spiritismul, vegetarianismul, antroposofia, teosofia. Spiritualitatea new-age-ista nu respinge crestinismul, ci face cu el ceea ce face cu orice religie: il integreaza. Integrarea trebuie sa fie necontradictorie, iar reinterpretarea sa fie universalist religioasa. Era Varsatorului urmeaza a fi o era a unitatii integrate. Marile si micile religii, de la cele monoteiste si panteiste (budismul) la cele animiste, de la crestinism la samanism, sunt dezbracate de exclusivismul lor autosuficient si rediscutate pâna la compatibilizarea reciproca.

  Promotorii noii religiozitati sustin ca Era Varsatorului va insemna sfârsitul an goasei, sfârsitul “fricii de Dumnezeu”. Era Varsatorului va aduce cu sine reunirea nemijlocita si definitiva a sinelui cu uni­versul, cu energia cosmica. Omul insusi se va indumnezei si se va sluji dupa plac de energia divina pretutindeni disponibila. Si in aceasta privinta, Castane da apare ca un adept al noii miscari, prezentând omul ca fiind o parte din uni vers, care intrebuinteaza energiile superioa re, care are drept “matrita pe Dumnezeu” (Castaneda, 1997, 153). 

Credinta in puterea efectiva a constiintei si in unitatea cosmica a tuturor lucrurilor reiese evident din scrierile lui Castaneda. Prin recursul la arhaic, el da impresia reabi litarii samanilor, a vracilor si a vrajitorilor populatilor “naturale”. In trecut samanul intruchipa arhetipal efortul esoteric de pa trun dere in “lumea spirituala”, de legamânt cu acea lume, de influentare a ei si control a ei. Dar samanul imaginat de Castaneda, si anume unul postmodern, accepta si alta forma de religie, el patrunde in alta lume pentru a-si  descoperi adevarata identitate si a se salva din inconstienta, pentru dobân direa mântuirii.

In reprezentarea new-age-ista, miscarea conceptiilor a urmat acest traseu: de la teocentrism la antropocentrism si de aici la “cosmo-centrism”, termen de fapt inadec vat, pentru ca esenta sa panteista nu permite reprezentarea logica a unui centru, ci inseamna identificarea holista cu “realitatea infasurata a universului”, in ultima instanta cu dezindividuatia.

A. Schopenhauer a pornit de la credinta misticilor hindusi, dupa care sufletul univer sal, respectiv “vointa lumii” si sufletul indi vi dual, respectiv “vointa indivi duala”, sunt identice. Ceea ce ne impiedica sa cunoastem acest adevar ar fi lumea reprezen tarilor, valul Maya. Aceasta conceptie se regaseste si la Castaneda, care crede ca ceea ce ne mântuie ar fi disparitia, stingerea vointei tipice a individului, elibe rarea de conditia noastra terestra empirica. Vointa universala este forta care pune in miscare toate procesele din natura si cosmos, o forta impersonala, supraper sonala. Tot ceea ce facem este o obiectivare a vointei, aparent a vointei individuale, dar in realitate a vointei universale, profunde, care isi subordoneaza vointa individuala.

 Din incredibila teorie castanediana poate reiesi ca toate proprietatile materiei sunt determinate de principii strâns depen dente de metodele de observatie, ca structu rile profunde ale lumii materiale sunt determinate, in ultima instanta, de modul cum privim aceasta lume, ceea ce inseamna ca structurile observate ale materiei ar fi oglindiri ale structurilor constiintei. Viziu nea noastra asupra lumii este “o obisnuinta veche de a vedea lumea intotdeauna con form cu ceea ce stim despre ea” (Castaneda, 1995, 33).

In sens new age-ist, constiinta dobân deste la Castaneda un statut ontologic. Dupa spusele lui don Juan, este esential a  constientiza aceasta idee, pentru ca odata cu realizarea acestui proces vine si adevarul despre adevarata natura a omului. Astfel,  lumea nu poate decât sa fie un val maya, adica un spectacol magic, o iluzie. Ea nu poate fi inregistrata, ci ia fiinta ca proiectie in afara. De aceea nu trebuie sa ne ancoram cunoasterea in aceasta realitate iluzorie pe care insasi constiinta noastra o produce, ci sa mergem mai departe, sa descoperim autentica realitate.

O cale de constientizare a tot ceea ce cunoastem, in termenii lui Castaneda, a “tonalului”, care “este organizatorul lumii”, care “face lumea” (Castaneda, 1995, 147, 150), este ceea ce new-age-istii numesc psihologia transpersonala. Avându-i ca precursori pe autorii psihologiei umaniste de tipul lui Jung, ea continua tendinta acestora spre departari, spre cosmologic si universal, dar fara sa faca escala in sfera socialului. Psihologia transpersonala se ocupa cu precadere de extaz, de experienta trairii mistice, de constiinta cosmica, de fenome nele transcendente, de tehnicile hiperven tilatiei, de masaj, de muzica, de o mie de alte proceduri pentru care “cutia neagra” a constiintei continua sa ramâna o taina de nepatruns.

Legatura psihologiei transpersonale cu ideologia New Age este un fapt la vedere. Constiinta New Age cuprinde urmatoarele: 1) principiul sintetic, inlesnind gândirea universala de ansamblu; 2) constiinta de grup ca maturizare suprema a persoanei individuale; 3) un nou principiu calauzitor, caracterizat de “autoiluminare” si orientare dupa legitati “spirituale”; 4) transcendenta, dar intemeiata numai pe experienta proprie, acordând incredere numai acesteia; trans cen denta speculativa a filosofilor rationalisti e respinsa, 5) constiinta globala care sisteaza neantizarea lumii si promoveaza un program mondial de automântuire umana.

Psihologia transpersonala porneste de la teza ca omul se poate ajuta numai singur, numai el insusi se poate vindeca, asana, mântui, teza care nu este departe de teoriile lui Carlos Castaneda. Terapiile transper sonale de autocunoastere se intereseaza de urmatoarele obiective principale: 1) desca tusarea energiilor blocate, imobilizate in simptome emotionale si psihosomatice, 2) transformarea echilibrului energetic incre menit intr-un fluviu de trairi. In  formarea sa spirituala, realizata cu ajutorul lui don Juan, Castaneda utilizeaza si el metode de psi hologie transpersonala, cum ar “recapitu larea” amintirilor cu scopul de a te debarasa de greutatea lor sentimentala, care te tine atasat de “tonal”. El utilizeaza aceasta metoda  ca un mijloc de desprindere din lumea iluziei, de dezinvestire a libidoului, dorind ca prin aceasta sa poata intelege “nagualul”, care “este partea din noi pentru care nu exista descrieri” (Castaneda, 1995, 152) si care ar putea fi inconstientul.

Tehnicile de eliberare psihica promovate de Castaneda sunt in concordanta cu intreg spectrul comportamentului new-age-ist in vederea reinsertiei omului in câmpurile cosmosului. Obiectivul lor declarat este “cresterea” (evolutia, transformarea cu orientare cosmica, adica antropofuga, sub pretextul reintegrarii existentei umane cu fiinta); la capatul “cresterii” nu sta vreo treapta oarecare, ci pretinsa identitate cosmica a insului. Insul trebuie sa devina din nou el insusi. Dar cosmosul nefiind vreun lucru finit, identitatea cu el va fi la fel de vaga si dezindividualizata ca si starea anterioara. A creste spre totalitatea cosmica – se sustine – inseamna a creste dincolo de constienta universala, spre infinit, ceea ce, evident, s-ar putea sa insemne o noua forma de depersonalizare.

In concluzie, se poate spune ca ase manarile intre miscarea spirituala New Age si viziunea cosmologica si spirituala a lui Castaneda sunt destul de evidente si de numeroase. In ambele cazuri telul este ace­lasi, trezirea individului la o noua viata prin inlaturarea cenzurilor ratiunii, constien tiza rea realei noastre naturi, care ia nastere prin comasarea in forme individuale, in matrite informative, a fibrelor cosmice de energie sau mai bine zis, nasterea din energia cos mosului. De asemenea, ambele promoveaza depersonalizarea, ca o realizare a identitatii absolute cu universul, a unirii cu originea.

Desi ar fi fost revolutionar ca sigla “non-fiction” de pe cartile lui Castaneda sa fie adevarata, totusi experienta personala si ratiunea ne interzic sa credem in realitatea lor. Poate niste demonstratii concrete ne-ar fi scos de sub apasarea scepticismului, dar, in lipsa acestora, nu putem sa vedem in teoriile sale decât niste interesante si inteligente fictiuni in slujba miscarii New Age. Si totusi uneori mai exista acel:

Dar daca…

 

 

 

 

Ioana Bursan

Samanismul si epoca New Age

 

Abstract: The article raises two main questions: first, which is the place of Castaneda’s system as compared to the traditional Shamanism/ Shaman figure and to the science (two sides of the history of ideas) and secondly, is Castaneda’s system the result of a real initiation or it is simply fiction? The article concludes that – as uncommon experiences – Carlos’s cannot be considered true but only as consistent in an non-ordinary reality.

Keywords: Carlos Castaneda, Shamanism, New Age, don Juan Matus, Master/ Disciple relationship

 

Don Juan e un povestitor

 

 Am atasat maestrului lui Castaneda apelativul de “vrajitor” fiindca este tradu ce rea exacta a termenului american “sorcerer”. De fapt, definitia cea mai buna a ceea ce este vrajitoria ne-o ofera insusi don Juan: “Vrajitoria inseamna aplicarea vointei intr-un punct cheie. Vrajitoria este interferenta. Un vrajitor cauta si gaseste punctul cheie al oricarui lucru pe care vrea sa-l influenteze si apoi isi aplica vointa asupra lui ” (Castaneda 1995a, 256-257).  

Don Juan incearca de nenumarate ori sa dea stiintei sale un nume, spre folosul lui Carlos, dar “simpla definitie de stiinta era prea vaga, iar cuvântul magie era peiorativ”. Denumirea cea mai potrivita pare aceea de “nagualism, dar termenul era prea obscur” (Castaneda 2000a, 9), povesteste Castaneda. Astfel, don Juan conclude ca “definitiile se schimba pe masura ce se acumuleaza cu nostinte”.

Am folosit, totodata, termenul “saman” deoarece personalitatea lui don Juan intruneste unele calitati esentiale ale acestei tipologii.       

Samanul este, potrivit definitiei date intr-o revista de antropologie, o persoana ce a acumulat puteri supranaturale: “A part-time religious specialist who has unique power acquired trough his or her own initiative; such individuals are thought to posses exceptional abilities to deal with supernatural beings and powers” (Cultural Anthropology, 8th Edition, Haviland, Uni ver sity of Vermont, p. 371).

“Invataturile lui don Juan”, prezentate de Carlos Castaneda in unsprezece volume, se constituie intr-un sistem filozofico-religios. Don Juan isi initiaza ucenicul in misterele universului si ale fiintei umane, dezvaluite prin anumite tehnici de natura samanica, si intergrate intr-o adevarata constructie religioasa. Religia presupune, potrivit antro po lo gului american Anthony F. C. Wallace, un set de ritualuri care, rationalizate prin mit, mobilizeaza puterile supranaturale, in vederea transformarii individuale. Aceste ritualuri au functia de a reduce anxietatea precum si de a mentine si de a creste increderea in sine (Ibidem, 363). Religia indeplineste, in general, un numar important de functii sociale si psihologice: “they reduce anxiety by explaining the unknown and making it understandable, as well as provide confort in the belief that super natural aid is available in time of crisis” (Ibidem, 361). Samanul se incadreaza in aceasta categorie a “specialistului” in religie prin faptul ca reuseste sa intre in legatura cu invizibilul, adica cu obiectul credintei sale.

Samanismul implica, totodata, anumite experiente care il deosebesc pe saman de restul oamenilor. Mircea Eliade ne ofera  un studiu elaborat asupra elementelor ce carac terizeaza acest fenomen, aratând ca “sama nismul este tocmai una din tehnicile arhaice ale extazului, mistica, magie si reli gie in sens larg” si ca samanii sunt “oameni care s-au separat de restul comunitatii prin intensi tatea propriei lor experiente religioase”, lucru prin care acesta se situeaza de partea misticilor. Samanul, afirma in continuare Eliade, este “marele specialist in materie de sufet omenesc; numai samanul il poate vedea, caci el ii cunoaste si forma si functiile” (Eliade, 1997b, 14, 23). Sama nismul, spune Patrick Drouot, este “cea mai veche disciplina spirituala a omenirii” (Drouot, 2003, 274), fiind un fenomen vechi de aproximativ 20-30 de mii de ani (M. Harner).

Don Juan intruneste calitatile samanului, dar si ale vrajitorului, caci samanul este deopotriva “un vrajitor si un medicine man; el este socotit vindecator (.) si fachir, ase meni tuturor magicienilor (.). Dar el este, in plus, psihopomp, si poate fi si preot, mistic si poet” (Eliade, 1997b, 19). Don Juan asuma rolul de a-si vindeca ucenicul, prin efortul de a-i schimba parerea (umila) pe care Carlos o are despre el insusi si de a-l convinge ca sta sub semnul norocului;  este si magician fiindca reuseste sa-i arate feno mene pe care Carlos le considera inexplica bile; este si psihopomp, deoarece ii provoa ca o moarte simbolica, spirituala, din care apoi il “reinvie”, oferindu-i posibilitatea unei noi identitati; este si preot, si mistic, fiindca toate invataturile teoretice sunt asumate prin experientele extatice.

In exercitiul samanic, spune Mircea Elia de, este intotdeauna vorba despre o “instapânire”, despre un “echilibru”, inspre care “invataturile” il indruma pe ucenic. Exista o serie de elemente, prezentate de istoricul religiilor, datorita carora suntem indreptatiti sa il plasam pe Juan Matus in categoria specifica a “samanului”:

In primul rând capacitatea de “a vedea”, care, spune Eliade, este o “proba evidenta ca a fost dobândita o conditie spirituala, (.) ca s-a depasit conditia ome neasca profana” (Eliade, 1997b, 93). Una dintre primele invata turi ale indianului yaqui este sa ii arate lui Carlos capacitatea “corpului” de “a vedea”. Viziunile sunt terifiante pentru orice neofit, insa datoria acestuia este sa isi invinga teama, astfel ca don Juan isi supune ucenicul fara mila la experiente “halucino gene” inspaimântatoare, sub influenta plan telor puterii.

Apoi faptul ca orice saman are anumite “spirite ajutatoare”, care apar de obicei sub infatisare animala, precum si posibilitatea de le a imita tipetele si miscarile, ori chiar de a lua o alta identitate, aceea a spiritului protector. Acesta este numit si “guardian spirit”, sau “nagual”, un fel de “alter ego” al celui ce-l cunoaste. Spiritul protector al lui Carlos este un coiot, cu care acesta ajunge, la un moment dat, sa poarte un dialog, cunoasterea limbajului secret fiind o alta trasatura caracteristica a samanului. Carlos este uimit nu numai ca reuseste sa poarte un dialog cu un coiot, dar, mai ales pentru ca acesta se dovedeste a fi unul “bilingv”. Michael Harner, un antropolog ce a intre prins cercetari in Amazonia Peruviana, spune despre coiot ca este un spirit protector des intâlnit la indienii din America de Nord si de Sud, si ca atunci când Castaneda se angajeaza in discutia cu acel coiot, face progrese in devenirea sa ca saman, fiindca, afirma Harner, daca un animal vorbeste cu cineva, este semn ca va fi animalul sau protector (Harner, 1990). Antropologul ex pli ca faptul ca “nagual” inseamna (la nativii din Mexic, Guatemala) o persoana capabila de transformare, contopindu-se ca inteles cu “the guardian spirit”. Intr-un cuvânt, nagua lul semnifica animalul protector dar si sa ma nul care are capacitatea de a se transfor ma in acel animal. Don Juan, precum si alti vrajitori despre care povesteste acesta, sunt numiti “naguali”. 

Anumite obiecte sau locuri sunt, potrivit credintelor samanilor, inzestrate cu “putere”. Sunt zone, pesteri, sau locuri pustii, unde, spune Eliade, se produc viziuni menite sa pecetluiasca “cariera unui saman”. Nu rareori, Carlos este condus inspre dealuri golase sau paduri, unde este lasat singur, pentru a-si cali “spiritul” si pentru a se intâlni cu “aliatii”, cu spiritele ajutatoare. Acestea sunt zonele prielnice pentru ca  ucenicul sa-si traiasca, parafra zân du-l pe don Juan,  revelatiile pe cont propriu.

Don Juan ii vorbeste invatacelului sau si despre unele obiecte ce dispun de “putere”, cum ar fi pipa din care fumeaza amestecul de plante, ori cristalele de stânca (cristale de cuart). Despre “pietre de lumina vorbeste si M. Harner, afirmând ca sunt “lumina solidi ficata”, ca pot sa ofere raspunsuri la unele intrebari si sunt socotite obiecte ale puterii deoarece au rolul unui al treilea ochi.

Si unele plante au puteri magice si capacitatea de a deveni obiecte ajutatoare in activitatea samanului. De aceea don Juan le numeste “plantele puterii”, care ofera “aliati”. Patrick Drouot spune ca “planta, una din cele mai vechi datatoare de invatatura dintre toate câte exista, ne poate infatisa istoria pamântului din vremea când vegetalele dialogau cu constiinta omului” si ca aceste plante psihotrope “sunt folosite pentru a explora atât lumea noastra cât si lumile paralele de dincolo de perceptia noastra normala” (Drouot, 2003, 72-73), permitând eliberarea de barierele spatio-temporale si oferindu-i samanului informatii neindoielnice despre realitatea din jur.  Numai ca, dupa cum ii explica si don Juan lui Carlos, trebuie sa acumulezi putere personala pentru a fi in stare sa controlezi efectele plantei, Drouot observând ca aceasta “te va duce unde vrea ea daca nu simte forta vointei tale” si ca “puterea unui saman consta in cunoasterea modului de folosire a plantelor” (Drouot, 2003, 81).  Acestea reprezinta o modalitate indirecta de a lua “putere” de la soare, spune Harner, si singurii care le pot transforma in spirite aju ta toare sunt samanii. Cu cât ucenicul dobân­deste un mai mare control asupra lui insusi atunci când se afla sub influenta plantelor, cu atât se apropie mai mult de statutul de initiat; fapt care constituie un bun prilej pentru dobândirea “puterii” samanice. 

Referindu-se la ayahuasca, o planta halucinogena folosita de samanii amazo nieni, P. Drouot sustine ca viziunea produsa de aceasta “este modelul unei forme de constiinta in care eul se concentreaza asupra realitatii interne si favorizeaza constiinta spirituala necesara pentru ca viata pe aceasta planeta sa poata merge inainte” si ca “ajusteaza si reorienteaza sistemul nervos, meridianele si energiile interne care reglea za conexiunile dintre corp, suflet, spirit” (Drouot, 2003, 62-63).

Oglinda, instrument utilizat si de catre don Juan pentru a-i arata lui Carlos o parte din lumea cealalta, este un alt obiect intâlnit frecvent in arsenalul samanilor.

Dar pentru Carlos Castaneda, pasul ul tim si esential al initierii are loc in timpul si prin intermediul “visatului”, caci “instruirea samanilor are loc adeseori in timpul vise lor”, care ii permit sa devina “contemporan cu cosmogonia si cu revelatiile mitologice primordiale” (Eliade, 1997b, 109-110).  Vi sa­tul, in acest caz, corespunde extazului, care este “intrarea in situatia initiala”, adica depasirea conditiei umane, “profane”. Tim pul originar, “dreamtime”, corespunde unui “spatiu de rezonanta in care toate actioneaza asupra tuturor si in care responsabilitatea umana capata un sens mai subtil” (Drouot, 2003, 95). Visul este calea cea mai fireasca inspre psihicul nostru, este zona cea mai accesibila a subliminalului.

Samanul este considerat un agent psiho pomp. El este amenintat de a muri datorita acestui extaz, care este tocmai experienta concreta a mortii rituale, samanul fiind “specialistul unei transe, in timpul careia sufletul sau, se crede, paraseste trupul pentru a intreprinde ascensiuni ceresti sau coborâri in infern” (Eliade, 1997b, 21).  Calea samanica necesita “disolutia fiintei, cât si patrunderea, de maniera constienta, in haos” (Drouot, 2003, 131). Incursiunile lui Carlos in visat sunt calatorii periculoase, deoarece ele sunt tot un fel de moarte datorata “fisiunii eului”, ucenicul invatând  “sa se abandoneze si sa moara in fiecare moment si, deci sa renasca in permanenta” (Ibidem, 193). 

Juan Matus nu foloseste niciodata ter menul ” transa “, insa ceea ce se intâmpla dupa inhalarea plantelor psihotrope, in episodul oglinzii din apa, ori in “visat”, corespunde unei incursiuni, efectuate cu un alt trup, intr-o alta lume, ce poate fi confundata, considera don Juan, cu raiul sau iadul.

In teoria samanismului a fost formulata ipoteza “bolii psihice”, dar samanul se diferentiaza de bolnavul mintal, explica Eliade, prin faptul ca la saman “transa” si “boala” e provocata si controlata, pe când bolnavul mental este un “mistic ratat”, “caricatural” (Eliade, 1997b, 38). Nu o data, don Juan il lasa pe Carlos sa creada ca este un batrân senil. Si Patrick Druot spune ca starile de constiinta samanica sunt uneori considerate “nu ca o prelungire a starii normale de veghe, ci ca o distorsiune a activitatii mentale” (Druot, 2003, 14). Dar, potrivit istoricului religiilor, transa este esentiala in formarea unui saman, deoarece el se “specializeaza ” in timpul acesteia.

Orice initiere samanica se realizeaza pe doua cai: prin instruire teoretica si practica, si pe calea experientei extatice, adica  in domeniul “celeilalte realitati”, cum ar spune don Juan. Este vorba despre doua tipuri de constiinta: una asa-zis, normala, “ordinary state of consciousness”, si alta a realitatii neobisnuite, numita de Michael Harner “shamanic state of consciousness”. Aceasta capacitate disociativa permite ac tiu nea pe doua planuri, sama nul mulându-si starea dupa cum cere situatia in care se afla, si deplasându-se dupa voie, intre cele doua realitati. Dar, atentioneaza antropologul american, o asemenea delimitare intre cele doua realitati este valabila numai pentru constiinta europeana, caci pentru saman, deosebirea valorica dintre acestea nu exista. In SSC (“shamanic state of conscious ness”), samanul traieste o senzatie asemanatoare celei din vis, cu deosebirea ca, in SSC, el isi poate controla actiunile si isi poate direc tiona “calatoria” si poate, mai ales, “vedea” esenta si adevarul lucrurilor si fenomenelor.

Modalitatea specifica de a accede la realitatea neobisnuita este transa, in cadrul careia, spune M. Harner, samanul are acces la informatii “profunde” despre sensul vietii si al mortii, precum si despre locul sau in univers.

Samanul este asadar, un “empirist”; o data initiat, el isi dezvolta cunostintele prin experimentele senzoriale, directe, dobân dind o cunoastere pe care Drouot o numeste “psihoactiva”, ce ar corespunde unei con vergente a creierului uman cu lumea vege tala. Dar aceste cunostinte sunt perce pute cu “cealalta dimensiune” a eului, cu corpul din vis despre care vorbeste don Juan. Intrarea in corpul din vis este o actiune ce implica renuntarea la individualitatea sociala, atin ge rea unei stari de “nefiinta”, de aceea informatiile percepute in starile alterate de constiinta sunt aproape intraductibile: “cu vântul omului este neputiincios in a exprima starea de nefiinta” (Drouot, 2003, 161). 

In “cealalta realitate” actioneaza corpul energetic, care dispune de posibilitatea utili zarii “limbajului luminii”, ce permite un dialog direct, fara necesitatea decodificarii, fiindca “perceptia energetica reveleaza o lume de energii interactive” (Ibidem, 249).  “Iata in ce consta vrajitoria, ii va elucida don Juan lui Carlos: in capacitatea de a fo lo si câmpuri de energie neutilizate in perceperea lumii cotidiene, asa cum o cunoastem noi. Vraji toria este o forma de constiinta. Este capacitatea de a percepe ceva ce nu se afla la indemâna perceptiei obisnuite” (Castaneda, 2000a, 10). Pentru samani, spune Patrick Drouot, realitatea este “un soi de Internet spiritual”, la care suntem cu totii conectati prin “tonal” (Drouot, 2003, 169).

Revenind la cuvintele lui Mircea Eliade, dupa care samanul intruneste in mare masura si calitatile unui poet, caracteristica cea mai evidenta a lui don Juan si prin aceasta, implicit, mai ales a noului nagual, Carlos, este tocmai arta nararii. Carlos Castaneda afirma, si in volumele sale, dar si in interviuri, ca cele unsprezece carti, scrise de-a lungul a trei decenii, reprezinta datoria sa fata de nagualul sau si fata de posibilii urmasi.

Don Juan insista asupra faptului ca ucenicul sau este ultimul initiat in tehnicile si invataturile vrajitorilor vechiului Mexic. Daca luam in considerare diferenta dintre modul in care Castaneda isi aplica cunostin tele si cum acestea au fost  transmise pâna la el, Carlos este, intr-adevar, ultima veriga din generatiile milenare de naguali. Insa prin publicarea volumelor sale, “invataturile lui don Juan”  devin accesibile oricarui individ aflat in cautare de sine. Cunostintele si “stiinta” sa nu au disparut o data cu moartea lui Carlos Castaneda, ci s-au dispersat in lumea oamenilor despre care, deseori, sama nul yaqui sugera ca sunt ignoranti cu privire la cautarea sensului lor in viata si a unui mod de existenta adecvat naturii si firii lor.

Don Juan, fascinantul don Juan, devine astfel, prin ucenicul sau, un  maestru al povestitului.  Magia sa, vrajitoria, samanis mul, nagualismul, sau orice nume i-am da setului sau de cunostinte practice si teore tice, consta in arta si dragostea cu care acesta o transmite verbal. In acest punct al farmecului poetic al samanului, don Juan se confunda cu scriitorul Castaneda, datorita caruia invataturile sale ajung, pe cale nara tiva, la oricine este dispus sa “asculte” si “sa creada”.

Pentru ca “saman” inseamna si vindeca tor, al trupului si al sufletului, putem presu pune ca don Juan a avut, la rândul sau, indatorirea de a forma un ultim nagual, care sa transmita intr-un alt mod invataturile, astfel incât vindecarea, salvarea sufletului prin tehnicile samanice, sa poata fi atinsa de oricine are nevoie.

Samanismul presupune invatarea unor “stiluri de viata alternative” (Drouot, 2003, 137), numai ca samanul se confrunta cu o mare dificultate când trebuie sa ” vorbeasca in limba noastra”. Solutia a fost, in acest caz, gasirea unui occidental in masura sa perceapa corect mecanismele modului de existenta ale unui “om al cunoasterii”, care sa fie, in acelasi timp, capabil si dornic de a depune marturie despre existenta modali tatilor alternative de a trai.

Carlos Castaneda devine un saman al timpului nostru, un saman postmodern care, pentru a-si indeplini menirea de mijlocitor intre doua feluri de realitati, a recurs la modul in care a stiut cel mai bine sa puna in aplicare cunostintele dobândite pe parcursul celor aproximativ treizeci de ani sub indru marea lui don Juan, adica la scris.

Astfel, samanismul donjuanean se trans pu ne intr-o literatura de tip purifcator.  Cel care citeste cartile lui Carlos Castaneda  nu devine saman, insa parcurge, inevitabil, un traseu mai mult sau mai putin al transfor marii de sine, fiecare volum constituindu-se intr-un fel de sedinta samanica. In acest sens, Michael Harner spunea ca devenirea spirituala este un act intim, evolutia indivi duala fiind resimtita si dobândita numai de cel care o traieste.

Cartile lui Castaneda sunt etnografie, antropologie, literatura, SF, metafizica, ori lung discurs dedicat occidentalului care a uitat de natura si traieste intr-o societate pur materialista, care nu isi mai gaseste linistea decât in cuvinte, dupa cum don Juan isi acuza ucenicul: “Simpla idee de cunoastere tacuta te sperie. Insa povestile, oricât de neroade, te incânta si te fac sa te simti in siguranta” (Castaneda, 2000a, 54). Setul de invataturi ale indianului yaqui imbina elemente de religie orientala cu “metafore” ce devin realitate; stiinta pare poezie, iar fictiunea – un fel de “suflu universal”, singura forta cu adevarat transformatoare a lucrurilor.

Diferenta dintre un poet si un vrajitor, spune don Juan, consta in aceea ca, desi si poetii “sunt extrem de constienti de legatura lor cu spiritul”, ei nu il inteleg direct, ci doar intuitiv, “nu deliberat si pragmatic, ca vrajitorii”: “.poetul, desi nu-si deplaseaza nici o clipa punctul de asamblare, intuieste ca se intâmpla ceva extraordinar. Intuieste cu mare certitudine ca exista un factor fara nume, coplesitor tocmai datorita simplitatii lui, care ne determina soarta” (Castaneda, 2000a, 61-63).

A fi vrajitor inseamna a ajunge la liber tatea fara constrângeri, inseamna a submina orice obstacol care ar putea interveni in calea aleasa. Este o stare provocata, care emana atât de multa energie, incât vrajitorul devine un focar generator de fenomene, capabile sa inlocuiasca si sa salveze orice situatie. Acelasi rol si-l asuma si arta povestitului.

Este, bunaoara, cazul mitului lui Quet zal coatl, adaptat ad-hoc, in vederea acor darii unui sens venirii spaniolilor si masa crelor datorate lui Cortez. Desi se aflau in fata unei situatii absurde (oameni necunos cuti au venit sa ii ucida, peste noapte), aztecii au dat un sens faptelor conquis tatorilor: Cortez a fost identificat cu zeul mult-asteptat, Quetzalcoatl, venit sa ii salveze. In constiintele aztecilor, acest lucru nu era deloc simpla fantasmagorie; desi mureau pe capete, ei erau ferm convinsi ca tot ce se intâmpla este potrivit mersului firesc al lucrurilor. Metafora inlocuieste, asadar, realitatea. Sau, mai bine zis, atunci când aceasta nu e satisfacatoare, metafora tine loc de realitate. Metafora instituie cealalta realitate.

Domeniul unde metafora tine loc de realitate este Mitul. Iar constiinta samanica este o constiinta mitica ce nu percepe opozi tia natura-supranatura. Constiinta de tip mi tic a samanului nu asuma liniar  timpul, el traieste intr-un timp “al prezentei totale”, afirma un teoretician al mitului. Caracteris tica fundamentala a gândirii mitice este faptul ca aceasta nu se situeaza “in afara realului”, ci se prezinta ca o “instalare in real” (Gusdorf, 1996).

Ca o adaugire la explicatiile lui don Juan dupa care vrajitoria e o “forma de constiin ta” sau ca este o “interferenta”, concludem ca vrajitoria este o stare de a fi. A fi “vraji tor”, “magician”, “saman” ori “vraci” in seam na a invata sa traiesti in comuniune perfecta cu tot ce e in jur; a-ti gasi modul adecvat de existenta si, prin “impecabi litate”, de a dispune de “puterea personala”, de a-i convinge pe ceilalti ca o alta existenta, mai buna, e posibila. Dar pentru a-i convinge, don Juan insusi o spune, vrajitorii trebuie sa fie, inainte de toate, “niste povestitori”.

 

Samanismul postmodern si stiinta

 

“In the United States millions of people have learned something about shamans trough their reading of the popular autobiography of Black Elk, a traditional Sioux Indian medicine man, or Carlos Castaneda’s apparently fictional accounts of his experiences with Don Juan, the Yaqui Indian  shaman. Few of them may realize, however, that the faith healers and many other evangelists in their own societies conform in every respect to our definition of the shaman. Thus, one should not get the idea that shamans are not to be found in modern, industrial societies, for they are. Furthermore, they may become more common, given current high levels of interest in the occult and supernatural.” (Cultural Anthropology, 371).

In ciuda disputei incinse asupra “pre tinsului” antropolog Carlos Castaneda, re vis ta americana de antropologie ii acorda acestuia credit si sustine faptul ca samanis mul nu este un fenomen uitat, ba chiar ca societatea moderna, industriala, nu exclude posibilitatea ca acesti vindecatori spirituali sa existe printre noi.

Samanismul, in intelesul sau de cale de salvare a sufletului, este, de departe, o miscare sociala vie, necesara oricarui tip de societate.  O data cu Michael Harner, Black Elk (un vraci care traieste in New-York, despre care vorbeste si Patrick Drouot), Carlos Castaneda si altii, modul de viata samanic intra in categoria posibilitatilor multiple de trai puse la indemâna omului postmodern.

Michael Harner, “unul dintre parintii noii antropologii”, cum il numeste Drouot, afirma ca, in fond, samanismul nu e nea parat o religie, ci, mai degraba, o metodo logie. Harner a intreprins cercetari in Ama zonia Peruviana, si asupra samanilor din unele zone ale Americii de Nord, fiind unul din acei antropologi care a ales sa se lase absorbit de traditia spirituala tribala, in loc sa isi limiteze studiul la metodologii acade mice. El a aratat ca (potrivit samanilor din South Dakota) samanismul poate fi practicat cu succes si fara folosirea plantelor psiho tro pe, lucru care a atras si mai mult, afirma cercetatorul, interesul vesticilor.

La inceputul anilor ’70, Harner a infiintat in California “The Foundation of Shamanist Studies”, o organizatie educatio nala non-profit, unde “preda” cursuri de samanism. Pentru Harner, samanismul este o “aventura emotionala si mentala”, iar “puterea personala” a samanului consta in starea de “a fi bine”, o disciplina impusa propriei persoane si presupunând “daruire totala”. Astfel, prin viziunea acestui prac tician al samanismului, fenomenul se deba ra seaza de conceptele clasice, fapt care duce la asimilarea si adoptarea mai facila a teh nicii ancestrale.

Revenirea (“the revival”) samanismului in societatea actuala a avut/are loc deoarece, spune M. Harner,  oamenii au parasit “Era Credintei” si au instaurat “Era stiintei”, sau “New-Age”. Harner spera la o reconciliere intre gândirea stiintifica, vestica si cea sama nica in vederea punerii in comun a metodelor de a vindeca oamenii, semnalând câteva exemple din aria medicinei holistice in care s-a recurs la metode samanice, cum ar fi hipnoterapia, meditatia, atitudinea pozi tiva, reducerea stresului. De fapt, observa antropologul, intr-un anume sens, samanis mul a fost ” re-inventat ” de vestici si adap tat la nevoile societatii actuale. Medicina holistica se bazeaza pe ideea ca, intr-o stare alterata de constiinta, mintea este capabila sa actioneze asupra sistemului imunitar, actionând asupra inconstientului, care este “programat” sa-si activeze imunitatea. Dez vol tarea medicinei holistice inseamna desco perirea si valorificarea puterii mintii umane de a vindeca si de a mentine starea de bine (M. Harner).

O cercetatoare in domeniul psihologiei afirma ca “psihicul uman este un instrument minunat, care in mod normal se protejeaza de suprasolicitare”, ca “perceptia sublimi nala este permanenta” si ca “substantele halu ci no gene retrag unele filtre si rearan jeaza putin lucrurile, astfel incât sa putem percepe (.) lucrurile intr-o lumina cu totul noua, iar lumea sa nu mai fie aceeasi” (Roney-Dougal, 1991, 20).  In introducerea la cartea cercetatoarei, John Mitchell spune ca, o data cu teoria inconstientului a lui Jung, se contureaza o noua conceptie despre lume, care ingaduie o intâietate a spiritului si divinului, psihanalistul fiind unul dintre precursorii (alaturi de A. Huxley, Maslow Abraham) epocii New Age. C. G. Jung, spune Mitchell, a aratat ca “Epoca Pestilor, care coincide cu Era Crestinismului, va ceda locul Epocii Varsatorului” (Roney-Dougal, 1991, 5).

Aceasta  epoca  a Varsatorului, cores punde miscarii New Age, in cadrul careia “omul de stiinta este concomitent vrajitor” (Würtz, 1992, 8). Intr-un articol pe internet se afirma despre Castaneda: “His works influenced deeply the New Age movement” (www.kirjiasto.sci.fi/castane.htm). Iar in no ta asupra editiei celui de-al doilea volum al lui Castaneda se spune: “Cititorii prezen tului volum vor avea privilegiul de a intra in contact cu personalitatea si filozofia lui Carlos Castaneda, fondatorul celui mai incitant si controversat curent de idei din lumea contemporana, asa-numitul New Age (.). Cealalta Realitate (.) este arta, literatura, filozofie, stiinta, magie, spiritua litate, o chemare catre noi insine si armonia Universului ” (Castaneda, 1995a).

Iata de ce opera lui Castaneda este inte re santa nu atât din punct de vedere antropo lo gic, cât mai ales, datorita perfectei inte grari intr-o societate de tip vestic, infome tata de regasirea sensurilor originare si de adoptarea, in viata cotidiana, a “magiei”, ca ingredient indispensabil al vietii.

Vlad Muresan observa “unitatea vizio nara a fondului arhaic al umanitatii si rema nentele ei consecvente in mecanismele in con stiente ale mentalitatii moderne” (Mure san, 2005, 54). Doctrina arhetipurilor jun giene devine “doctrina a universaliilor transculturale”. Vlad Muresan insista asupra unei “crize a antropologiei”, care “a fost mai curând experienta complexa a unei diversitati traduse, integrate: fiecare antro polog care isi acuza civilizatia sa de incom prehensiune, clarifica el insusi aceleiasi civilizatii ceea ce ea n-a inteles, dar el a  inteles”, spunând ca antro pologia nu mai are, in fond, “o valoare pragmatica efec tiva, exceptând virtuti publice, educa tive, unde concureaza cu istoria, filosofia” (Mure san, 2005, 57, 150).

Castaneda il aduce pe don Juan in fata publicului generatiei sfârsitului de mileniu, il transforma intr-un invatator demn de a fi urmat de catre oricine considera ca ar avea nevoie de o transformare de sine, “emer genta traditiei samanice mondiale” repre zen tând pentru Occident “un mod pretios de eliberare psihologica si spirituala” (Drouot, 2003, 12). “Invataturile” lui Carlos Castane da sunt o terapie de psihologie transper so nala. Cartile sale sunt citite, de catre genera tiile tinere mai ales, pe post de psihoterapie individuala. Ele indeplinesc functia unui psiholog care, indiferent de problemele pa cien tului, il poate convinge ca a avea rab dare si vointa inseamna a putea, intr-un final, a construi orice, si ca “a fi infrânt” este “o conditie a vietii”, “inevitabila” (Cas ta neda, 1995a, 197).

Se vorbeste despre o spiritualitate “New Age” ce ar caracteriza societatea contem porana incepând cu anii ’60, ’70, adica tocmai anii in care Castaneda si-a inceput presupusa ucenicie: “Pe la jumatatea anilor ’60, samanismul ii interesa indeosebi pe specialistii in psihologia transpersonala, o disciplina de avangarda preocupata de studiul starilor de constiinta mistica vehicu late de toate traditiile omenirii”, astfel ca, “de vreo 20 de ani incoace, cartile lui Mi chael Harner si Carlos Castaneda (mai ales) au deschis constiinta indivizilor dornici de dezvoltare personala si spirituala spre ideile, credintele, inspiratiile si experientele directe ale samanilor” (Drouot, 2003, 128).

Se stie despre Castaneda ca ar fi fost un pasionat al studiului psihologiei transper sonale. “Experienta transpersonala” este un “termen modern care inglobeaza toate aces te stari denumite spirituale, mis ti­ce, religioase, magice, para psi ho logice sau samanice” (Drou ot, 2003, 154), stari considerate de samani reale tocmai pentru ca le-au “trait”. Realitatea unui fenomen con sta, in viziune samanica, in posibilitatea de a-l experimenta senzorial.

Exista un adevar care “a tulburat profund intregul deceniu al anilor saizeci”, spune Bruno Würtz, un teoretician al curen tului New Age, si anume: existenta realitatii de dupa realitate (Würtz, 1994, 192). Potrivit lui Bruno Würtz, “avem (.) o an tro pologie care aserteaza necesitatea auto realizarii prin sesizarea unui pan-divin ima nent sinelui” iar, de la Claude Lévi-Stauss incoace, “samanul nebun” se transforma intr-un “psihanalist creator de ordine”. 

De la sfârsitul anilor 80, “neosama nismul” se ancoreaza in societatea occiden tala si devine un “drum” spre “intelepciunea interioara si armonia intre diferitele popoare si natiuni” (Drouot, 2003, 129), interesul pentru samanism, derivând din “nevoia de a largi viziunea lumii occidentale” si a unei abordari “pluridisciplinare si multidimensio nale”. “Samanul nebun” este cel care cu noaste lucrurile si lumea din jur prin inter mediul lobului drept al creierului, neutilizat, in circumstante normale, de sistemul nostru cultural. Se considera ca “nebunia poate fi dominata, iar individul care isi domina propria nebunie, trebuie considerat normal” (Würtz, 1994, 202).

Cunoasterea intermediata de partea dreap ta a creierului (adica de “starea elevata de constiinta”, cum o numeste don Juan) este, spune Drouot, “solutia viitorului” deoa rece aceasta consta in “experimentarea directa” a “invizibilului”: “emisfera cerebra la dreapta nu are grai propriu. Ea este stiutoare dar muta” (Würtz, 1994, 57), cre ie rul fiind un “izvor inepuizabil de cunoas tere cu acces direct la intreaga informatie a ordinii universale infasurate” (Würtz, 1994, 28). Caci, dupa cum stim, in viziunea samanica, “invizibilul constituie un nivel al realitatii” (Drouot, 2003, 145).

Epoca New Age  se caracterizeaza prin tr-o transfuzie a fenomenelor fizice obser vate in laboratoare, intr-un alt domeniu, al psihologiei, prin includerea constiintei umane in teoriile stiintifice, unii fizicieni afirmând chiar ca “materia nu ar exista in absenta unei constiinte care sa o perceapa” (Drouot, 2003, 172). si ca universul exista datorita gândurilor noastre. Astfel, spune Patrick Drouot, “inceputul mileniului trei se deschide spre alte realitati, care nu se bazea za pe certitudini, nici macar pe probabilitati, ci pe notiunile de vid, atemporalitate si anti ma terie” si, pentru ca intreaga realitate este “iluzorie”, “doar constiinta este eterna” (Drouot, 2003, 206-207). Materia si con stiinta sunt doua “aspecte congruente ale unuia si aceluiasi ontos al totalitatii dina mice” iar “constiinta este un aspect esential al universului” si “structurile observate ale materie ar fi oglindiri ele structurilor constiintei” (Wurtz, 1994, 171-172). 

Pe aceeasi teorie se sedimenteaza si invataturile lui don Juan, atunci când ii spune lui Carlos ca, daca va reusi sa-si schimbe modul de perceptie a lumii, lumea insasi se va schimba.

Patrick Drouot afirma despre constiinta, in raport cu descoperirile mai noi ale stiin tei, ca este “un câmp de energie care nu se mai supune legilor fizicii clasice”, sustinând chiar ca “totul este posibil. Totul poate fi creat” (Drouot, 2003, 182-183).

Pe acelasi principiu se bazeaza si teoriile lui Juan Matus, atingerea “constiintei totale” insemnând, de fapt, dispersarea totala a eului intr-o “stare” de tip holistic in care fiecare parte contine in sine intregul. Din acest motiv, don Juan ii spune la un moment dat lui Carlos ca nimic nu este important si ca nu conteaza ce anume faci, ci faptul ca faci acel ceva.

Invataturile lui don Juan, alias Carlos Castaneda, au fost traduse in cel putin saptesprezece limbi. “Cercetarea de teren” a studentului american s-a transformat intr-o “sângeroasa avortare a sarcinii antropolo giei insesi” (Muresan, 2005, 61), cartile sale devenind atât de populare tocmai din pricina renuntarii, pe parcurs, la statutul de “antro polog” care “cerceteaza alteritatea”.

Volumele castanediene au devenit litera tura preferata a generatei “hippie”. Oamenii cautau, spune M. Harner, in cartile lui Castaneda, dar si ale altora, “harti” menite sa le dezvaluie “sensul” experientelor avute. Interesul tinerilor pentru “cautarea radaci nilor” prin experimentarea cailor samanice avea ca scop “activarea potentialelor latente” ale fiintei umane normale, cautarea si dezvoltarea spirituala devenind pentru unii “urgenta spirituala” (Drouot, 2003, 147, 154).

Si Vlad Muresan vorbeste despre o “epoca de glorie” a anilor 70, in care “mis ca rile care vad in mecanica cuantica o tur nanta a gândirii, si ele includ mistici sarla tanesti, profeti New Age si relativisti de toate speciile, se extaziaza cu privire la aspectul cultural”. Or, relativismul este definit ca o “incremenire in alteritate, care nu este altceva decât o alta identitate” (Muresan, 2005, 153). Din aceasta perspec tiva, se poate spune ca, intr-adevar, Carlos Castaneda, a ramas “incremenit” in alteri tate, personalitatea sa biografica suprapu nându-se peste cea a lui “Carlito”, ucenicul nagualului Juan Matus.

Intreaga teorie samanica a acestui “bru jo” se imbina perfect cu ceea ce inseamna mentalitate si spiritualitate New Age, tute lata de o conceptie holistica asupra univer sului, adica de convingerea ca “atunci când devenim constienti de realitatea universului nostru interior, ne dam seama ca reprezen­tam deopotriva universul in ansamblu, cât si fiecare din partile sale componente. Intreg universul comunica (.) cu trupul si spiritul nostru” (Drouot, 2003, 70). In conformitate cu descoperirea oamenilor de stiinta ca celula (organica) poate avea constiinta, una din nenu ma ratele experiente ale lui Car los, sub influenta plantelor puterii, este ca fiecare celula a corpului sau este o entitate separata, dotata cu constiinta, si care il reflecta pe el, ca intreg. Modelul holografic, al pluridimensionalitatii, porneste de la fizi cianul englez David Bohm, potrivit caruia “holomiscarea reprezinta o noua ordine care incepe nu in câmpurile de energie sau in particulele elementare, ci mai degraba intr-o totalitate indiviza a realitatii” (Drouot, 2003, 138).

Patrick Drouot afirma ca neosamanismul are ca punct de plecare faptul ca stiinta nu mai este identificata cu certitudinea; “per cep tia lumii nu este niciodata finala”, ii spune don Juan lui Carlos. De asemenea, perspectiva samanica “impune o revizuire radicala a conceptelor noastre fundamentale de natura umana si de univers”, depasind limitele inguste ale psihiatriei si psihologiei, precum si ale acelei viziuni ale unei lumi ordonate, stabile si determinate” (Drouot, 2003, 12).

Teoria samanului Juan Matus, adusa la nivelul societatii contemporane de Carlos Castaneda, apare intr-un moment de maxi ma utilitate pentru o umanitate care a ince put sa cunoasca principiul “incertitudinii” enuntat de Heisenberg: “Realitatea, la nive lul sau primar, consta nu din anumite fapte stabilite pe care le putem cunoaste, ci mai degraba din toate probabilitatile dife ritelor fapte pe care le-am putea cunoas te” (Roney-Dougal, 1991, 101-102). Autoarea cartii Stiinta si Magie mai spune ca, drept urmare a principiului de incertitudine, “indi vi dualul in sine nu poate fi niciodata deplin cunoscut” (Ibidem, 99).

Bruno Würtz sustine la rândul sau ca “evolutia nu pare deloc incheiata si suge reaza o larga deschi dere spre teluri supe rioare” (Würtz, 1994, 120), ceea ce ar echivala cu afirmatia lui don Juan, ca “nimic nu este terminat, totusi nimic nu e nerezolvat” (Castaneda, 1995a, 270).

Vrajitoria ca “aplicare a Vo in tei”, cum o definea Juan Matus, se apropie in mare masura de descoperirea fizicianului David Bohm: “Este un fapt general recu noscut ca daca o persoana incearca sa obser ve lucrurile la care se gândeste, chiar in momentul meditarii asupra unei teme, ea intro duce schimbari necontrolabile si impre vizibile in modul sau ulterior de gândire”, tot asa cum magicienii, dupa Roney-Dougal, sunt capabili de a produce efecte mistice prin controlul supranaturalului, al sufletului lumii .

Cuvântul “magie” deriva dintr-un cuvânt caldeean si inseamna “intelepciune”, dar si “imagine” si “imaginatie”, spune aceeasi autoare; iar fenomenele psihice, spune ea, nu sunt decât “produse secundare ale matri cei existentei simultane si de pretutindeni” (Roney-Dougal 1991, 112), fenomen ce ar corespunde teoriei punctului de asamblare a lui don Juan.

In cartea sa despre civilizatia si spiritua litatea New Age, Bruno Würtz descrie contextul cultural ce a favorizat (in cazul in care don Juan e inventie fictiva) “literatura” lui Carlos Castaneda. Daca samanul nu e un personaj literar, scrierile controversatului antropolog se explica si se inscrie, cu atât mai mult, in tot ceea ce inseamna menta litatea New Age, cadru perfect pentru difu zarea unui asemenea fenomen social.

In primul rând, este simptomatica adoptarea conceptului schopenhauerian de vointa, ca principiu omniprezent (“vointa este totul in toate. (.) individul nu este nimic in sine, ci doar o componenta a ciclului devenirii si al pierderii”, Würtz, 1994, 160) si a intelepciunii “antistiintifice”. Era noua, spune Bruno Würtz, este o era care trece de la simpla existenta la “constienta” si tinde spre o transformare pe toate nivelele. Transformarea presupune, ca prim pas, redescoperirea sinelui si dobân direa “de putere launtrica” si duce la desca tusarea de piedicile puse de catre indi vidul insusi. Exista un proces de “evolutie launtrica”, caci “totul e evolutie”, iar dupa “realizarea de sine”, urmeaza “experienta unitatii solidare cu cosmosul” (Würtz, 1994, 239, 189).

Eliberarea noastra depinde in mod direct de necesitatea eliberarii celorlalti, fiindca “nu suntem liberi pâna nu ii eliberam pe ceilalti” (Würtz, 1994, 241). Timpul nostru este liniar si segmentat, in timp ce “transfor mismul new-age-ist isi propune eliberarea omului de aceasta eroare”.  Spatiul nu mai este nici el perceput conform vechii traditii, “fizicienii demonstreaza ca nu exista acolo, toate lucrurile fiind coincidente”. “Desco perirea responsabilitatii introduce constiinta unei componente morale in momentul in care observam ca nu e indiferent cum ras pun dem la solicitarile vietii. De vreme ce putem schimba ceva in bine, suntem che mati sa o facem” (Würtz, 1994, 256). Iar schimbarea de sine sta in optiunea proprie a fiecaruia, indemnul general fiind ca “trebuie sa luam responsabilitatea pe propriii nostri umeri”. Roney-Dougal, ca reprezentanta a gene ratiei contemporane, afirma ca noi, generatia actuala, “ne asumam intreaga ras pundere pentru capacitatea propriilor noas tre gânduri de a crea realitatea” (Roney-Dougal, 1991, 306-307).

Nu lipseste, insa, nici pericolul ca cel care a trait “transformarea” nu fie crezut: “Trans formarea a dus la niste eliberatoare descoperiri ? Cum sa le comunicam altora fara sa parem nebuni sau primejdiosi?” Omul societatii New Age este caracterizat de o teama continua: “angoasa era temnita individualitatii netransformate”. Exista tea ma de esec, de pierderi, sau teama de autoexaminare, numai ca “nu exista nici un esec, totul contribuie la edificarea noastra si la miscarea universala. Suprema porunca e experimentarea” (Würtz, 1994, 249, 250, 253). Aceasta afirmatie pare ca vine direct din discursul lui don Juan, “trebuie sa incerci totul, trebuie sa treci de toate barierele constiintei, niciodata nu stii ce te asteapta dincolo”, ar putea suna o para frazare a samanului.

Dorind schimbarea, spune Bruno Würtz, oamenii “se transforma ei insisi”, printr-un proces de constientizare, proces ce carac terizeaza, in fond, tot universul (intreg universul este constiinta), iar lumea este un HOLOS, “o totalitate din care nu ne putem extrage fara sa provocam o catastrofa”. Astfel ca intreaga planeta se afla “in pragul unei mutatii spre o alta stare”. Filosofia new age “consta dintr-o rasturnare ontologica si gnoseologica ce se vrea dincolo de orice dualism, precum si dintr-o largire neliniara, la infinit, a para digmei comprehensive. Avem apoi o antro pologie care aserteaza necesitatea autorea lizarii prin sesizarea unui pan-divin imanent sinelui” (Würtz, 1994, 25, 21, 27).

Omul actual, afirma acelasi autor, este un “bolnav notoriu”, care asteapta iertarea si mântuirea din vina propriei boli. Totusi, societatea new-age-ista a eliminat termeni ca bine, rau, sau pacat, raul fiind identificat cu rezultatul unui dezechilibru. Si G. Gus dorf vorbeste, in opozitie cu omul de gândire mitica, despre “instabilitatea moder nului” si despre “siguranta sa, pierduta”.

Exista patru trasaturi fundamentale ale miscarii New Age: lumea vizibila nu este singura realitate, lumea este un sistem holistic in care omul este inchis; divinitatea fiind identificata cu universul, ca un trup al acesteia; omul dispune de un “potential” care trebuie “desfasurat”; si credinta intr-o “era noua”.

In epoca New Age, “experienta mistica incepe sa capete sens stiintific”, iar aceasta “dezvaluie dintr-o data posibilitatea patrun derii in ordinea profunda a lucrurilor care se ascund dincolo de fenomene. Totul depinde de imprejurarea daca observ atorul este suficient de suplu pentru a-si schimba punctul de statie, daca e in stare sa pri veasca lucrurile din diverse puncte de vedere”. Inutil sa mai spunem ca aceasta idee concureaza cu cea a schimbarii pozitiei punctului de asamblare. Potrivit treptelor transformarii, prezentate de Würtz, omul invata, pe treapta a treia ca “exista alte posibilitati de fiintare” (Würtz, 1994, 57, 235).

Este preferata “intuitia vizionara” dato rita faptului ca se intemeiaza pe “trairea, pe sesizarea nemijlocita, ne-intelectuala, a realitatii”, fata de cunoasterea rationala care inseamna “fragmentarea”, “farâmitarea” rea litatii.  Intuitia, spune Würtz, este mijlo cita “de acea jumatate a cortexului care nu vorbeste, de tacuta emisfera dreapta. Emis fera cerebrala dreapta nu-si poate verbaliza cunoasterea” (Würtz, 1994, 218), de aceea experientele pe care Carlos le are in a doua atentie sunt atât de greu de descris. “Esenta imagistica” este, alaturi de obiectele sesizate senzorial, o dimensiune pe care societatea, afirma Würtz, trebuie sa o dobândeasca; or, dupa cum arata Castaneda, intregul set de invataturi samanice se bazeaza pe o cunoas tere datorata “vederii”.

Iata si definitia “puterii”: “energia avata rului sintezei care infaptuieste celelalte doua energii, lumina si iubirea” (Würtz, 1994, 131).  E drept ca don Juan ii vorbeste mai mult lui Carlos despre energia sub forma de fibre de lumina  insa, desi drumul lupta torului pare lipsit de sensibilitate umana, exista, totusi, in scrierile lui Castaneda fragmente de duiosie aproape patetica. De exemplu, la sfârsitul volumului Calatorie la Ixtlan, don Juan si prietenul sau, don Genaro ii arata lui Carlos iubirea lor fata de Pamânt si fata de toti oamenii, o iubire, desigur, impersonala, dar singurul fel de iubire “totala”.

Toti “transformatii”, afirma Würtz, “re la tea za despre fenomenul intem pestiv al dobândirii de putere launtrica, de competenta largita, de deschidere si capacitatea sporita in desfasurarea aspec telor propriei fiinte. Aceasta putere este identica cu sinele (.) ea, nu se justifica prin argumente de ordin logic. Ea nu are nimic de a face cu pozitia reala a persoanei”. Perceptia senzoriala, descopera oamenii de stiinta, “nu are loc dupa model fotografic”, iar “studii si experimente sistematice au demonstrat ca memoria vizuala nu poate fi localizata in creier, pentru ca intregul e codificat in fiecare fragment al mesei cerebrale” (Würtz, 1994, 237, 169).

Evenimentele spirituale deosebite ce caracterizeaza deceniul sapte se leaga si de apelul la “constiinta psihedelica” prilejuita de folosirea drogurilor, ce au un efect  prin care individul “cunoaste o intensitate care il face complet neintegrabil in cotidian”. In societatea New Age, drogurile nu mai sunt insa asociate exclusiv cu halucinatia, iar “a ceas ta prejudecata fiind restrictiva de posibilitati spirituale, trebuie abandonata”. Ele constituie o modalitate de descoperire si experimentare a “magiei” lucrurilor, iar magia, spune Roney-Dougal, este “un feno men incontestabil” ca si când ea “ar con stitui o parte integranta din firea anu mitor persoane, iar asa-numitii hippy, repre zentanti ai alternativelor si ai miscarii New Age  ar gasi in ceremonia, ritualurile si credintele magice un sistem ezoteric care pare deopotriva reconfortant si drept” (Michael Winkelman, apud Roney-Dougal, 1991, 56). Intr-un astfel de cadru, a fost inevitabil ca una din “noile tehnici populare de autovindecare, de intelegere si dezvol­tare”, cum este “samanismul de tip don Juan”, sa nu isi gaseasca adeptii.

In acest context spiritual s-au format foarte multe organizatii, institutii, fundatii, cum este cea a lui M. Harner, menite sa puna la dispozitie “ratacitilor” atmosfera necesara pentru a aplica unele tehnici spirituale asupra individului dar si asupra intregii omeniri, prin programe ce  transmit si aplica intelepciunea si cunostintele sama nice asupra problemelor fundamentale ale Planetei. Caci scopul in samanism, spune Michael Harner, nu este numai de a transcende o realitate, ci, mai mult, de a ajuta umanitatea: “the healing of mankind” (Harner, 1980, 145, 139), scop spre care tinde si psihologia transpersonala prin unele principii pe care le adopta, cum ar fi “constiinta de grup ca maturizare suprema a persoanei individuale”, precum si “con stiinta globala care sisteaza distrugerea lumii si promoveaza un program mondial de automântuire umana”.

Ceea ce reiese si din volumele ultime ale lui Castaneda este ca omul sufera din pricina egoismului sau, ca anxietatea se datoreaza pierderii de energie, ca “visatul”, ca intrare in alta realitate, este o stare generatoare de “putere”. “Uita de tine, si nu te vei mai teme de nimic”, il indruma don Juan pe Carlos. 

Poate cel mai dificil ii pare omului actual sa actioneze conform unor legi funda mentale, caracteristice unui tip de samanism (polinezian) despre care aminteste Drouot, si anume : “prima, a nu pretinde niciodata sa fii platit, a doua, sa platesti” (Drouot, 2003, 120). Este exact atitudinea pe care o adopta Carlos, la intâlnirea cu “Cel care sfideaza moartea”: noul nagual hotaraste sa ii ofere energia sa, fara sa ceara nimic in schimb. Astfel, el primeste in dar capacitatea de a “zbura pe aripile intentiei”, adica de a plana in infinit, de a circula, prin intermediul constiintei, in orice zona a universului.  Carlos nu cere nimic, dar primeste ceea ce nu-si imagina ca se poate: totul !

A atinge libertatea, spune don Juan, nu este un lucru usor caci libertatea este o aventura fara sfârsit; totusi din dorinta de a se sustrage oricarui fel de constrângere, fiinta umana contemporana  apeleaza la metode de tip samanic.

In caracteristicile  societatii New Age se incadreaza si fenomenul confluentei “cerce tarii occidentale cu intelepciunea orientala” care a dat, “in alcatuirea ei definitiva, psiho logia transpersonala”, pornind de la ideea ca omul se poate ajuta singur, “ca numai el insusi se poate vindeca, asana, mântui”, fiindca “noua definitie a ceea ce este normal sau patologic nu mai pleaca de la conti nuturi, nici de la modul experientei, ci de la modul in care sunt manipulate aceste expe riente de catre individ, de la masura in care individul este in stare sa interogheze aceste experiente neobisnuite din viata sa” (Würtz, 1994, 202).

Scrierile lui Carlos Castaneda prezinta multe idei ale filosofiei si ale unor tehnici de “iluminare” spirituala orientale, invata turile lui Juan Matus ascunzându-se in spatele unor idei care apartin fizicii, psiho logiei, bioenergeticii, paranormalului, filo zo fiei esoterice, artei nararii, s.a.m.d. Identificarea aspectelor asemanatoare ale invataturilor transmise de nagualul don Juan cu unele convingeri din hinduism, buddhism sau din alte religii, este un subiect indeajuns de vast  pentru a putea constitui prilejul unui alt studiu.

 

Juan Matus   vs.  Carlos Castaneda

 

“In anii petrecuti cu don Juan avusesem discontinuitati de memorie”                                                                                   (Castaneda, 1999, 301)

 

   Dupa neasteptatul succes al primelor volume publicate de Castaneda, receptorii au devenit din ce in ce mai neincrezatori in faptul ca autorul ar fi intâlnit, intr-adevar, un saman al Vechiului Mexic, pe nume Juan Matus, care sa-l fi initiat pe tânarul student in misterele existentei umane. Poate ca, la urma urmei, scepti cismul unora, pe de o parte, si fanatismul altora in urmarea caii propuse, pe de alta parte, tine, in fond, de personalitatea fiecaruia; pe sceptic nu il convinge nici o dovada, iar credinciosului nimeni nu i-l poate fura pe Dumnezeu.

Totusi, tot mai multi colegi, prieteni, ziaristi si alti cititori, ajung, cu timpul, sa il condamne pe Castaneda, clasificându-l drept farseur. Carlos Castaneda, se arata, nu l-ar fi intâlnit niciodata pe don Juan, iar volumele sale, scrise pe parcursul a trei decenii, sunt povesti inventate de un emi grant frustrat de originea sa. Viata sa perso nala a fost mereu invaluita de un nimb de mister si ambiguitati, ramase, in continuare neelucidate.

Nelamuririle pornesc chiar de la stabi lirea clara a locului nasterii sale. Potrivit datelor revistei Time, si fiselor autoritatilor americane, Carlos (Cesar Arana) Castaneda s-a nascut in Cajamarca, Peru, in 25 decem brie, 1925. In anul 1948 termina liceul in Lima, apoi studiaza pictura si sculptura la Scoala Nationala de Arte Frumoase. Casta neda, insa, sustine ca s-a nascut in 1931, in Sao Paolo, Brazilia, in descendenta unei familii de italieni si in 1951 s-a mutat in Statele Unite, Los Angeles sau, potrivit altor surse, in San Francisco. Dupa ce a studiat parapsihologia, timp de patru ani, la un liceu din L.A., in 1959 este admis la UCLA, sectia antropologie.

Potrivit unor surse (vezi http://www.sustained action.org), in aceasta perioada, Carlos si-a manifestat interesul pentru cartea lui Aldous Huxley, The Doors of Perception si, mai ales pentru aportul acestuia in cercetarile despre mescalina.

In 1960, Castaneda participa la un curs unde studentilor care reusesc sa intervieveze un indian li se promite nota maxima, pentru ca in iunie anul urmator Carlos sa isi inceapa ucenicia.

Primul volum, publicat ca teza antropologica de University of California Press in 1968, The teachings of Don Juan, a Yaqui way of knowledge, reprezinta lucrarea sa de diploma. Doctoratul il obtine, in 1973, cu al treilea volum, Journey to Ixtlan, dizertatie prezentata comitetului doctoral cu titlul Sorcery: A Description of the World.  Despre acest al treilea volum, Mick Brown afirma ca “it also made him a millionaire” (Mick Brown, The Sorcerer’s apprentice, in The Age-News Special, nov. 7, 1998, apud www. sustainedaction.org.).

Richard de Mille, in Castaneda’s Jour ney: The Power and the Allegory, aparuta in 1976, semnaleaza diferenta intre cele doua carti : prima e scrisa intr-un ton foarte academic, pe când a doua are un stil mult mai relaxat: “it is so relaxed in structure that it does not even have the notation of dates on which event accured”, aratând ca primul volum primise deja critici neasteptate pentru ineficienta efortului academic. Acelasi autor se intreaba de ce, in lipsa de inregistrari audio, UCLA i-a acordat titlul de doctor in antropologie si a cautat sa vorbeasca cu membri din comisia doctorala, dar n-a primit, spune acesta, nici un raspuns satisfacator : “the validity of his work is not determined by second-hand information”, afima un profesor. De Mille acuza comitetul universitar ca nu i-a permis lui Castaneda sa ramâna in universitate tocmai fiindca a realizat ca au comis o greseala. Castaneda insusi, spune de Mille, afirma la un moment dat : “I dream my works”si “writing to get my Ph.D. was. my sorcery”. Cercetatorul conclude ca volumele castanediene nu pot fi apreciate altfel decât ca fictiune si ca autorul a scris si inventat personajele din dificultatea de a intretine relatii intime si mature cu cei din jurul sau, datorita originii sale sudamericane, si ca a fost incapabil sa aiba o relatie de durata, nici cu o femeie, nici cu un barbat. Intr-adevar, Carlos se casatoreste in 1960, dar casnicia sa nu dureaza mai mult de câteva luni. Pornind de la aceste amanunte Sandy Mc Intosh afirma: “Carlos invented don Juan” (Sandy Mc Intosh, apud www.sustainedaction.org).

Critici asupra autenticitatii scrierilor lui Castaneda s-au nascut si din faptul ca volumele sale contin multe pasaje similare cu scrierile altor antropologi, ca flora si fauna descrisa nu sunt specifice desertului Sonora, sau a inconsistentei datelor si evenimentelor prezentate, precum si din cauza asemanarii intre invataturile unui saman yaqui fara scoala cu ideile filosofice sofisticate ale lui Nietzsche sau Gurdjieff. Increderea in Castaneda s-a naruit si din cauza inconsistentei in cronologie, absentei termenilor yaqui, din cauza refuzului de a divulga adevaratul nume al lui don Juan, a refuzului de a-si arata  notitele de teren. Ea a fost subminata si de declaratiile fostei sale sotii, ori ale unor prieteni sau colegi. Toate acestea pun la indoiala faptul ca Castaneda ar fi fost vreodata ucenicul lui don Juan. Ceea ce nu inseamna o diminuare sau o desconsiderare a cunostintelor sale despre samanism sau ca opera sa nu ar avea o valoare “izbavitoare”, afirma profesorul Marvin Harris (Critique of Phenomenology and Castaneda’s Anthropology, fragm. din Cultural Materialism: The Struggle of Culture, New-York, Randomhouse, 1979, 315-324, apud http://www.sustainedaction.org).

Dupa moartea lui Castaneda in 27 aprilie 1998, suspiciunile au crescut. Lumea se astepta ca ucenicul samanului sa moara mistuit de “the fire from whithin”, sa dispara “pur si simplu”, fara urma, sa arda cu “focul launtric”. Carlos insusi, sustine Sandy Mc Intosh, intr-un articol din Newsday (Sandy Mc. Intosh, One Man’s Guru Is Another Man’s Fraude, or Worse, Newsday, oct. 2001, apudwww.sustainea ction.org), a spus ca va muri “trecând dincolo”, ca-si va prelungi viata intr-o alta dimensiune. Mare a fost dezamagirea când renumitul Carlos Castaneda a murit in mod banal, din pricina unui cancer la ficat; “he died like everyone else”, dezvaluie medicul lui Castaneda, care a si semnat certificatul de deces. Astfel, daca in martie 1973 Castaneda era vedeta revistei Time Maga­zine, in articolul Carlos Castaneda: Magic and Reality, peste duazeci si sase de ani moartea sa e anuntata oficial abia dupa doua luni, in 19 iunie, 1998.

Ucenicul lui don Juan avea reputatia de a fi inconjurat de “very strange people” si traia ca un pustnic. Dar el sustinuse mereu ca traieste conform cerintelor lui don Juan: “I try to live the way Don Juan demands, using all my strengths and efficiency. The result is I work my head off” (www. kirjiasto.sci.fi/castane.htm).

Richard de Mille, profesor de psiholo gie, s-a interesat in mod deosebit de onesti tatea literara a lui Carlos Castaneda, publicând, dupa prima carte, aparuta in 1976 (in care descrie mai multe inconsistente in cronologia lui Castaneda si caracterul lui don Juan), un alt studiu, intitulat The Don Juan Papers, in 1980, afirmând despre Castaneda ca este “a man to whom people project their inner worlds”; iar un alt cerectator, Jay Courtney Fikes spune ca “findings”-urile sale sunt o “manifestation of the American popular culture of the 1960″ (Sandy Mc. Intosh and Randy Stark, Did don Juan and don Genaro Exist?, Copyright Corey Donovan, apud http://www.sustainedaction.org).

Jay Courtney Fikes a fost determinat de primele patru volume ale lui Castaneda sa studieze antro po­logia. Cu ajutorul guver nului mexican, el reuseste sa traiasca alaturi de indienii Huichol. In urma acestei expe riente ajunge la concluzia ca ar fi fost imposibil ca lui Carlos sa i se fi intâmplat, la modul real, tot ceea ce povestise. In cartea sa, Carlos Castaneda, Academic Op por tunism and the Pscychedelic Sixties (Victoria, B. C. Millenia, 1993), Fikes vor beste de o criza de identitate si sens a generatiei tinere a anilor ’60, care se indreapta spre mis ticism, fenomen ce duce la contructia unei cvasi-religii, ca cea creata de Castaneda : “They may well be involved in constructing a qvasi-religion, one originally inspired by the charismatic Castaneda” (Carlos Casta neda and The Psychedelic Sixties, apud Thomas B. Roberts and Paula Jo Hruby, Religion and Psychoactive Sa craments: An Etherogen Chrestomathy, http://www.sustaind action.org.)

A ce lasi autor este de parere ca don Juan a fost mai degraba o combinatie fictiva intre doi indieni samani autentici, printre care si Maria Sabina, o samana Mazateca (curan dera), care a trait intre anii 1896-1985, nativa din Huautla de Jimenez, Oaxaca, Mexic, experta in psilocybe mexi cana, ciuperca halucinogena utilizata “si” de don Juan. Maria Sabina a colaborat si cu antropologul Gordon Wasson in studiul sau asupra ciupercilor psihedelice, in anii ’50. Un alt saman, despre care cerce ta torul spune ca l-ar fi inspirat pe Castaneda in crearea personajului Juan Matus, este un “Urs Saman” Cahuilla – Salvador Lopez. A treia personalitate nu este mentionata (Joan Hali fax, Samanic Voices: a survey a visionary narratives, Arkana Books, 1991, apud www. sustainedaction.com). Jay Courtney Fikes conclude: “There is a residue of autenticity there. I think he did make trips to Mexico and he had some interesting experiences, and he then fictionalized them and called them non-fiction” si ca “he had built himself up as a prophet trough the don Juan books” (apud Mick Brown, The sor cerer’s apprentice, The Age-News Special, nov. 7, 1998).

Referitor la dedicatia din primul volum, “pentru don Juan si pentru cele doua persoa ne care au impartasit timpul sau magic, impreuna cu mine”, Barbara G. Myerhoff, fosta colega de universitate a lui Carlos, afirma ca oricine se poate (si au fost multe cazuri de acest fel) regasi in aceasta dedicatie.  Bar bara Myerhoff efectuase studii despre utilizarea peyotelui la in die nii Huichol inca din anii 1966. Intr-un interviu luat de Richard de Mille, ea povesteste ca petrecea ore intregi in biblio teca alaturi de Carlos, cu care legase o strânsa prietenie. Ea declara despre Castaneda ca avea o extraordinara capaci tate de a face ca ceea ce povesteste sa se potriveasca de minune cu persoana careia i se relateaza : “the stories he tells, seem to validate everybody” (Sandy Mc. Intosh and Randy Stark, Did don Juan and don Genaro exist? apud www.sustainedaction.org.)

Barbara a fost printre primele persoane care au citit primul volum al lui Castaneda, si, pentru ca ea insasi, impreuna cu Peter Frost au intreprins cercetari in domeniul religiei indienilor Huichol si a gasit multe elemente asemanatoare, nu a avut nici o indoiala ca munca de teren a colegului nu ar fi fost autentica.  Cu atât mai mult cu cât propriul ei informator in rândul indienilor Huichol, sama nul-preot Ramon Medina Silva, reprezinta un model extrem de apropiat personalitatii lui don Juan si, mai ales al unui alt “brujo” descris de Casta neda, don Genaro. Barbara Myerhoff afirma ca l-a crezut pe Castaneda din cauza simi litudinii actului lui Genaro (care, potrivit lui Carlos, se catarase pe fibre invizibile de energie, capabile sa il sustina) cu demon stratia lui R. M. Silva observata de cerce tatoare.

Insa, dupa ce citeste cartea lui Richard de Mille, Myerhoff, incepe sa-l priveasca pe Castaneda intr-o lumina noua, destainuindu-i lui de Mille ca se considera naiva ca l-a crezut pe “ucenicul” lui don Juan: “I began to see Castaneda as doing a massive, half humouros teaching operation”. Fosta colega a lui Castaneda isi aminteste, in acelasi interviu ca, pe vremea prieteniei lor, Carlos se lupta cu ideea ca ar putea fi nebun (“he kept saying he was struggling with mad ness”), adaugând ca, la vremea aceea Carlos muncea, cu jumatate de norma la Institutul Neuropsihiatric. Mick Brown, in articolul sau, arata ca termenul “sham” semnifica, in engleza, “fals”, “inselatorie”,” fatarnicie”. Si, din acest punct de vedere, explica acesta, Castaneda este, intr-adevar, un “sham-an” si spune ca autorul si-a transformat fictiunea in realitate: Castaneda “lies to bring us the truth”.

In ciuda tuturor acuzatiilor, Castaneda replica criticilor sai mereu acelasi lucru: “I invented nothing”.

Si fosta lui sotie, Margaret Runyan Cas ta neda, scrie si publica in 1977 o carte, A Magical Journey with Carlos Castaneda, in care construieste portretul unui manipulator si al unui iubit crud. Ea sugereaza ca, inainte de a-l intâlni pe don Juan, Carlos studiase excesiv plantele psihotrope la in dieni precum si misticismul oriental. Totusi, Margaret Runyan confirma despre Castane da ca ar fi intreprins multe cercetari de teren in perioada in care se presupune ca si-a facut ucenicia, dar mentioneaza ca acesta avea harul de a fabrica povesti inca inainte de a-l cunoaste pe don Juan, ca avea farmec cu care reusea sa manipuleze femeile cu grandioase minciuni: “lies about his sup posed heroic post and mysterious intriguing prezent” (apud http://www.sustainedaction.org).

In cartea sa, Margaret Runyan, afirma despre Carlos ca acesta ar fi spus: “If I came to you and I told you that I had found the ultimate way of life and that I could tell you exactly how to do it, it would be very hard for you to accept. But if I said to you that I’ve got a mysterious teacher who has left me in some great mysteries, then it’s more interesting.It’s much easyer to accept”. Si un fost coleg de apartament al lui Castaneda spune despre acesta ca “he was a wonderful liar” (Cesar Levano, apud http://www.sustained action.org).

Pentru ca “noul nagual”, Carlos Castane da, fusese numit “bunicul” miscarii New Age, devenind un fel de “guru”, calea sa a prins, dupa parerea lui Sandy Mc Intosh, in “capcana” multi oameni inteligenti. Richard Jennings, procuror din Los Angeles, a intre prins cercetari intensive pentru a demonstra ca don Juan a fost “pura fictiune”, iar Carlos devenise nu atât celibatar, ci mai degraba poligam “with an active harem of female initiates”. Jennings mai spune ca filosofia lui Castaneda se baza pe festele pe care le juca cu “abundant imagination and other writers’ insights” (Jennings, apud. Sandy Mc Intosh, Newsday oct. 2001, http://www.sus tained action.org).

Criticii sunt in cea mai mare parte de parere ca scrierile lui Castaneda se inscriu in domeniul fictiunii : “I hope that Carlos will live up to his calling as a powerfull writer and avoid scheming up cheap miracles. The University of California might one day, I surmise, live up to its tonal obligations and admit his mistake concerning Castaneda’s Ph.D. in anthropology while, in deep reve rence for the nagual, granting him an honorary doctorate for his valuable service to American literature”, afirma Karlis Osis in revista Pschychology Today, in 1978.  Dar Castaneda ramâne pasiv la orice ata curi; el evita mereu publicitatea, refuza cate goric sa fie fotografiat, sa i se investigheze trecutul sau sa-si dezvaluie viata personala: “For Castaneda, mystery was better than reality” (Don Lattin, Castaneda’s lover reflects on shamanism and celebrity. PEYO TE: the divine cactus, San Francisco Chro nicle Date, 24 aug., 2003, http://www.peyote. com).

Totusi, ceea ce reuseste, fara-ndoiala, Casta neda este sa demonstreze ca “the world is what comes of what can be”, punc teaza Richard de Mille, si cea mai impor tanta problema care se pune (“the most metapsyhical question”), este de unde au venit toate ideile sale, cum ar fi “oprirea dialogului”, tehnica ce aduce a yoga, sau puterea tacerii inte rioare: “when Castaneda made that question live in the minds of a million readers he earned our conside ration as a Culture Hero despite all his tricks”, astfel ca “it makes no difference whether the books are a record of an actual encounter or Castaneda is the author of a clever fiction”. De Mille insista asupra datoriei vrajitoresti indeplinite de Carlos, amintind ca don Juan ii comandase: “your notebooks is the only sorcery you have. You started on path of knowledge writing and you will finish the same way”. Daca autorul nu l-a intâlnit niciodata pe don Juan, cu atât mai demn de apreciat este faptul ca a reusit sa “vrajeasca” milioane de oameni, Castane da fiind un scriitor, “a story teller who tricks us into learning, a fantasist on a pedagogical mission, a mythmaker who has made him self a myth”.

Castaneda a pus in circulatie un mit, a devenit el insusi mit, iar aplicabilitatea celor povestite de el poate transforma naratiunea in realitate. Totul este la indemâna citito rului. El este singurul in masura sa aprecie ze, prin propriile sale experiente, daca volumele lui Castaneda sunt sau nu valide. “Noul nagual “a hranit “foamea” (de Mille) oamenilor de mit, de magic, de intelep ciunea straveche sau de autodezvoltarea sinelui. Fiindca, spune Sandy Mc Intosh, “he adapts his performance to the needs of time and place”.

Aceste “story”-uri chiar au putere, se convinge de Mille : “sometimes belief or inten tion makes things happen in the or dinary world without psychosomatic or other mechanical meditation. The separate reality merges with the boss reality”, iar povestile sale sunt “more real to him (Castaneda) than the paper on wich they are printed. our commitment to his reality charges it with life. Sorcery turns out to have a social context after all!” (Richard de Mille, Castaneda’s Journey, Capra Press, 1976, Book summary by Sandy Mc Intosh, 1999, http://www.sustainedaction.org).

Cert este ca, prin chiar faptul scrierii si al succesului atâtor volume, Castaneda si-a pus in aplicare propria teorie. Adevarate sau nu, chiar si criticii, spune Mick Brown, recunosc faptul ca acest antropolog controversat a deschis calea spre invataturile samanice autentice.

Interesant este ca dupa 20 de ani de tacere, in 1993, Castaneda apare brusc in public, propunând punctul culminant al artei vrajitoresti: pasele magice, denumite de Cas ta neda tensengrity. El a infiintat in acest cadru o organizatie numita “Cleargreen”, unde promoveaza, impreuna cu alti membri, prin seminarii si workshop-uri, “pasele magice”. Termenul “tensegrity” provine din arhitectura si denumeste o combinatie intre tensiune si integritate. Dar aceste miscari, precizeaza, Mick Brown, se aseamana suspect de mult cu artele Tai Chi sau Kung Fu. De altfel, dupa investigari, acesta afla ca, de fapt, Carlos Castaneda a facut, in perioada 1974-1989, cursuri de kung fu, cu antrenorul Howard Lee, in Santa Monica. Pe de alta parte, in nici unul din cele noua volume aparute pâna in 1993, Castaneda nu a mentionat nimic despre astfel de “pase magice”. In timpul uneia din aceste con ferinte, Castaneda afirma despre experienta sa: “It’s a story, but not a story”.

O alta nelamurire pentru cititorii sai o reprezinta si faptul ca, inca din anii ’70, Castaneda isi construise propria cohorta de “vrajitoare”, formata din Taisha Abelar, Florinda Donner-Grau si Carol Tiggs, care, la rândul lor afirma ca l-au inâlnit pe don Juan ori au fost discipole ale lui Car los, “noul nagual”. Pentru fiecare dintre ele, in sa, don Juan s-a prezentat sub nume diferit.

Florinda Donner-Grau explica intr-un interviu ca, potrivit invataturilor indianului yaqui, nu exista un fir rosu al caii uceni cului, fiecare generatie trebuind sa isi ga seas ca propria modalitate de a sparge barie­rele perceptiei. Astfel s-ar explica toate in con gruentele privind invataturilor prezen tate de cele trei “vrajitoare” in cartile publi cate de ele in raport cu cele ale lui Casta neda.

Toate discutiile purtate in jurul persona litatii lui Castaneda sunt impânzite de mister, de nepotriviri in anumite eveni men te, de ambiguitati. Dar Castaneda, spune Florinda Donner-Grau, se inscrie in tagma vrajitorilor specializati in arta visatului, ceea ce inseamna ca ei sunt experti in a fi in doua locuri deodata. Daca acest lucru este ade varat, e de inteles de ce Carlos se lupta, dupa spusele Barbarei Myerhoff, cu ideea ca avea personalitate dubla.

Intr-un interviu cu Alexander Blair-Ewart, din 1992, intrebata fiind daca si ea traieste in acelasi timp doua realitati, Flo rinda Donner-Grau se loveste din nou de problema limbajului, datorita caruia nu poate raspunde exact; “da si nu”, “it’s one reality” (Florinda Donner in conversation with Alexander Blair-Ewart, Dimensions, February, 1992, www.sustainedaction.org.).

Intrebata fiind din ce motiv si-a publicat Castaneda volumele, Florinda Donner-Grau raspunde, exact ca si don Juan si Carlos, ca acestea sunt rezultatul datoriei sale. Casta neda si-a scris cartile astfel incât prin ele sa transmita mai departe invataturile lui don Juan. “Somebody has to be hooked by it”, spera Florinda Donner Grau.

In anul 2004, un fost adept al workshop-urilor lui Castaneda, Ralph Torjan, realizea za un film mai mult sau mai putin “docu mentar” despre activitatile petrecute in cadrul organizatiei Calgreen. Acest film, Enigma of Socerer (91 min, UK, 2004) este, afirma intr-un articol Carlo Cavagna, “short on fact, long on speculation”. Filmul creea za confuzie prin relatarile protagonistilor si prin efectele de lumina, menite sa dubleze sau sa tripleze personajul care vorbeste. Nimic clar nu se elucideaza despre cazul lui Castaneda, parând finalmente un film fara tel, spune Carlo Cavagna. In acelasi timp, cei care il critica pe Castaneda, membri ai coteriei sale, recunosc ca acesta radia ener gie si ca in timpul workshop-urilor sale s-au intâmplat lucruri minunate. Cavagna con clude : “Ralph Torjan undoubteadly has an impecable intent, but he (.) is no film ma ker at all”. Enigma of a Sorcerer  incearca sa arate falsul din activitatile lui Castaneda, insa modalitatea prin care o face ramâne sub nivelul scopului propus. 

Marvin Harris impaca parerile extreme prin integrarea operei lui Castaneda in do me niul obscurantismului fenomenologic. Obscurantismul, spune profesorul Harris, sustine cunoasterea obtinuta prin inspiratie, revelatie, intuitie si credinta, in opozitie cu cunostintele obtinute prin cercetari stiinti fice, elaborate. Totusi, multi antropologi au intreprins cerecetari valide despre sama nism, fara sa devina celebri si fara sa fie acuzati de obscurantism. Daca obscuran tis mul inseamna a folosi metode mai degraba antistiintifice decât nonstiintifice, volumele lui Castaneda se inscriu fara indoiala in stra tegia de cercetare obscurantista.

Ce e nou, in cazul lui Carlos Castaneda, este ca el scrie “from the inside”, lasându-si in mod voit sentimentele sa domine nara tiunea: “the aim of the narrative is to get the reader to participate in the shaman’s system of intelligibility and thereby to demonstrate that reality is the creature of social con sensus”.

Su biec tivitatea evenimentelor pre zen tate eli mi na din start po si bilitatea exis tentei unui adevar (social) absolut. Fenome no lo gic, spu ne Marvin Harris, don Juan poate fi prezentat ca un fapt de adevaruri multiple.

In antropologie, incepând de la F. Boas incoace, se doreste doar a se afla cum gân desc nativii. Apoi, prin filozofia lui Husserl, transmisa prin scrierile lui Alfred Schutz, a inceput sa se puna accent pe natura sociala a adevarului. Orice realitate devine, din acest moment, pur subiectiva, iar stiinta fizica, afirma M. Harris, nu se poate aplica in viata socioculturala din cauza inter pretarii (“meaning”): “.the participant observer can never find the truth of the lived experience apart from the consensus about such things found in the community in which the observer participates. Truths are always relative and social” (Marvin Harris, Critique of Phenomenology and Casta neda’s Anthropology, fragm. din Cultural Materialism: The Struggle of Culture, New-York, RandomHouse, 1979, www.sus tained action.com). Din punct de vedere so cial, un adevar nu este acceptat ca adevar decât in masura in care este recunoscut de masa.

Experientele lui Carlos Castaneda dupa intâlnirea cu don Juan, nu se inscriu in cate goria experientelor comune, astfel ca ele nu pot fi acceptate ca adevarate. In schimb, ele sunt adevarate in reali tatea non-ordinara.

 

 

 

 

 

Vlad Roman

Jim Morrison cu don Juan fata in fata

 

Abstract: This research is based on the style afinities between Jim Morrison (character of Oliver Stone’s film, The Doors) and Carlos Castaneda’s Don Juan, aiming at observing and justifying (non)mutual ways of facing alterity. The study follows the evolution of the two characters, identifying their similarities in their shamanic roots, in order to emphasize the degree in which New Age perception penetrates poetical thought and the other way around.

Keywords: Jim Morison, don Juan Matus, Oliver Stone, shamanism

 

“I am the lizard king

I can do anything”

Jim Morrison

 

Un timp liturgic pagân, un spasm ocular tind sa se instaureze o data cu vocea lui Jim Morrison. In fata masei de oameni care-l privesc el declama hipnotic: How many of you know they are alive? How many of you know they are really alive? (Oliver Stone, 1991). Ceea ce reformuleaza demersul init ial al formatiei spre un misionarism nu lipsit de faima si stralucire. Un saman de rit tradit ional devine astfel o stranie combinatie intre vindecator, pastor de turma, protector, si, simultan, saman-luptator pentru propria lui cauza.

   Reconstituirea puterii samanice tine de schimbarea directiei interesului. Samanul clasic se interpune intre clanul sau si lumea de dincolo ca mediator, catalizator activ, capabil sa genereze echilibru. Puterea sa consta in principal in capacitatea de a fiinta ca potir, spatiu de transmisie inteligent: in caz de boala, acest saman merge in lumea de dincolo si, eroic, reordoneaza lucrurile spre un sens mai bun. El este deci (vrajitor, mistic, sau nu) un bun al tribului pentru ca protejeaza si delimiteaza. Cu cât samanul este mai puternic, cu atât tribul traieste mai infloritor: o proportie directa ce nu mai poate fi aplicata in cazul lui Juan Matus, benefactorul lui Carlos din volumele lui Castaneda. Aici samanul s-a reorientat; instrainat de trib, el se intoarce spre el insusi si sondeaza (câteodata aproape fizic) pro priul sine. Binele gintei este inlocuit cu libertatea proprie individului, dornic sa ajunga la starea de gratie in care sa poata transcende lumile cunoscute de el. “Sa dai târcoale Vulturului si sa fii liber este o indrazneala suprema” (Castaneda, 1998, 298) afirma dona Soledad, pentru ca se arboreaza pe logica interna a unei astfel de conceptii, condusa continuu de nevoia de a evita, de a strapunge moartea, fie cea din tonal, fie, maret, cea rezultata din inghitirea sinelui de catre Vultur.

Conceptul de putere devine aici mult mai nuantat. Samanul traditional crestea in putere cu cât cont(r)acta mai eficient lumea de dincolo. O seama de caracteristici de di plo mat lucid pot fi asadar atribuite acestui saman, fapt care-l suprapune peste varii com por tamente de regasit in banalitatea zil nica, usor recognoscibile deci pentru privi torul profan. Soarta sa tine de initiere si nu incuba taina necunoscutului. Puterea ii este, de aceea, identificabila cu natura actelor sale. Forta agricultorului este sinonima (desi, intr-adevar, pe alt plan) cu forta mistic-cinegetica a samanului. Don Juan se raporteaza la nagual cu un alt tip de putere. El diso ciaza spontan: “‘vointa’ este mult mai cuprinzatoare decât ‘ratiunea’ ” (Casta neda, 1995, 120) si recladeste astfel o alta epistema a puterii. Pornind de la paradigma tonal-nagual, cele doua puteri se construiesc suprapunându-se, dar mizând scopuri dife rite. Ratiunea este, dupa don Juan, o racor dare dogmatica la lume, un mod cuminte si caldut de a fi, un mod al compromisului fata de sine. Finalitatea ratiunii este cimentarea omului in tonal, blocarea constiintei intr-o lume a unor aparente inselatoare sinonima cu moartea. Intuitia lui Blake se impune aici cu un limbaj similar, optimista: Reason, or the ratio of all we have already known, is not the same that it shall be when we know more (Blake, 1996, 1287). Vointa lupta tocmai in directia opusa acestei fiintari, pentru ca ea este puterea de a atinge plenitu dinea eului propriu (Castaneda, 1995, 120), reconfigurând intr-un sens reflexiv o per cep tie si o lume. Coborând lentila aici, des co perim ca manifestarile lui Jim Morrison (Oliver Stone, 1991) se conduc dupa legile, demente, apriorice, camuflate in dorinta, ale unei puteri ce salasluieste activ (asa cum activa e devenirea insasi si rememorarea ei) in spiritul sau viu. This world, this world is a wheel to power and nothing besides. Cum spune Blake , “it is as the Dirt upon my feet, No part of Me” (Blake, 1996, 1328).

Intre lume si sarpe – monstri energetici – samanul are puterea si lumea cealalta. Mo bi lul necesar ce asigura accesul prin usile perceptiei in realitatea de dincolo, enorm, miscator, se cere cârmuit printr-o disimulare lubrica a fricii. If he senses fear… este ex presia temerii resimtite o data cu plapânda balansare echilibristica pe zidurile cetatii ca pe lama limbii de sarpe, intre tonal si na gual, intre trib si inauntru, intre misiunea initiala, traditionala a vraciului si excesul decadent. Roata supradimensionata a lumii, ametitoare si confuza, favorizeaza caderea in parti. Dincolo de perceptie sau de limitele simturilor ori ale ratiunii, o enorma lucidi tate cautata cu disperare si cu exces este mereu presimtita, provocata. Now, we have come again in the land of the fair and the strong and the wise. Puterea – cheia catre lucruri – este atributul entitatilor de dincolo de limite. Ea va fi utilizata in folosul tribului, data tribului ca energie vindecatoare si numai când ei se vor dezice de el; intr-o noapte ca cea din gradina Ghetsemani, va vedea el dezechilibrul si apocalipsul. Use us, John, use our strenght, come on in… I promise you I will be with you to the end of time. In transa in care samanul se afunda tot mai mult, mai complet, incearca el sa-i atraga pe ceilalti: spectacolul participativ, mântuitor intr-un sens trist, ii va duce dincolo. The blue bus… Incremenind timpul si provocând somnul trupurilor, el anunta o venire. Is everybody in? Is everybody in? The ceremony is about to begin. Miscarile sinuoase, identice, hipnotice sunt produse cu luciditatea rece, reptilina, a liderului care provoaca incet, sigur, patrunzator, puternic a profesional hysteria. Forta lui este abso luta, si libertatea lui, legata ireversibil si constitutiv de totem. I am the lizard king, I can do anything.

Este aici o intuitie care tine direct de atavic, venita din atavic intocmai cum vine, ca traznetul, omul lui Nietzsche: “orice suflet (purusha: spiritus) este de fapt liber, [spune Eliade] autonom, numai ca omul nu-si da seama de asta. Scopul filoso fiei este deci, dupa Sâmkhya, intelegerea (“realiza rea”) acestui fapt: ca sufletul este liber” (Eliade, 1991, 129); razbind la supra fata si instaurându-se plenar. Morrison sta din nou pe muchie: este saman printr-o logica a unei mosteniri ereditar-spirituale (acceptate de sine), dar cauta sa mentina, dincolo de jocul de scena, calm, al propovaduirii directionate pentru o masa, o turma de rataciti, propria li ber tate.

Având independenta pe care in cear ca sa o descopere Carlos, Morrison intra intr-o noua era, predictibila, tragica, trista in sens baudelairean, molcoma (pentru ca pre-apo ca liptica), lucida si indreptata spre moarte ca spre o realitate necesara, hranitoare. Cra hul fata de un don Juan care, ci­nic, incearca sa instituie o dis tan ta, o contrapondere, o rupere eficienta intre sine si moarte (intuita ca anulare totala a sinelui – ce vis divin!) este cu atât mai mare. Bunaoara, ce rost ar mai avea lupta o data ce lipsa ei permite, mai precis nu deranjeaza permanentizarea libertatii. Iata ca don Juan se inseala când spune ca “fara constiinta mortii totul este comun, minor” (Castaneda, 1995, 39): o vietuire vaduvita de iminenta mortii nu mai foloseste la nimic.

Prin ochii lui don Juan se con struieste adevarata capcana a lui Morrison. Libertatea sa este un factor suficient si sublim pentru o reintoarcere improspatata in banal, spre moarte. Morrison e tragic pentru ca intelege necesitatea unui sfârsit, prisma vietii prin sfârsitul ei, aplatizarea lumii fara imbatrânire. Insa o intelege reintorcându-se la ea. El nu aplica, precum obisnuieste atât de sigurul benefactor al lui Carlos, o con stiinta a doua morti posibile: cea de aici, cere brala si cea din nagual, totala, a spiri tului slab, ci, cunoscând bogatia (si liber tatea posibila a!) celeilalte realitati, se rein toarce la moartea de pe pamânt, mai puter nica si mai aproape. Puterea, venita in chip traditional, este directionata intr-un mod mai confuz, mai putin transparent, mai po trivit unei lumi fara credinta, dar toti acei ce nu sunt gata sa-l urmeze acum, pot astepta reprezentatia urmatoare pentru ca ceea ru lea za s-a mai vazut si este fara sfârsit. All those unsitted will awake the next show.

   Lumea revoluta, in a desperate land, printre nisipuri miscatoare, asteapta un alt mântuitor. El insusi un angoasat, excitat de moarte si de durere, inconsecvent pentru ca lumea este incoerenta intr-o maniera debila, Morrison-samanul explica apetenta sa pen tru apocalips, fascinatia sa pentru Vulturul in zbor: I am interested in chaos, desorder… Atitudinea aceasta, simplist mimetica, este paradoxal o cautare a ordinii prin incorpo rare in haosul general. Când lumea cu multe fete se indreapta spre distrugere, el va fi fara indoiala autodistructiv, dupa modelul scor pio nic, din poemul unic, exorcizat de fan tasme canine, cel mai frumos dintre poeme: she dances in a cercle of fire… Moartea, vazuta de dinainte, cunoscuta in amanunt, in pesteri, este stiut inevitabila si total previzi bila. No safety, no surprise, the end. Moar tea sfidata cu incoerenta devine scop. My only friend, the end.

Inlocuind misiunea initiala de a furniza tribului echilibrul, aceas ta moarte vânata va inlocui planul traditional, de care samanul se dezice, asa cum tribul se dezice de el si de usile lui ce raspund dincolo de limite, noaptea, inainte de cântatul cocosilor. The end of our elaborate plans, the end of every­thing that stands, the end… Apoi excesul distantarii fata de istoria personala -  “Father?” “Yes, son.” “I want to kill you. Mother? I want to fuck you all night, baby”. Forta ceruta de aceasta aliniere la rigorile unei lumi multiple si in dizolvare implica o crestere a ei prin asimilarea si acumularea hipnotica a celorlalti. Incoronare a dezechi librului sinelui cu sine, crizist si decadent, el nu mai recunoaste sensul propriilor cuvinte. In me, they see exactly what they want to see… I am a fake hero. Iluzionist, Morrison-samanul se indreapta, mergând pe firul acesta sinistru si asimilând putere pentru a o irosi, catre capatul bine cunoscut.

In acest parcurs, sinele se indoieste de propria iden titate. I am lying: I am afraid. Postura lui frizeaza pe aceea a saltimban cului si el se teme pentru justetea actelor sale. In aceeasi paradigma, el incearca sa se fereasca de un ridicol care nu a venit, adus pe nori sau anuntat publicului, ci pe care l-a creat el, l-a alimentat prin el augumentându-l. O bila neagra lui Jim aici, fata de cinismul (culmea, salutar!) al lui don Juan. Pentru ca se inchide in sine acesta din urma poate capata o aura de sfânt imponderabil. Dar sfântul imponderabil nu poate cobori pe pamânt sa mântuiasca. Cât de credibila atunci spusa vocalistului No one here gets out alive, care transmite atât conditia de muritor a omului cu care ne-am obisnuit cât si, claustrant, propria sa conditie de erou epifanic intrupat. Daca se reduce la infim actul lui Morrison, iata directia coerenta pe care o ia acesta, pastrator de viciu, totusi pastor, deviat si intercesor in acelasi timp. Atragerea celorlalti in jocul de dominatie in modul demitizat, ce tine de spectacolul nesfârsit si repetabil pâna la capatul timpu rilor, inlocuieste salvarea tribului cu impu nerea unui loc comun – our mutual friend – moartea trebuie sa fie asumata de toti cei din sala: Is everybody in?

   Parcurgând un itinerariu bazat pe o func tionalitate a semnelor, ramasitelor vii sama nice de pe parcursul existentei lui Jim Mor ri son, cel al lui Oliver Stone, dupa cum ne-am obisnuit, descoperim doua “nasteri” con comitente. Cea samanica si cea poetica. A doua o potenteaza si o plasticizeaza pe pri ma. Pestera initiatica, pe care Eliade o considera locus specific Americii de Nord (Eliade, 1997, 109), jaguarul, sarpele curcubeu, mescalina, retragerea in desert sunt toate fapte samanice. De asemenea, “asa numitele icaros, cântece samanice, joaca un rol terapeutic important [.] deoa rece stimuleaza si declanseaza aparitia vizi unilor [.]; potrivit samanilor [.] comu ni carea cu spiritele se stabileste prin inter mediul muzicii.” (Drouot, 2003, 71-72).

Rezumând, muzica, asociata dansului in aceasi maniera in care o face don Juan, este incriptare si desfacere spre dincolo. Aici Morrison isi intelege conditia. Sopârla care il tuteleaza e semn distinct pentru ca “sufle tul liber poate sa se transforme in animale: un soarece, o reptila, o molie, un vierme sau o lacusta” etc. (Culianu, 2002, 85). Toate aceste acte vin sa completeze figura deja “invrajitorita” a solistului, dar vin de aseme nea pentru o punere mai atenta in rama a lui Morrison, situându-l pe limita perfida dintre samanismul clasic si cel New Age. Fiind reflexiv, el poate simultan sa percuteze (ilar, ca o coarda de chitara electronica) cu suma constiintelor incapabile de a vedea. In acest sens poeticitatea spiritului sau e providentiala.

Precum don Juan, care “expli ca” intotdeauna pictat imaginile (faptele) de neinteles rational, pozitivist, Morrison arun ca claritatea esentei plastice, chiar daca nu revelatorii, peste versurile sale. Efectul este dublu: clarificarea perceptiei profane, neva za toare, privitoare (dupa zisa lui don Juan) si inscrierea in cercul de foc al poeziei. Nietzsche said that all great things must wear monstruous masks in order to inscribe themselves in the hearts of humanities, iata cheia pentru o lectura poetica a versurilor, pastrându-se aproape de credintele lui don Juan, amplificându-le. Intocmai ca Nietzsche, Baudelaire spune: “Incep halucinatiile. O biec tele exterioare iau aparente monstruoa se. Ti se reveleaza sub forme necunoscute pâna atunci. Apoi se deformeaza, se trans forma, si in sfârsit patrund in fiinta ta, sau mai bine spus, tu patrunzi in ele.” (Baude laire, 2001, 22-23).

Chiar daca formulata in alte scopuri, mizând spre o alterare a simturilor intr-un sens opus, sau cel putin diferit de cel sacru, fraza poetului francez presupune aceeasi aplecare asupra lumii. Aceeasi dereglare eficienta, zbor diagonal, intim, spre ceva care devine, prin asteptare, o taina magne tica. Simturile, impotmolite, obosite de vre me, iau calea pierzaniei, “proportiile tim pului si ale fiintei sunt dereglate” (Baude laire, 2001, 23) -  man’s perceptions are not bounded by organs of perception; he perceives more than sense (tho’ever so acute) can discover (Blake, 1996, 1287). Simturile se transforma intr-un drum al derutei, pietruit neatent, ca un caldarâm ce ascunde trape si capcane la fiecare pas. Ca o vedere printr-o pereche de oche lari de soare cu lentile-vitraliu, catre o lume, de altfel, clara, ve dere printr-un val miscator, perdea de apa. Blake, guru-ul poetic al lui Morrison, al frazei lui Morri son, se impune din nou, ca o instanta. El spune: I question not my Corporeal or Vegetative Eye anymore than I would Question a Window concerning a Sight: I look through it & not with it. (Blake, 1996, 1328).

Disocierea fiind acum precisa, samanis mul lui Jim Morrison pare sa se transforme, valurit continuu de diluviile samanismului clasic si ale celui New Age, catre o forma de arta cu apetente samanice. Desigur fru mu setea acesteia sta in lipsa excesului intr-unul din vectorii posibili. Ratând o fasci natie posibila, don Juan devine doar o latura intr-o perceptie supradimensionata. Acesta este un pariu pe care il câstiga Morrison fara sa-l stie. Si cum se departeaza imaginea, el isi odihneste ceafa pe suprafata cadei si mâinile pe lungimea buzelor ei.

 

 

 

Anca Muntean

Maestru vs. Discipol in opera lui Castaneda

 

Abstract: The article analyses the the way in which the Master/ Disciple relation develops in Castaneda’s work, considering it an important concept in these books which focus on the idea of initiation. The Master chooses the evolution of his teachings, changing his way of adressing as a response to Carlos’s  reactions to the process. The neophyte was  assimilating gradually the knowledge, but he develops a perfect coherence in  understanding the system only after many years from the beginning of his initiation.

Keywords: Shamanism, Carlos Castaneda, Master, Disciple, don Juan Matus

 

Pe tot parcursul cartilor sale, Carlos Cas taneda face referire la iminenta unei schim bari majore, care era prefigurata in fiecare element al vietii sale. Universul sau pare sa nu-si mai fie autosuficient, asteptând parca impulsul prielnic care sa-l indrepte in directia cea buna: Era ceva in mine care cerea o rearanjare a vietii mele. Aceasta nevoie de a re-aranja lucrurile din viata mea imi era familiara. O mai simtisem si in trecut, dar, apoi, trecuse in stare latenta. (Castaneda, 2003, 98). Ocazia apare sub chipul unui batrân indian Yaqui, a carui simpla prezenta modifica modul in care Carlos se vede pe sine. Comportamentul lui don Juan Matus devine prilej de analizare a propriului sau comportament. O simpla pri vi re de-a indianului este de ajuns pentru a declansa procesul de introspectie al lui Cas ta­neda: Mi-era ciuda ca-i spusesem tot felul de bazaconii si ca fusesem privit de acei ochi remarcabili (Castaneda, 2004, 16). Trep tat, Carlos devine ucenicul lui don Juan, fiind foarte interesat de tot ceea ce defi neste spatiul acestuia, mai ales de utili za rea si manipularea plantelor halucinogene. Daca la inceput este atras profesional de universul ciudat al vrajitorului, locul antro pologului va fi curând luat de catre curio zitatea occidentalului care devine martorul unor experiente ciudate.

   Privind in urma, Carlos Castaneda marturiseste ca si-a inceput ucenicia cu don Juan in iunie 1961. De fapt, alegerea lui ca discipol a fost un proces lent si dificil, deoa rece indiciile care determinau alegerea uce ni cului erau mult mai numeroase si abscon se: … decizia finala privitoare la cine putea sa invete, sa devina un om al cunoasterii era lasata in seama unei puteri impersonale care era cunoscuta de don Juan, dar se afla in afara vointei sale. (Castaneda, 2004, 189). Asadar, nu maestrul isi alege disci polul, ci puterea il aduce pe ucenic in calea invatatorului sau. Alegerea acestuia va fi apoi determinata de semne precise ca modul de compartimentare al fibrelor luminoase sau intensitatea culorii oului luminos ale ucenicului, dar si de reactii neobisnuite ale naturii (citite in zborul pasarilor, plantele halucinogene, etc). Cel ales era considerat special, deoarece avea deschidere catre lumi care erau cu totul inaccesibile oamenilor obisnuiti. De altfel, alegerea initiala era ri gu ros supravegheata, pe tot parcursul uce niciei aparând semne ale puterii care isi dadeau acordul sau dezacordul in privinta continuarii invataturilor si care dictau dru mul care trebuia urmat de catre discipol.

Astfel, manipularea abila a unor indicii si sugestii ii permit lui don Juan ghidarea corecta a comportamentului lui Carlos. Lau rence Delaby subliniaza faptul ca, in cadrul comunitatilor de samani tungusi, candidatul este ales de catre un spirit care il obliga sa devina saman. Candidatul nu invata nicio data singur, el fiind in permanenta instruit de catre unul sau chiar mai multe spirite. Daca samanii tun gusi isi consfiintesc candi datul in prezenta intregului clan reu nit, inainte ca acesta sa-ti incea pa ucenicia, don Juan il va aduce abia mai târziu pe Carlos in fata celorlalti membrii ai grupului sau de vrajitori. 

   Vom analiza in continuare modul in care este nuantata relatia dintre maestru si discipol in cartile lui Carlos Castaneda. Fiecare volum aduce in fata cititorului noi amanunte care clarifica detaliile volumului precedent, in final toate volumele fiind parte integranta ale aceleiasi carti mari, care cuprinde intre copertile sale istoria devenirii lui Carlos Castaneda.

   Invataturile lui Don Juan, primul vo lum semnat de Castaneda (aparut in anul 1968), insista asupra inceputurilor uceniciei sale, caracterizata, in mare parte, prin impo si bilitatea de a-si intelege rational invata torul. Carlos va afla cu surprindere ca, atât don Juan cât si invatatorul si binefacatorul acestuia s-au aflat, la rândul lor, in aceeasi dificultate, nereusind sa asimileze invata turile primite decât in timp. Atât nagualul Julian (invatatorul lui don Juan), cât si na gua lul Elias (invatatorul nagualului Julian) au intâmpinat aceleasi dificultati si au urmat aceleasi etape pentru a deveni oameni ai cunoasterii.

 Transmiterea informatiilor este influ en ta ta de tonul vocii maestrului (blând, prie te nos, aspru, batjocoritor), care se schimba in functie de reactia ucenicului si de gradul de implicare al acestuia in procesul de inva tare. Prezenta lui don Juan devine necesara pentru Carlos, uimindu-l permanent prin schimbarea de viziune despre lume pe care i-o propune: Gaseam ca felul sau de a fi era foarte linistitor, iar simtul umorului superb; dar dincolo de toate, simteam ca exista o substanta tacuta in actiunile sale, o con sistenta care ma uimea pur si simplu (Cas ta neda, 1995, 11). Blândetea companiei maestrului va fi mereu un ghid de nadejde, mai ales in perioade tulburi. Initierea poten tialului discipol devine dificila in momentul in care acesta trebuie sa se supuna regulilor: “Ucenicul e o persoana care lupta sa-si cla ri fice si  sa-si reinvie legatura cu spiritul, mi-a explicat el (don Juan). O data reac tivata legatura, el nu mai este ucenic, dar pina atunci, pentru a-si urma calea, are nevoie de un scop puternic, care, bine inteles, lipseste. Asadar, el ii ingaduie na gua lului sa-i furnizeze scopul, iar pentru aceasta e nevoie sa renunte la propria-i individualitate. Iata in ce consta dificul tatea” (Castaneda, 2000, 55).

Metodele prin care un ucenic devine un om al cunoasterii se transmit din generatie in generatie, fiecare nagual (conducator al ucenicilor) fiind obligat sa instruiasca la rândul sau un viitor nagual, ducând in acest mod taina cunoasterii mai departe, oferindu-si sie sansa de a deveni un om liber tocmai prin asigurarea continuitatii liniei de vraji tori. Desi nagual asemeni lui don Juan, invatatorul acestuia mai era numit si diable ro, termen folosit exclusiv de catre indienii din Sonora, Mexic, denumind o persoana malefica ce practica magia neagra si poate sa se transforme intr-un animal – o pasare, un câine, un coiot sau orice alta fiinta (Castaneda, 2004, 17). Ceea ce ii apropie pe acesti diableros de don Juan si de discipolii acestuia este faptul ca fiintele astea au propriile lor legi si una dintre ele este ca un diablero trebuie sa transmita secretul unuia din familia lui (Castaneda, 2004, 19).  

   Ucenicul nu este deloc un personaj pa siv, care asculta atent toate prelegerile ma es trului, ia notite si le invata cuminte pâna la intâlnirea viitoare. Ucenicului ii sunt in tinse tot timpul capcane pentru a putea lua o atitudine corespunzatoare, de luptator in fata necunoscutului care ia forma sub ochii lui. Acest necunoscut se materializeaza de câte va ori in vrajitoarea La Catalina (metamor fozata, la rândul ei, in pasare, câine sau chiar luând infatisarea lui don Juan), care, prin maiestria ei extraordinara il ameninta pe Carlos astfel incât el trebuie, chiar si fara ajutorul lui don Juan, sa-si apere viata. Aflam mai târziu ca, de fapt, don Juan facuse o intelegere cu La Catalina pentru a-si testa discipolul. Oricum, atacurile aces teia, chiar daca regizate, dezvaluie prin violenta lor pericolul de moarte in care se afla ucenicul, care riposteaza cu nesiguranta in fata tainelor ascunse ochilor obisnuiti.

Trucurile de acest gen, chiar daca marturi site mai târziu lui Carlos, nu scad cu nimic importanta atribuita gestului: Trucul la care se referea era unul din momentele cruciale ale uceniciei mele. Avusese loc cu multi ani inainte, dar totusi era atât de proaspat in memoria mea, ca si cum s-ar fi intâmplat atunci. Prin manipulari artistice, don Juan m-a fortat la o confruntare directa si inspaimântatoare cu o reputata femeie-vrajitor. [...] Don Juan mi-a exploatat frica de acea femeie, ca sa devina o motivatie pentru continuarea uceniciei mele, afirmând ca trebuie sa invat mai multe despre vraji torie, ca sa pot fi in stare sa ma apar si singur de faptele ei magice. Rezultatul final al trucului sau a fost atât de convingator, incât am simtit sincer ca nu aveam alte resurse decât sa invat cât mai mult posibil daca voiam sa ramân in viata (Castaneda, 1995, 41-42). In astfel de momente, Carlos isi aduce aminte de invataturile lui don Juan, precum si de cuvintele acestuia, potri vit carora omul se indreapta spre cunoastere treaz, cu teama, cu respect si cu convingere absoluta: Nimic pe lumea asta nu ni se face cadou si orice invatatura trebuie dobândita pe o cale dificila. (Castaneda, 2004, 34). Toate capcanele intinse ucenicului nu fac decât sa-i dezvolte capacitatea de a face fata provocarilor care apar pe drumul dificil al luptatorului. Discipolul trebuie sa fie tot timpul ademenit si pacalit, prin tot felul de metode elaborate, inducându-i-se astfel do rin ta de a continua: …numai un excentric si-ar asuma misiunea de a deveni om al cunoasterii din propriul indemn. Un om inteligent tre buie sa fie pacalit pentru a face asta. (Castaneda, 1995, 41).

   Neputinta de a continua este una din etapele integrante ale uceniciei. Carlos insusi isi intrerupe ucenicia in septembrie 1965. Al doilea volum al lui Castaneda, Cealalta realitate insista asupra acestui aspect, nuantând motivele care l-au deter minat pe Carlos sa ia aceasta decizie. Efor tul extraordinar pe care il presupune metoda de invatare folosita de don Juan, pierderea certitudinii pe care o are despre veridicitatea vietii normale, dar si viata prea dezlânata si lipsa de echilibru il conving pe Carlos ca renuntarea este cea mai buna optiune. Va reveni asupra deciziei luate in momentul in care realizeaza ca viata lui poate continua doar daca se reintoarce pe drumul ales cu inima. Don Juan il sfatuise de nenumarate ori sa isi aleaga un drum cu inima pentru a fi intotdeauna la maximul posibilitatilor. Carlos reincepe astfel, cu mai mult curaj, lupta impotriva dusmanilor simbolici ai viitorului luptator: frica, luciditatea, puterea si batrânetea, dar si lupta cu sine, cu ratiu nea sa impovaratoare.

   Alta lectie importanta data ucenicului este dobândirea inaccesibilitatii: sa fii inac ces ibil inseamna sa te atingi de lumea din jurul tau cu economie (Castaneda, 2003, 90). Inaccesibilitatea il va face pe discipol mai deschis in fata realitatilor ascunse, mai predispus la descifrarea tainelor lumii in con­juratoare, mai dornic de a privi lumea printr-o stare de constiinta schimbata. Lu cru rile aparent absurde capata sens in mo mentul perceperii lor in timpul unei stari schimbate de constiinta: Când lumea este pe dos, noi suntem in picioare, dar când lumea este in picioare, noi suntem pe dos. Acum, când noi si lumea suntem in picioare, credem ca suntem pe dos… (Castaneda, 2003, 281).

   Invatatura despre umilinta este necesara viitorului razboi nic-calator. Pentru ca discipolul occidental sa inteleaga necesi tatea umilintei, privita ca mod de existenta, don Juan face referire la umilinta nativa a indienilor. Si totusi, umilinta unui luptator este demna si nu are nimic in comun cu cea a unui cersetor oarecare. Ea se naste din puterea personala câstigata cu mari eforturi, se dobândeste treptat si este nepretuita pentru fiecare om al cunoasterii.

   Ucenicia presupune chiar mai multi maestrii, cu functii diferite. Alaturi de inva tator, discipolul este indrumat si de catre binefacator, ale carui indatoriri nu sunt mai putin importante decât ale maestrului. Bine fa catorul aduce detalii explicative uceni cului, de cele mai multe ori demonstrându-si maiestria in fata uimita a acestuia. Daca don Juan este invatatorul lui Carlos, don Genaro este “binefacatorul” sau, inspaimântându-l de fiecare data cu jongleriile sale. Foarte rar se foloseste de cuvinte pentru a-si ademeni ucenicul, deoarece toata arta sa consta in reprezentare, fiind absolut convins de faptul ca actiunile sale transmit toata experienta manifestata. Don Genaro era, fara indoiala, adeptul actiunii, pentru ca un om al cunoasterii traieste prin actiune, nu prin ceea ce gândeste despre actiune, nici gândindu-se la ce se va gândi dupa ce va termina actiune (Castaneda, 1995, 112).

Insistentele lui Carlos de a explica fiecare gest al lui Genaro din punct de vedere ratio nal il priveaza pentru vreme indelungata de bucuria impartasirii unor astfel de experien te iesite din comun. Indatoririle celor doi profesori converg, in final, spre acelasi scop: deschiderea totala a ucenicului inspre lumea vrajitorilor. Daca invatatorul re-aranjeaza viziunea discipo lului despre lume, schimbându-i din interior modul de a o percepe, binefacatorul va ac tio na din exterior asupra modalitatilor in care i se prezinta acestuia lumea. ‘Deranja rea’ perceptiilor initiale nu conduce la dis­tru gerea totala a acestora, ci doar la nuan tarea lor, sensibilizând fiecare detaliu al lumii inconjuratoare. De-a lungul uceniciei, schimbarile percepute de catre Carlos (in modul sau de abordare a lumii) se produc foarte lent, dar irevocabil. El isi surprinde adesea detasarea fata de actiunile oamenilor ajungând, fara voia lui, la oprirea dialogului interior si chiar la oprirea lumii, trasaturi esentiale ale vrajitoriei lui don Juan. Dar pâna sa ajunga acolo, ucenicul are de urcat mai multe trepte-calitati, fiecare dificila si provocatoare in acelasi timp: stapânirea de sine, disciplina, rabdarea si alegerea mo men tului potrivit. Povara cea mai teribila de inlaturat pe drumul cunoasterii ramâne di minuarea importantei de sine, posibila doar cu ajutorul inventivitatii.

   In momentele hotarâte de catre maes tru, ucenicului ii sunt transmise invataturi destinate exclusiv partii sale stângi. Ca don Juan sa-mi poata impartasi invataturile sale pentru partea stânga, era necesar sa intru intr-o stare unica de claritate perceptuala, cunoscuta drept constiinta elevata. Pe par­cursul anilor cât am fost cu el, m-a adus in repetate rânduri in aceasta stare, prin intermediul unei lovituri aplicate cu palma in partea de sus a spatelui. Don Juan mi-a explicat ca, intr-o stare de constiinta eleva ta, ucenicii se pot comporta aproape la fel de natural ca in viata de zi cu zi, dar se pot concentra cu o forta si o claritate neobis nuita. Totusi, o calitate inerenta a constiin tei elevate este aceea ca nu poti sa-ti amintesti in mod obisnuit de ea. Ceea ce transpare intr-o asemenea stare face parte din constiinta de zi cu zi a ucenicului numai printr-un urias efort de recuperare (Casta neda, 1999, 10). 

   Disparitia lui don Juan de pe pamânt nu reduce cu nimic din importanta care ii este atribuita. El continua sa fie prezent in mijlocul ucenicilor prin invataturile sale, care capata neincetat sensuri noi: …don Juan schimbase cursul vietii mele in mai bine. Evaluasem iar si iar ceea ce facuse el pentru mine si concluzia fusese intotdeauna aceeasi. El imi adusese libertatea. (Casta neda, 1998, 109). Atât Juan Matus, cât si Genaro Flores sunt continuatorii unei traditii bazate pe autodisciplina si având practici extrem de rafinate. Ei sunt practicanti impe cabili ai artei lor, impecabilitatea fiind una din trasaturile definitorii ale luptatorului. Don Juan ii marturiseste lui Carlos ca impe cabilitatea nu este altceva decât folo sirea corecta a energiei. (Castaneda, 1999, 29).

   Ultimul volum semnat de Carlos Casta neda, Latura activa a infinitatii (aparut in anul 1998) aduce pentru prima data in fata cititorului un alt fel de maestru, mai degraba stiintific decât spiritual, fiind o parte inte granta a vietii academice a antropologului  Castaneda. Admirator declarat al profe so rului Lorca, Carlos se ghideaza pentru un timp dupa ideile aparent inovatoare ale acestuia. Insa, puse fata in fata, lumea profesorului Lorca nu este indeajuns de convingatoare si de veridica fata de spatiul spiritual dezvaluit de don Juan. Totusi, Lorca ramâne un ghid stiintific pentru Carlos, desi pentru o pe­rioada redusa in timp. Lumea lui don Juan, cu toate dife ren tele ei de perceptie, isi are logica ei interna. Mai mult decât atât, Carlos se vede in imposibilitatea de a nu reactiona in fata unor concepte atât de revolutionare: …preci zia lui don Juan in prezentarea conceptelor sale ma speria infiorator. Eficienta sa imi apa ruse ca dogmatism (Castaneda, 2003, 312).

Analizând din interior sistemul de cunoastere al lui don Juan, Carlos Castaneda observa ca acesta este atit de bine stabilit, incât nu era posibil ca ea (cunoasterea) sa fie deformata in vreun fel (Castaneda, 2004, 191). Prin urmare, ucenicul era, pe drept cuvânt, elementul care focaliza invataturile lui don Juan (Castaneda, 2004, 226). In mod paradoxal, stiinta lui don Juan va deveni pentru Carlos coerenta abia dupa multi ani de la inceperea uceniciei. Provo carea continua va ghida, in final, discipolul inspre cunoasterea absoluta in cautarea careia a pornit cândva.

 

 

 

 

Andrada Fatu-Tutoveanu

Rolul halucinogenelor in riturile samanice

 

Abstract: The article  includes Castaneda’s interest for hallucinogens in a context (the Sixties) which rediscovers  their traditional shamanic use in the proccess of inducing  the transe. Even more, Carlos’s initial research and then initiation have as a source this specific interest. The article analyses the complex functions of the hallucinogens  in the  shamanic rituals and the similitudes between this traditional  complex of extatic techniques and Castaneda’s system.  More than auxiliaries, such plants and substances are considered to possess  the capacity to reveal the unseen and to invest with power the individual that uses them. The sorcerer has to learn their  secrets, to respect specific rituals in preparing them and to be sure of their compatibility in order to have access to “wisdom” and not, on the contrary, to stir their negative energies.Keywords: Carlos Castaneda, Shamanism/ Shamanic Rites/ Shamanistic tradition, Hallucinogens, Extasy, Mescalito, “Humito”, “Brujo”,  states of nonordinary reality

 

Moto: “Sunt un om care stie cum sa devina pasare (Don Juan)”

 

“Nu putem incerca nimic mai mult decât sa stabilim inceputul si directia unui drum infinit de lung. Pretentia unei desa vârsiri sistematice si definitive ar fi, in cel mai bun caz, o autoiluzie. Perfectiunea nu poate fi obtinuta aici de catre un cercetator individual decât in sensul subiectiv, comu nicând tot ce a a fost capabil sa vada” (Simmel apud Castaneda, 1995a, 8).

 

Prima dintre cartile lui Carlos Casta neda privind starile alterate de constiinta aparea in 1968, un an semnificativ pentru schimbarea de atitudine ce a avut loc in mentalitatea americana, când contracultura a venit sa redistribuie sistemul de forte centrat pâna atunci pe puterea institutionala mono litica si conservatoare. Castaneda raspunde unui tip nou de autor, care resemantizeaza marginalitatea, aducând experienta supra sen zoriala  si ritul samanic din spatiul peri feric in care il aruncase pozitivismul tradi tio nalistilor1 in spatiul abordarilor cercetarii stiintifice antropologice, impletite cu para psihologia. Pentru sistemul sau, halucino genele sunt punctul de pornire in experi­mental, elementul care faciliteaza deschi derea si ulterior explorarea unor alte spatii si dimensiuni psihice sau energetice. Extazul halucinogen devine, asadar, conditie initiala ce stabileste directia acelui drum “infinit de lung”, despre care scria Georg Simmel, traiectorie pentru care Castaneda alege pers pectiva (fie ea reala sau fictionala) a cerce tarii experimentale, subiective. O astfel de abordare a experientei extrasenzoriale, a starilor de constiinta neobisnuite, poate fi considerata atât contraculturala cât si postmoderna prin implicatiile livresti ce nu pot fi ignorate de autor. In plus, postmo dernismul uzeaza  fragmentar, creativ, ludic, de o intreaga literatura de profil care il preceda, iar  prin deschiderile si actiunile sale de bricolaj, Castaneda imbina informa tii de antropologie, psihologie, parapsiho logie, istorie si istoria religiilor in special. 

Un studiu comparativ al rolului haluci nogenelor in spatiul samanic traditional2 si semnificatia acestora in textele  lui Castane da se justifica prin interesul nostru pentru rolul sub stantelor narcotizante ca unul din factorii comuni reprezentativi pentru starile extatice, vizionare. In contextul mai larg al starilor  vizionare, despre care s-a spus, pe buna dreptate ca “au jucat din toate tim purile un rol important, [deoarece] le rega sim  atât la baza starilor de transa extatica, in cazul samanilor, cât si la originea reve latiilor celor care au fondat marile curente religioase sau chiar a unor remarcabile feno mene de vindecare sau de inspiratie artis tica” (Drouot, 2003, 13-14), samanismul ocupa un rol privilegiat. Samanul ramâne, dupa cum subliniaza Mircea Eliade, “figura dominanta caci, peste tot in aceste zone in care experienta extatica este socotita drept experienta religioasa prin excelenta, sama nul, si numai el, este marele maestru al extazului [s.n.]. O prima definitie a acestui fenomen complex, si poate cea mai putin hazardata, ar fi: samanism = tehnica extazului” (Eliade, 1997b, 20). 

Accesul la extazul mistic este, asadar nu numai privilegiul de necontestat al samanului3, ci chiar calea de acces esentiala la alte paliere ontologico-energetice. Sama nul detine abili ta tea de a iesi din sine (asa cum o spune si etimonul grecesc) si de a patrunde (prin procedee ce ii sunt familiare: halucino­genele, autohipnoza, exercitiile de concen trare) intr-o stare de transa, in care “isi indreapta sufletul in Spatiile unde il poarta extazul sau, exploreaza intinsele universuri interzise neinitiatilor, unde legile naturale sunt abolite. Pe moment, eliberat de conditia umana, devenit el insusi spirit, imparte cu celelalte Spirite, de la egal la egal, libertatea, puterea, stiinta lor. [...] el vede la distante mari, primeste mesaje, des cifreaza viitorul, descopera secrete, stapâ neste entitati ce ratacesc, salveaza sufletele pierdute in lumi misterioase” (Mercier, 1993, 18). “In timpul calatoriei samanice, sufletul si cosmosul se reunesc; samanul devine atunci calea de acces pentru fortele creatiei sau pentru fortele intrapsihice. [...] Sfidând timpul si frontierele culturale, adevarata traditie samanica a ramas, pâna in zilele noastre, vie si surprinzator de egala cu ea insasi, atât in metoda, cât si in imagine” (Drouot, 2003,  275).

Marea semnificatie a samanismului in contextul unei tipologii a halucinogenelor este data de ecuatia care se stabileste intre uzul de plante narcotizante4 si extazul orien tat in mod explicit si fundamental catre accesul la o alternantiva gnoseo-ontologica, catre dobândirea (prin cucerirea temporara, cu ajutorul plantelor “intelepte”, a unui statut daimonic, semidivin) unei “stiinte” despre lumea materiala si mai ales despre cea de dincolo, ascunsa in  spatele ei (Drouot, 2003, 67) cu scopul de a exorciza, de a vindeca, de a stabili relatii cu sufletele defunctilor carora trebuie sa le serveasca drept ghid in lumea de dincolo, de a ghici viitorul, de a orienta activitatea tribala sau de a duce tratative cu mediul inconjurator (Kernbach, 1995, 599): “sama nul indeplineste functia de doctor si de vindecator; pune diagnosticul, cauta sufletul fugar al bolnavului, il prinde si il aduce inapoi in trupul din care a plecat. Tot el insoteste sufletul mortului in Infern, fiind psihopomp prin excelenta [...], prevede schimbarile de vreme, are darul clarviziunii si pe cel al vederii la distanta (asa ca poate zari vânatul); de asemenea are legaturi mai strânse, de ordin magico-religios, cu anima lele. Divinatia, clarviziunea fac parte din tehnicile mistice ale samanului”, el este vra ji tor, medicine-man, preot si mistic si poet  (Eliade, 1997, 177-179, 19). 

 In acest complex  de abilitati si functii,  unul dintre locurile privilegiate din punctul de vedere al tehnicilor folosite este ocupat de halucinogen.  Prin sursa lor vegetala, halucinogenele pun in  relatie samanul cu lumea naturala si, prin intermediul ei, cu fata nevazuta a acesteia, cu lumea spiritelor: “atunci când vor sa intre in comuniune cu lumea supranaturala, samanii recurg a proa pe intotdeauna la anumite tipuri de plante, pe care fie le inhaleaza,  fie le prepara sub forma de pastile [s.n.]” (Drouot, 2003, 81), fapt explicabil prin semnificatia pe care experienta de tip psihedelic o capata in existenta umana aflata in cautare de sine si de cunoastere pâna la/ dincolo de limitele constiintei.

Pentru a pune intr-o relatie de compa ratie complexul samanic traditional cu sis temul propus de lucrarile lui Castaneda5 se poate vorbi de analogii si diferente structu rale, cu rezerva ca, specialist in antro po logie, Castaneda poseda lecturi importante in ceea ce priveste sa manismul in conotatia sa cla­sica si deci discrepantele sau continuitatile nu tin de sfera intâmplatorului (chiar reinterpretând creativ traditia, nu se poate face abstractie de ea), fie textele sale marturii reale sau nu, mai ales atunci când se iau in considerare coordonate spatiale comune. Samanismul sud-american reprezinta o arie extrem de semnificativa pentru uzul samanic de  tehnici narcotizante intr-o gama extinsa de reprezentari, atât din pricina varietatii de manifestari religioase prezente aici, cât si a sincretismului care functioneaza intre ele.

De aceea, trecând de la termenii gene rali ai samanismului la cei particulari, ai ariei sud-americane, se poate vorbi de inte resul marcat in acest spatiu pentru  extazul de tip halucinogen datorita, pe de o parte,  existentei unei foarte mari varietati de plante, dintre care numeroase au proprie tati curative sau narcotizante, pe de alta parte tipului de mentalitate cu specific magic, deschis catre comunicarea, prin inter mediul vegetalului ori animalului, cu un univers autoconsistent al spiritelor. O proba pentru importanta elementului extatic in mentalul colectiv sud-american este prezenta in mito logia civilizatiilor preco lum biene din Valea Mexicului si America Centrala, a trei divi nitati care prin functiile lor sunt in contact cu plantele halucinogene, inzestrându-le cu atribute divine.

Prima dintre ele este reprezentata de zeul-ciuperca Teonanacatl, care patroneaza ciupercile halucinogene de tipul Psilocybe mexicana, Psilocybe zapotecorum etc.  “Int ru cât aceste ciuperci secreta substante toxice de anume efect, sucul  ciupercilor este ingurgitat de samani, preoti si vrajitori in cadrul unor ritualuri divinatorii, ingaduin du-le haluci na tia [s.n.] si aparenta stare de transa, nece sare spectacolului sacru al pro fe tiei: intr-o incapere slab luminata, preotul divinator mesteca ciuperca sacra sau ii sorbea zeama stoarsa, apoi cadea in extaz maladiv si raspundea criptic intrebarilor puse de credinciosi (ritualul fiind raspândit mai ales la mazateci). [...] in aceste conditii spiritul preotului drogat se transporta in viitor , de unde se intoarce cu informatii [...]. Bernardino de Sahagun  povesteste ca a vazut localnici drogati, cântând si dansând, dar in 1616 Inchizitia a interzis folosirea ciupercilor, numind perversiune eretica viziunile halucinante obtinute prin drogare. (De altfel, analizele ascestor ciuperci, in secolul XX au pus in evidenta prezenta acidului lisergic, LSD)” (Kern­bach, 1995, 615). Fascinatia populatiilor acestei arii geografice pentru extazul de tip haluci nogen, manifestata prin ritualurile samanice in centrul carora sta uzul de substante narcotizante, preparate dupa un ritual ce denota convingerea colectivitatilor in sacra litatea lor, este demonstrata de varie­tatea de ipostaze pe care fenomenul le are in acest spatiu si de dimensiunile pe care le capata aici relatia dintre formele religioase, sama nice, de accedere la lumea spiritelor si deci la o cunoastere supranaturala.

O alta reprezentare in plan mitologic a halucinogenelor este zeita azteca Mayahuel, care protejeaza fecunditatea si toate bautu rile si plantele ametitoare, narcotizante intre care se numara si pulque, o veche bautura din Valea Mexicului, obtinuta prin fermentarea portocalelor cu unele specii de agave (Kernbach, 1995, 352). De asemenea, in aceeasi logica samanica de punere in relatie a plantelor cu efect narcotizant si curativ, zeita este sotia lui Patécatl (“El-este-din-tara-leacurilor, zeul din pamânt”), protectorul buruienilor de leac, zeul  aztec al leacurilor si al farmacopeii magice. Tot despre zeita Mayahuel se mai poate adauga pe de o parte faptul ca mitologia azteca o percepe ca pe divinitatea care a descoperit  proprietatile ciupercilor narcotizante6, iar pe de alta parte ca ea detine si functia de protectoare a bauturilor, alaturi de cei patru sute de fii ai sai7.

Mircea Eliade se opreste, atunci când vorbeste despre initierea samanica  in spa tiul sud-american, la observatiile asupra tribului conibo din bazinul râului Ucayali din studiul lui A. Métraux. Ucenicul de saman, arata Métraux, “a fost invatat de un spirit sa vindece bolnavii. Ca sa intre in legatura cu acesta, samanul bea o fiertura  de tutun si fumeaza cât poate intr-o coliba ermetic inchisa” (Métraux, apud Eliade, 1997, 91). Intr-o schema asemanatoare se incadreaza un alt tip de saman sud-ame rican, apartinând tribului jivaro, care, in cadrul procesului initiatic, “zile intregi nu se mai atinge de mâncare, isi administreaza bauturi narcotice, in special suc de tutun (care, se stie, joaca un rol esential in initierea samanilor sud-americani)” (Eliade, 1997, 92). La samanul carib din Guyana Olandeza  procesul de pregatire a viitorului saman (pujai) este unul mai sever. Tutunul este si aici substanta privilegiata, tinerii aspiranti la dobândirea noului statut trebu ind sa ingrijeasca plantele din cultura de tutun a samanului-initiator si sa bea zilnic suc de tutun in cantitati mari. “Postul este aproape negru pe toata durata pregatirii: ucenicii fumeaza tot timpul, mesteca frunze de tutun si beau suc de tutun. Dupa dan surile obositoare din timpul noptii, la care se adauga urmarile postului si ale intoxicatiei cu tutun [s.n.], ucenicii sunt pregatiti pentru calatoria extatica. [...] Se mai foloseste si intoxicatia cu planta takini, care da o febra puternica. Novicele tremura din toate madu larele si se crede ca spiritele rele i-au intrat in trup si il sfâsie.[...]. La sfârsit, ucenicul se simte inaltat la Ceruri si se bucura de  viziunile ceresti [s.n.]” (Andres, apud Eliade, 1997, 133). La araucani, “de-a lun gul intregii ceremonii se foloseste tutunul. Machi, [femeia-saman], trage un fum si il trimite spre cer, spre Zeu. ‘Iti daruiesc acest fum!’, spune ea”. Acest tip de ritual religios  se poate incadra deopotriva in categoria intoxicatiei cu haluci nogene, dar si in cea a  fumi gatiilor, “ritual religios stra vechi, constând in afumarea locului de cult [...] cu plante sau substante aromate,  arse lent, ca o forma de sacrificiu pentru zei sau Dumnezeu; in acest scop se foloseau diferite rasini (eucalipt, tamâie, smirna, bdeliu, nard), plante (aloe, cânepa, tutun, santal etc.)” (Kernbach, 1995, 206).

O alta tehnica extatica din spatiul sud-american este folosirea in Amazonia a unei bauturi halucinogene numite ayahuasca, considerata o  substanta inteleapta, din cate go ria enteogenelor, a substantelor revela toare de Dumnezeu (Drouot, 2003, 52). O experienta cu ayahuasca este relatata de Patrick Drouot, in termenii aceleiasi cerce tari directe, subiective, implicate, ca si in cazul lui Carlos Castaneda. Diferenta este ca la Drouot avem de-a face cu o situatie izolata de intrare in transa samanica, si nu de o initiere propriu-zisa.  Narcoticul este folosit in cadrul ritualurilor comunitatilor santo daime din Bazinul Ama zonian, intr-o forma de sincretism religios care reuneste elemente de crestinism si samanism. “Aya huas ca este un termen quechua care defi neste o bautura psihotropa traditionala, cu nos cuta si sub numele de yagé, natema sau daime; prepararea ei se bazeaza pe folosirea lianei Banisteriopsis caapi si a unor frunze din specia psychotria” (Drouot, 2003, 53). Folosita de mii de ani, ea este si azi utilizata de samani si de curanderos, vindecatori, in ritualurile de divinatie si vindecare. Bautura creeaza o stare de hiperconstiinta, care da posibilitatea unei simultaneitati intre starea de atingere a unor limite ale constiintei si perceperea lumii inconjuratoare. Ayahuasca inseamna in limba quechua “vinul sufle telor” sau “vinul viselor”, deoarece face lega tura cu lumea de dincolo, cu “lumea ascunsa in spatele lumii”, prin ceea ce se cheama miraçoes, viziuni, fiind considerata o planta sacra. Experimentând extazul prin ayahuasca, Drouot marturiseste ca a avut o vasta gama de senzatii, in care per ceptiile auditive si vizuale sunt mult accentuate, sunetele sunt percepute holografic, imaginea in relief, culorile mult mai vii,  ayahuasquero putând comunica cu plantele, cu copacii si mai ales cu planta calauzitoare din bautura, care releva viata interioara a padurii, a selvei, si mistere nebanuite in stare de veghe. Autorul martu riseste a fi trait chiar experiente telepatice, desi acestea nu sunt specifice, aparând mai ales in samanismul siberian al amanitei, ciu perca toxica, si in ritualurile peyotl mezo-americane (Drouot, 2003, 69). Experienta este utilizata in acest spatiu (aflat la granita Braziliei cu Bolivia) in special in scopuri curative (chiar de ghidare in alegerea altor plante medicinale) si divinatorii, una dintre laturile esentiale fiind insa comunicarea directa cu selva, cu natura si cu lumea spirituala de dincolo ea.

Provenind la rândul lui din spatiul sud-american, cu care pastreaza contactul, dupa cum sustin textele sale, prin calatorii de cercetare antropologica si prin relatii cu indivizi si comunitati de limba spaniola (indienii proveniti din Mexic), Carlos Castaneda propune in centru sistemului neosamanic din cartile lui o relatie de initiere care se stabileste intre maestrul Juan Matus, indian Yaqui, si discipolul sau, Carlos, cu care se identifica naratorul. Stu dentul in antropologie Carlos Castaneda cauta apropierea de batrânul don Juan pentru a “culege informatii” (Castaneda, 1995a, 9) tocmai despre plante, in special cele medicinale folosite de comunitatile indiene pe care le viziteaza. Batrânul este un brujo, ceea ce “inseamna lecuitor, vraci, vrajitor”. Daca la inceput acesta este rezervat, in cele din urma isi schimba radical atitudinea (Castaneda, 1995 a, 10-11), incepând un proces de initiere a tânarului in tehnicile absconse ale artei samanice, proces ciclic, cu intreruperi si reveniri.

La inceputul initierii, plantele haluci nogene sunt incarcate de o semnificatie deosebita. “Am observat ca don Juan insusi pusese un accent deosebit pe o anumita sfera a invataturilor sale, respectiv pe folo sirea plantelor halucinogene [...] Don Juan a folosit in mod separat si cu ocazii diferite, trei plante halucinogene: peyotl (Lopho phora williamsii), Jimson weed8 (Datura inoxia sin. D. metaloides) si o ciuperca (probabil Psilocybe mexicana9). Inca inainte de contactul lor cu  europenii, indienii din America cunosteau proprietatile halucino gene ale acestor trei plante. Datorita pro prie­tatilor lor, aceste plante au fost foarte mult folosite atât pentur placere, cât si pentru medicina, in vrajitorie si pentru atin gerea unei stari de extaz. [s.n.]. In contextul specific al invatamintelor sale, don Juan a asociat folosirea Daturei inoxia si a Psi locybei mexicana dobândirii de putere, o putere pe care el a numit-o un ‘aliat’, In ceea ce priveste folosirea Lophophorei williamsii, el a asociat-o cu dobândirea inte lepciunii sau a cunoasterii [s.n.] modului corect de a trai”, caci, “oricât ar fi de infri­cosatoare invatatura pentru om, mai cumplit ar fi pentru el sa nu aiba un aliat sau sa nu aiba cunoastere” (Castaneda, 1995a, 16-17, 51).

Cu o vocatie rationalista, ordonatoare, Carlos sistematizeaza datele obtinute, incer când sa le redea cât mai precis, stiintific, in ciuda faptului ca initierea sa continua, implicându-l treptat in fenomenul samanic pâna la atragerea sa totala. “Pentru don Juan”, scrie el ordonând informatia, “impor tanta plantelor consta in capacitatea acestora de a produce, la fiintele umane, niveluri de perceptie particulare [s.n.]. [...] Aceste nive luri le-am numit ‘stari de realitate neo bisnuita’ [states of nonodinary reality], aceas ta insemnând o realitate specifica, opusa realitatii comune, cotidiene. Aceasta distinctie se bazeaza pe sensul inerent sta rilor de realitate neobisnuita. In contextul cunoasterii lui don Juan acestea erau consi derate ca fiind reale, desi realitatea lor era diferita de realitatea obisnuita. Don Juan considera starile de realitate neobisnuita ca fiind singura forma pragmatica de a invata si unicul mijloc de a dobândi putere, lasând impresia  ca alte domenii ale invataturilor sale erau doar complementare dobândirii de putere” (Castaneda, 1995a, 17).

Rolul acestor plante cu propietati halu ci nogene din America Centrala si de Sud sunt diferite functional: “don Juan intelegea si explica aceste plante ca fiind vehicule care conduceau omul spre forte imperso­nale, sau “puteri”, iar starile produse de ele  ca fiind “intâlnirile” pe care le are un vraji tor cu acele “puteri”, pentru a câstiga controlul asupra lor” (Castaneda, 1995b, 14). Transa extatica provocata de ele este in mod explicit una cu scop gnoseologic (nu in termeni de cunoastere rationala, ci exper­imentala, perceptiva, psihologica si parapsi hologica) si mai putin cu scopuri medicale, psihopompe etc. Castaneda insista pe aceas ta latura a samanului (omul de cunoastere10) si de asemenea pe aceea de luptator, printre puterile acestuia numarându-se si arta de  a se apara de forte malefice la nivel mental. De fapt, samanul lui Castaneda nu este figura traditionala de ghid si vraci al comu­nitatii, de preot sau protector al ei, ci un individ izolat, extrem de puternic dar si de misterios in acelasi timp, ascunzându-se sub o infatisare anonima si fara a apartine prea mult spatiului uman, material in care tra ieste.

Plantele in universul carora don Juan il introduce pe Carlos la modul ritualic, dupa legi specifice artei sale, sunt energetic vii, au un spirit cu care se poate comunica pentru a primi de la ele cunoastere, protectie sau putere, iar structura lor energetica poate fi “vazuta”. Comuniunea se realizeaza intr-o dimensiune imateriala, in care “trebuie sa le vorbesti personal [...], sa ajungi sa le cunosti individual; plantele iti pot spune tot ce te intereseaza despre ele” (Castaneda, 1995b, 124). Despre Mescalito (peyotl), don Juan spune “nu trebuie sa faci nimic anume pentru a placea sau a displacea. El fie te accepta, fie te respinge” (Castaneda, 1995 a, 35).

 Primul contact cu Mescalito este des cris de Carlos in termeni occidentali,  ratio nali pâna la extrema: “erau sapte  bucati din  niste chestii bizare, de marime si consistenta diferita [...] La atingere semanau cu miezul de nuca sau cu o bucata de pluta. Culoarea lor maronie le facea sa arate ca niste coji de nuca” (Castaneda, 1995a, 36). Carlos con su ma mugurii de cactus aflându-se in mijlocul unui grup (intâlnirile vrajitorilor, a celor care practicau extazul samanic, se numeau mitotes11 si aveau loc seara). Efec tele halu ci nogenului se manifesta in senzatia unei fracturi in realitate, Carlos nemaiinte­legând in ce limba se vorbeste sau reorga nizând mental, ca in vis, informatiile, dupa combi natorica de tip oniric (Castaneda, 1995a, 37-38). Perceptiile sale se schimba: “apa era ciudat de lucioasa, stralucitoare, ca un lac consistent [...], totul era cufundat in intuneric [...] cu toate acestea, in interiorul zonei circulare a câmpului meu vizual totul era luminat”, la fel senzatiile privind propria persoana: “ceea ce mi-a iesit din gura nu erau cuvinte, ci sentimentul gândurilor mele nerostite ce tâsneau intr-un fel de  forma lichida [...] Era un suvoi placut de cuvinte lichide” (Castaneda, 1995a, 38). Din afara12 e vazut având un comportament convulsiv, neobisnuit deschizând gura ca pentru a vorbi, tremurând, scâncind, urlând, alergând dupa câine jucându-se cu el, muscându-se unul pe celalalt, bând impreuna cu el din apa etc. (Ibidem, 43).

Relatia cu Mescalito are loc prin intra rea aliatului13 in câinele negru din curte, pe care Carlos il vede ca o masa energetica. Bând apa, câinele se metamorfozeaza: “l-am vazut devenind transparent” “am vazut lichidul irizat [apa] circulând de-a lungul fiecarui fir de par si apoi proiec tându-se in afara acestora pentru a forma o coama lunga, alba si matasoasa”. Carlos sufera aceleasi modificari ontologico-ener getice: “semanai atât de mult cu un câine, incât nu va puteam deosebi unul de cela­lalt”. Schimbarile se realizeaza in acelasi mod (“am baut pâna când lichidul mi-a iesit prin fiecare por si s-a proiectat afara sub  forma de fire de matase si am capatat si eu o coama lunga, stralucitoare si irizata. M-am uitat la câine si coama lui era exact ca a mea. Corpul mi se umplu de o bucurie sublima”. Carlos si aliatul comunica, se joaca (“ne-am jucat si ne-am luptat pâna când eu i-am cunoscut dorintele, iar el le-a cunoscut pe ale mele”), se inteleg in termeni de comuniune energetica si ca urmare discipolul e acceptat de Mescalito: “[don Juan:] totul a decurs bine pentru tine [...] Tu te-ai jucat cu el noaptea trecuta. Esti singura persoana pe care o cunosc care a avut o asemenea intâlnire, [...] esti singura persoa na pe care am vazut-o jucându-se cu el” (Castaneda, 1995 a, 39, 40, 43, 47).

O alta planta necesara ritului de initiere este  “iarba diavolului” (Castaneda, 1995 a, 53), ale carei proprietati14 sunt necesare pen tru a stimula si fortifica abilitatile de cu noastere non-rationala ale lui Carlos. Acesta este introdus de don Juan in ritualul de cule gere a plantei15. Sunt disecate si grupate cu atentie partile16 plantei, apoi don Juan le impacheteaza, le piseaza, le inmoaie in mod ritualic pentru a le tansforma in lichid. Dizolvata, substanta este ingurgitata (Casta ne da, 1995 a, 57-59): Carlos are frisoane, perceptiile sale se schimba17. Iarba diavo lului este  calea catre putere: poti avea forta fizica neobisnuita sau chiar zbura. Don Juan, care confera unor abilitati precum zborul, o valoare ontologica cel putin egala cu realitatea considerata “obisnuita”,  consi dera in acelasi timp ca ele sunt inutil de demonstrat intr-o lume devenita incredula: “era altceva când in lume existau oameni care stiau ca un om poate deveni un leu de munte, o pasare sau care stiau ca oamenii pot, pur si simplu, zbura. Asa ca nu mai am nevoie de iarba diavolului. La ce bun? Sa sperii indienii?” (Castaneda, 1995a, 64) (se poate recunoaste aici mitul decaderii lumii samanice din structurile traditionale).

Despre humito (fumul de Psilocybe me xicana), don Juan spune ca “este pentru cei care vor, privind, sa vada” (adica sa per ceapa structura de fibre energetice a univer sului). “Fumul nu are egal. Odata ce am pa truns in  domeniul sau, toate celelalte  puteri sunt la discretia noastra”. Pipa folosita in ritual este personificata, ea creste, poate sa sufere sau sa se razbune, iar amestecul are la baza mici ciuperci si e tinut la piept, intr-un saculet; alaturi de ciuperci se folosesc frun ze si flori dintr-un arbust (chaparral) si alte trei flori diferite plante culese de Ziua Mor tilor, care trebuie pastrate un an, apoi se piseaza pentru a deveni o pudra fina (Casta neda, 1995a, 66-78).

Ciclic, Carlos reia fiecare dintre sub stante, avansând in cunoasterea specifica pe care i-o ofera fiecare. Iarba diavolului e utilizata, dupa ce este preparata si devine o pasta pe care Carlos si-o aplica pe piele, pentru a zbura18.  Fumul ii da posibilitatea vrajitorului de a traversa obiecte solide, de a trece prin perete, devenit “substanta moale si spongioasa”. Când va incerca din nou fumul, Carlos va fi invatat sa ramâna treaz sub influenta narcoticului prin vizualizarea transformarii sale in pasare19.

Mescalito il face constient de faptul “ca indiferent de  ceea ce reprezenta continutul cactusului Lophophora williamsii, acesta nu avea nevoie de mine ca sa existe ca entitate. El exista liber, intrinsec” (Castaneda, 1995a, 143). Toti vrajitorii isi au cântecele lor de la Mescalito20, iar Carlos il va primi si el pe al sau, intr-o sedinta inchinata consumului de peyotl: “simteam cum cântecele imi cres teau in interiorul trupului, scuturându-mi-l incon trolabil [...]. Stiam ca imi apar ti neau.[...] Fiecare planta de peyotl de pe câmp stralucea cu o lumina albastrie, sclipi toare, insa una dintre ele stralucea mult mai puternic. M-am asezat in fata ei si i-am cântat cântecele mele. Mescalito a iesit din planta respectiva”, oferindu-i lui Carlos, viziunea tatalui sau, caruia el ii transmite un flux de sentimente, asa cum nu reusise niciodata. Senzatia de beatitudine21 se im ple teste cu experienta de cosmar: Carlos se simte vânat, terifiat de ceva inidenti ficabil (Castaneda, 1995a, 143-144).

Carlos reia aceste experiente, incercând chiar, mai mult sau mai putin constient, sa depaseasca in mod periculos limitele impuse de don Juan, incercari ce nu ii sunt fatale doar gratie structurii sale energetice deose bite22. Astfel, in experienta de ingurgitare a ierbii diavolului. Carlos foloseste, pe lânga potiune, o pasta pe care pe care o unge pe frunte. Consecinta este “un suvoi de gân duri, cu o viteza extraordinara [...ce] pareau sa-mi vina din alta parte decât  gândurile mele obisnuite”. Perceptiile se imbina (el vede-auzind o realitate diferita), iar monolo gul interior se transforma in dialog: apare o voce care gândeste pentru Carlos si cu care se stabileste o comunicare datorata plantei halucinogene (Castaneda, 1995a, 152-154).

Atunci când intre experientele ciclice ale lui Carlos intervine o pauza mai mare  este necesara o noua initiere in ritualul de preparare a amestecurilor23, desi din pers pectiva experimentarii de stari de constiinta neobisnuite, se inregistreaza o continuitate. Cu fiecare noua experienta, Carlos avan seaza pentru a incerca depasirea granitelor realitatii “obisnuite”, intr-o experienta de confruntare cu “paznicul” celeilalte lumi. Experientele repetate ce au ca scop “vede rea”, ca forma de perceptie energetica si de depasire a statutului ontologic comun, sunt coroborate cu acti vitati de eliminare din viata lui Carlos a unor elemente ce il tin “legat” de realitate. Dupa o serie de transe halucinogene, având la baza inhalarea de humito, Carlos reuseste sa dobândeasca tehnica “vederii”, concretizata in perceptia aurei energetice a lui don Juan, apoi a celei a unui aliat24, entitate a carei realitate ontologica poate fi depistata doar de vizionar. Ulterior, apar si alte situatii, când halucinogenele sunt mentionate fie si in mod pasager, de pilda in pasajul in care Carlos vede corpurile de vis ale lui don Juan si don Genaro, dupa ce adunase toata ziua plante (Castaneda, 1999, 289 sqq.). Haluci no genele continua sa joace, asadar, chiar si in subsidiar, la modul indirect, un rol in accesul discipolului Carlos la starile neobis nuite de constiinta, pâna si atunci când exercitiile si asimilarea de noi concepte si tehnici ii permit sa renunte la aceste pro cedee.

Sistemul lui Castaneda se repliaza pe structurile mitice25 ale samanilor traditio nali, a caror viziune considera transa indusa artificial ca semn al decaderii samanismului primordial. Mitul decaderii sustine ca sama nii initiali fusesera privilegiati, deti nând puteri de ordin superior, ce le permi teau sa intre in transa fara alti adjuvanti.  Narco ticul, fie el ingerat, inhalat sau asimi lat prin piele, transformat in pulbere, fum ori pasta, pare sa fie considerat atât in sama nismul traditional cât si in cel promovat de sistemul lui Castaneda, o prima forma de contact cu puterea, cu viziunea si cunoas terea, semnifi­cativa, periculoasa si pretioasa totodata, dar de care calea ulterioara a vraji torului nu mai depinde neconditionat. Intre brujo si planta se creeaza un liant interper sonal (planta este vie, ea comunica cu samanul prin spiritul sau si ajutorul ei este nepretuit atunci când cei doi nu intra in conflict). Narcoticul potrivit unui vrajitor reprezinta (in ciuda unor pers pective ce ar discredita halucin ogenul in raport cu transa inde pendenta de factori auxi liari), o sfera imporanta a pose siunilor men tale ale unui saman, fie pentru a cu noaste, pentru a se apara ori a vindeca26.

 

  

Note

 

[1] Aici se ridica problema incadrarii sama nismului in contextul ideii de primitivism religios, idee care poate fi contrazisa atât prin argumentul schim barii de perspectiva care a avut loc ince pând cu revolutiile stiintifice din secolele al XVII-lea si al XVIII-lea, care incadreaza, intr-o viziune rationalista, samanismul in categoria “dis tor siune a activitatii mentale”[1], ca boala psihica. Spre deosebire de aceasta perioada moderna, “culturile antice si preindustriale au vazut intotdeauna in aceste stari speciale de constiinta un mod de abordare a aspec telor ascunse ale realitatii si de atingere a unei dimensiuni spirituale”. Patrick Drouot noteaza ca ultimele trei decenii dezvaluie insa o tendinta catre o crestere a interesului cultural pentru samanism (Drouot, 2003, 14).

2 Pentru o mai buna circumscriere a problemei intr-un spatiu limitat si pentru o relationare cu sistemul lui Castaneda ple când de la principii spatiale comune, ne vom referi in special la samanismul tradi tional din spatiul sud-american.

3 Alaturi de alte tipuri de abilitati, repre zentate de exercitiile de abilitate elaborata (prestidigitatie, stiinta dansului, miscarea ritmica a corpului, uneori vorbirea ventri loca (Kernbach, 1995, 598-599).

4 “Una dintre cele mai vechi experiente ale omului este, fara indoiala, descoperirea fap tului ca anumite plante [...] alunga boala sau fac viata mai suportabila. [...] aceasta cu noas tere a pro prie­tatilor plantelor era doar apanajul anumitor membri ai comunitatii, samani sau vraci. Intr-o vreme in care omul credea ca spiritele ii con troleaza destinul, nu e surprinzator faptul ca anumite plante, având calitati psihotrope, au fost considerate sacre. Gratie lor, samanul avea acces la anumite stari care ii permiteau sa patrunda in aceasta renumita lume a spiritelor”, deoarece planta este, scrie Drouot, “una dintre cele mai vechi datatoare de inva tatura” (Drouot, 2003, 80, 73).

5 In principal primele doua volume (Inva taturile lui don Juan si Cealalta realitate) sunt marcate de uzul de substante halucino gene pentru a initia un complex de exercitii   si tehnici ce trebuie sa ii faciliteze discipo lului Carlos accesul la lumea de dincolo, la niveluri ontologice la care va putea ajunge prin deplasarea unui punct de ansamblare energetic, modificându-si accesul perceptiv si ontologic la alte dimensiuni si frecvente existen tiale.

6 Exista un mit nahuatl despre Mayahuel care, dorind sa ucida un soarece, este surprinsa ca acesta danseaza curajos in preajma ei, dupa ce muscase dintr-o astfel de ciuperca. Zeita gusta de asemenea din ea, desoperirea intrând de atunci sub protectia ei divina (Kernbach, 1995, 352).

7 Care reprezinta tot atâtea ipostaze ale betiei la azteci, care aveau o ampla clasifi care a tipurilor de betie, categoria suprema fiind cea de “patru sute de iepuri, (Kernbach, 1995, 352).

8 Planta din familia solanaceae, originara din America de Sud si foarte raspândita in Mexic.

9 Ciuperca halucinogena originara din Ame rica Centrala.

10 “Un om merge spre cunoastere asa cum merge la razboi: treaz, cu teama, cu respect sau cu incredere totala. Mergând spre cunoastere sau spre razboi in orice alt mod, este o greseala si oricine o va face, o va regreta. [...] atunci când un om a indeplinit aceste patru exigente nu va face nici o greseala pentru care sa se simta responsabil; in aceste conditii actele sale pierd caracterul stângaci. [...] daca acest om sufera o infrângere, el va fi pierdut doar o batalie si nu va regreta nimic” (Castaneda, 2004, 48).

11 “Mitotes, unde participantii primeau o lectie despre adevaratul mod de a trai”, (Castaneda, 1995a, 15)

12 Carlos va asista el insusi mai târziu la prima sedinta de initiere a unui alt discipol al lui don Juan, Eligio, pe care il va putea vedea, dupa ce acesta cazuse in transa, rostogolindu-se, zvârcolindu-se convulsiv, apoi ajungând la o stare neverosimila de autocontrol intr-o serie de miscari ritmice si armonice, pâna la a sugera catararea si saltul. Initierea lui Eligio este una “excep tional de reusita”, finalizându-se intr-o stare de beatitudine nealterata.

13 Mescalito  “este o putere pe care omul o aduce in viata sa pentru a-l ajuta, a-l sfatui si pentu a ii da forta necesara sa realizeze anumite actiuni, fie acestea mari sau mici, cune sau rele. [...] In realitate un aliat este un ajutor indispensabil pentru cunoastere [...] te poate face sa vezi si sa intelegi lucruri pe care nici o fiinta umana nu te-ar putea invata” dar Mescalito “este o putere unica. Un protector, un invatator [...], nu poate fi inblânzit si folosit in maniera in care este imblânzit si folosit un aliat. [...] El alege. [...] Mescalito era diferit pentru fiecare om in parte, iar aceasta calitate facea din el o putere unica” (Castaneda, 1995, 49).

14 Radacina este puterea ierbii; tulpina si frunza vindeca; florile innebunesc oamenii,  supun sau ucid; semintele tin “capul treaz”, fortifica inima unui om.

15 Pe care o dezgroapa cu o creanga pentru a nu o rani; este vie; exista plante mascul si femele (valente erotice), sunt cautate am bele, li se iau radacinile; acesta este primul pas pentru a fi acceptat de iarba; urmeaza sa planteze si Carlos un lastar (cealalta juma tate din radacina care nu a fost inghitita) pentru a avea planta sa. Din radacina de iarba diavolului si clei, don Juan realizeaza o figurina de protectie pentru Carlos, plan tând-o lânga lastar (Castaneda, 1995, 55-78).

16 Fiecare parte “e diferita, fiecare are sco pul si functia sa unica” (Castaneda, 1995, 57).

17 “Am vazut o pata rosie inaintea ochilor [...] Am adormit, dar senzatia de a fi cufundat intr-o masa rosie a persistat toata noaptea. Am si visat chiar, in rosu” (Castaneda, 1995, 59-60).

18 Omul zboara dar nu ca pasarile, ci “como los enyerbados” (ca un om care a luat iarba) (Castaneda, 1995, 125).

19 Urmatoarea sedinta este insotita de o transa profunda, din care don Juan il recupe reaza cu dificultate, dar din care Carlos nu pastreaza decât imagini fracturate, ca sce nele din vis, fara sir, izolate si vagi. Dupa aceea si le aminteste, luate separat: se simtise aruncat in aer, zburând si avusese viziunea unor acumulari de unghiuri ascutite ce ii par ostile, urmate de imaginea unor pasari argintii, ce radiau o lumina intensa si pe care Carlos le insoteste in zbor” (Casta neda, 1995, 164-165).

20 “Mocho, conducatorul, isi cânta cântecul peiotei.[...] Nu intelegeam limba. [...] Apoi au inceput toti, unul dupa altul, sa-si cânte propriile lor cântece” (Castaneda, 1995a, 70).

21 “Totul traia in jur, detalii complicate si minunate si totusi, totul era atât de simplu. Puteam fi pretutindeni; puteam vedea in sus, in jos si de jur imprejur, totul in acelasi timp” (Castaneda, 1995, 144).

22 “Fie tu esti foarte puternic, fie iarba te place cu adevarat”, spune don Juan (Castaneda, 1995, 154).

23 “Va trebui sa fumezi amestecul meu, asa ca sa spunem ca l-am cules pentru tine” (Castaneda, 1995, 148).

24 Termenul “aliat” apare la Castaneda cu doua semnificatii diferite: initial, pentru a se referi la spiritul plan telor halucinogene, apoi pentru a desemna un tip de entitate diferit de problema halucinogenelor.

25 Mircea Eliade considera ca transa sama nica “pura”, originara, este una care nu ape leaza la narcotice (nu numai la cânepa, este vorba aici si despre hasis si alte haluci nogene, care sunt utilizate de mistica isla mica), interventia acestora in ritualurile mai multor popoare siberiene fiind semnul unei “decadente”, o forma de imitare a unor stari privilegiate, decadenta ce apare de altfel in intregul Orient unde “se intâlneste mereu acest amestec starniu de ‘cai anevoiase’ si de ‘cai usoare’ pentru a ajunge la extazul mistic”. Cu toate acestea, acelasi  Eliade,  inalt loc, afirma ca, de altfel, “deca derea sa ma nismului este o cre dinta univer sala azi”, samanii  nemaiputând avea nici acele puteri ale primilor samani, nici obtine aceleasi transe autentice, pure, pierdere datorata faptului ca acesti stramosi il concu rasera pe Dumnezeu si fusesera pedepsiti. Asadar, tema decaderii este una foarte veche, vor­bind la modul legendar de forme absolute de extaz, haluci nogenele capatând intre timp ele insele o traditie suficient de semnif icativa atât in timp cât si in spatiu pentru a conta ca o tehnica de prim rang in ritualurile samanice.

26 Don Juan insusi pune un accent deosebit pe o anumita sfera a invata turilor sale, res pec tiv pe folosirea plantelor halucinogene (Castaneda, 1995, 16).

 

 

 

 

 

Andrei Simut

Arta Stalkingului si lumile posibile

 

Abstract: The article  takes as a premise the willing suspension of disbelief and debates the teory and the semantics of possible worlds. It applies such  concepts to Castaneda’s circumscribing of virtual  worlds and alternative states of consiousness. To detach himself friom  conglomerate of retrictions, don Juan teaches Carlos to apply the techniques which go from use of  hallucinogens, exercised breathing and seeing, dreaming, not-doing a.s.o. Stalking belongs to the series of proceedings  which are ment to help the trangression into the third  atention, in order  to  find the gates to the Other Worlds.

Keywords: Carlos Castaneda, Shamanism, Stalking, Parallel Worlds, Counterculture, states of consciousness, spiritual techniques

 

Carlos Castaneda este fara indoiala unul din cei mai cunoscuti scriitori ai epocii postbelice, imbogatind  tipologia autorului cu succes la public. Consecintele sunt in defavoarea sa: e privit la inceput cu scepti cism de catre mediul academic (desi i se ofera titlul de PhD pentru al treilea volum publicat) si se formuleaza serioase rezerve in privinta valorii cartilor sale. Statutul sau este de la inceput unul ambiguu, el martu risindu-si intentia de a patrunde in mediul universitar ca antropolog, dar renuntând dupa prima incercare (acea Structural Ana lysis din Teachings of Don Juan) la orice sistematizare stiintifica si conceptuala a datelor culese pe teren. Prins in propriul subiect de cercetare, el reuseste in acelasi timp sa scrie carti de succes, susceptibile de a fi privite ca pure fantezii. Oricine se poate  intreba: in ce categorie le situam, sunt cercetari antropologice sau o specie aparte de roman-politist? In